uneori sunt ca Petru iar uneori sunt mesagerul care duc mesajul unui Petru

De câteva zile frământ un verset din Marcu 16 legat de învierea Lui Isus. “Dar duceți-vă de spuneți ucenicilor Lui și lui Petru, că merge înaintea voastră în Galileea: acolo Îl veți vedea, cum v-a spus.”

Îmi reamintesc textul despre discuția dintre Isus și Petru. Erau la masa de Paște sau Seder când Isus îi spune “Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta; și, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întărești pe frații tăi.” Luca 23:32

Ce a înțeles Petru din ceea ce i-a spus Isus? Habar nu am!

Petru se leapădă de trei ori și aude cocoșul cântând în timp ce privirea lui o întâlnește pe a lui Isus. Atunci își amintește. Iese afară și plânge cu amar!

Are loc răstignirea, Shabatul și Sărbătoarea de Paște. Ce a fost în sufletul lui Petru în aceste zile? Habar nu am!

Duminică dimineață, sărbătoarea de Paște se încheiase, erau în sărbătoarea Azimilor iar femeilor le stătea capul la cum să se ducă cât mai repede la mormântul lui Iosif din Arimatea ca să îmbălsămeze cum știau ele mai bine trupul lui Isus. Ce făcuseră înainte de a-L pune în mormânt fusese făcut în tare mare grabă!

Aveau brațele încărcate cu mirodenii, fâșii și pânze. O parte a problemei fusese rezolvată. Una dintre între gândește cu voce tare și se întreabă cum vor da piatra la o parte. Asta era o altă parte a problemei!

E drept că era o piatră mare însă când niște femei ambițioase își pun ceva în cap, cred că piatra aceea devenea o problemă rezolvabilă. Numai că ridicându-și privirea descoperă că piatra era data la o parte. Nu mai trebuiau să facă efort fizic!

Apare îngerul și le vorbește. Le spune unde să meargă, unde Îl vor întâlni pe Isus înviat. Să spună ca Isus a înviat ucenicilor și lui Petru. O altă traducere spune să îi spună această veste în mod special lui Petru.

Stai așa! Îngerul știa ce a făcut Petru? Lumea nevăzută, pe care noi cu nonșalanță o ignorăm, vede și aude totul?

Ce a fost în inima și mintea lui Petru când femeile i-au spus că îngerul le-a spus că în mod special lui să îi spună că Isus a înviat? Habar nu am!

Cerul întreg fusese martor la răstignirea și învierea Fiului Lui Dumnezeu! Îngerii au asistat la tot ce se petrecea acolo. Unul dintre ei are misiunea de a vorbi femeilor, de a da indicații și direcții.

În mod special lui Petru să îi spuneți că Isus a înviat!

Dumnezeu în dragostea și mila Lui știa că Petru fierbea în suc propriu la temperaturi care îl devorau. Petru avea nevoie să i se spună că Cel pe care L-a trădat e VIU! Petru avea nevoie de o mână întinsă din partea Dumnezeului lui Avraam, Isaac și Iacov, avea nevoie să știe că nu e totul pierdut, că chemarea lui a rămas valabilă.

Uneori sunt ca Petru iar uneori sunt mesagerul care duc mesajul unui Petru.

Eli, Eli, Lama Sabactani!

Am citit expresia “Eli, Eli Lama Sabactani!” de foarte multe ori. O știu din pruncie. Mai târziu am înțeles că e de fapt o profeție din Psalmul 22:1 “Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit”.

Dar multă vreme a rămas doar o expresie, o profeție împlinită, o informație înțelenită în mintea și inima mea. Dar cumva refuzam să las expresia asta să treacă de logică, de faptul real. Nu voiam să intru în implicațiile ei. Sunt o persoană logică deși am avut probleme cu logica învățată la școală. Lucrurile se întâmplă logic. Până și pe Dumnezeu am vrut să Îl încorsetez în logica mea.

O parte a lumii celebrează în aceste zile Paștele. O altă parte o va celebra săptămâna viitoare. Dumnezeu, cu mână tare și cu braț puternic și-a scos poporul ales din Egipt, din robie. Înainte de a ieși, Moise vine la popor și le spune să își cumpere câte un miel și să îl țină în casele lor pentru patru zile.

Am crescut la țară, știu cum e să ai miei în casă. Te atașezi de ei și ei se atașează de tine. Eram trimisă cu treabă la bunici când urma sacrificarea mielului de Paște. Nu știu cum se făcea, dar de cele mai multe ori, mielul meu preferat era sacrificat. Le dădeam nume mieilor, îi învățam să umble după mine, să sară pe pat, în iesle sau după mine. Plângeam când vedeam că tocmai mielul meu devenea mâncarea de Paște. Dar degeaba mai plângeam. Mielul meu nu mai învia. Îl mâncam printre lacrimi.

Cu timpul, nu m-am mai atașat atât de tare. Am învățat că asta este regula, să ai miel la masa de Paște este obligatoriu. O altă informație logică!

Dar astăzi, m-a frapat expresia “Eli, Eli, Lama Sabactani!” Parcă o citesc pentru prima dată!

Cine spune asta? Isus. Era crucificat. El, Mielul Lui Dumnezeu venit de Sus, Mielul Lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, este pe cruce și urmează să moară.

Pe cine striga? Pe Dumnezeu Tatăl, pe Tatăl Său!

Am fost martoră la multe înmormântări. Rude, prieteni, cunoscuți și necunoscuți am dus la groapă. A fost diferit când a fost vorba de tata. Ceva s-a rupt în mine. Atunci, tăcut, am strigat după tata de parcă toată ființa mea era în acel strigăt mut! Pierderea lui a durut diferit. Pe tata l-am iubit mai mult decât pe celelalte rude, decât pe ceilalți cunoscuți. Despărțirea noastră este temporară. A trebuit să las logica deoparte și să-mi plâng durerea inimii. Până și logica mea a plans pierderea tatii, desi știam și știu că pentru o vreme nu ne vom vedea, dar ne vom reîntâlni ACASĂ!

Isus era pe cruce, El Cel fără de păcat, a luat păcatul meu și al întregii omeniri ca eu crezând în El să fiu mântuită, iertată, eliberată. Nu poate mintea mea pricepe imensitatea durerii, greutatea poverii purtate de Isus acolo pe cruce. Dar las informația să treacă de logică și o tratez cu inima, sufletește, prin credință.

Isus, Dumnezeu și om, striga după Tatăl. Strigătul acesta îmi arată, demonstrează că este vorba despre o relație, despre dragoste, despre uniunea dintre două persoane pe care doar dragostea o poate da.

„Eli, Eli, Lama Sabactani!” realizez acum că este strigătul inimii mele când teama mă învăluie, când simt că nu mai am putere să merg mai departe, când veștile par a topi orice urmă de speranță!

„Eli, Eli, Lama Sabactani!” pot striga pe baza relației dintre Dumnezeu Tatăl, prin Isus Christos și mine.

„Eli, Eli, Lama Sabactani!” e despre dragoste, legământ, promisiuni și o casă unde voi pleca și eu!

poveşti de viaţă de la vecinii veniţi pentru o vreme pe la noi

Duminica trecută am cunoscut o doamnă venită de la vecinii noştri de mai sus. Ştiam de la mama ei că va veni. Biata mamă nu ştia pe la ce vamă va intra fata ei, când şi cum va ajunge la Iaşi. Dacă va ajunge la Iaşi.

Cât eu eram în Ucraina, ea a juns în Iaşi.

Dumnezeu a creat o conjuctură şi printr-un om care s-a dedicat Domnului ca să ajute musafirii veniti din vecini, femeia aceasta a ajuns la Iaşi.

Am povestit puţin cu ea şi din prima zi a războiului a stat în adăpost. 40 de zile a stat ascunsă acolo. Între timp, mama şi prietenii ei părăsesc oraşul şi ajung în România. Călătoria mamei şi a grupului cu care a plecat de acolo a durat trei săptămâni.

Fiica, undeva pe la 50 de ani, ajunge în Iaşi, în şlapi. Nu a mai reuşit să intre în casa ei ca să se schimbe sau să îşi ia alte haine cu ea. Cu hainele cu care a fugit în adăpost, cu acelea a plecat spre România.

Cum a fost în adăpost? A îndurat frigul, foamea şi i-a fost sete multe zile la rând...

Ajunsă la iaşi, mama şi-a împărţit hainele cu fiica.

Când am cunoscut-o, m-a şocat că avea pe ea nişte pantaloni ca de pijama. Nu înţelegeam de ce stătea tot timpul cu acei pantaloni. Unul dintre nepoţi mi-a explicat că mama ei şi-a împărţit hainele cu fiica şi probabil atât avea.

Suntem consideraţi săraci, uneori ne considerăm săraci însă femeia asta a plecat din Iaşi spre o altă destinaţie cu ceea ce îi trebuie. Pentru o vreme, va avea haine şi ceea ce îi trebuie.

Nu pot să nu văd cum Dumnezeu lucrează la inimile noastre şi împărţim ceea ce avem, dăruim şi ne dăruim, iubim şi ne lărgim inimile.

Ne-am învăţat să vedem fotografii, să le analizăm şi să le judecăm. Toată situaţia asta m-a învăţat să fiu rezervată cu fotografiile. Stresul, durerea şi toate pierderile schimbă fizionomia oamenilor cu cel putin zece ani.

Ne pregătim de Paşte!

Ce ar fi dacă în casa noastră, de Paşte, la masă, ar mai fi cel puţin un vecin care pentru o vreme este pe aici?

Ce ar fi dacă am merge la cumpărături şi în coş am pune şi puţin pentru cei cărora li s-au pulverizat lucrurile din magazine, casele şi tot ce le era cunoscut?

Cum ar fi daca noi, urmaşii lui Christos chiar L-am urma? 

cu inima frântă prin Cernăuți

În ultima vreme, în rugăciune, am cerut Domnului să mă ajute să mă las tot mai mult transformată de El și de Cuvântul Său încât să se vadă Christos trăind în mine, și pentru că vecinii vin în valuri pe la noi, să le înțeleg durerea, disperarea și groaza. Am cerut Domnului să mă ajute să văd oamenii prin ochii Lui, să le aud poveștile prin urechile Lui și să îmi ajute inimă să simtă cât poate duce ea ceea ce vede, aude și percepe. Sunt conștientă că inima mea nu poate duce cât poate a Lui.

Cu aceste două cereri în minte am plecat ieri spre Cernăuți împreună cu Cătălin, nepotul meu.

Eram în Suceava când primim un telefon și suntem rugați să cumparăm câte conserve cu produse de post. Vineri seara primisem niște bani așa că ne-am oprit și am cumpărat ceea ce ni s-a cerut. E drept, într-o altă cantitate.

Prima imagine din vamă mă va urmări multă vreme. O familie cu opt copii intraseră în România. Am încercat să vorbim cu ei să vedem dacă au unde să meargă, dar ne-am lovit de bariera lingvistică. Aveau copiii între 12-13 ani și probabil 2-3 anișori. Tatăl avea două genți micuțe în mâini, iar unul dintre copiii mai mari mai avea una. Atât le era bagajul. Erau 10 oameni cu trei bagaje micuțe. Au intrat în pas alert în România dar știu că Domnul le va purta de grijă.

Drumurile și unele dintre mașini m-au catapultat în copilărie. Am mulțumit Domnului pentru drumurile noastre.

Am ajuns în Cernăuți la un centru de refugiați din cadrul unei biserici. Am ajuns când musafirii lor erau la masa. Printre cei care găteau, serveau și făceau curat erau musafiri care fugeau din calea războiului.

M-a impresionat un domn care avea avea câteva săptămîni de când era acolo. Avea pe la 70 de ani, și în fiecare seara, după ce lucrurile se mai calmau în centru, cerea meniul ca să vadă ce are de curățat pentru a doua zi. Se făcea util. Cât am stat acolo, l-am văzut făcând treabă!

O parte dintre femei ajutau la curățenie, la gătit, la diverse activități. Bărbații și adolescenții ajutau la cărat și descărcat produsele care veneau la ei.

În centru, cei de la biserică, fac activități cu copii, le-au amenajat camera de joacă și au strâns multe jucării pentru ei.

Am văzut acolo toate categoriile de vârstă.

Am văzut și simțit multă durere!

Am auzit povești despre oameni care stau și acum în subsoluri și care încălzesc apa, o pun în pet-uri de plastic, le bagă pe sub hainele de pe ei și încearcă să se încălzească înainte de a adormi.

Port cu mine povești greu de povestit!

Îmi place să fac fotografii. Ieri, nu am vrut să fotografiez oamenii care stăteau în camere, epuizați fizic, psihic și emotional și întinși în pat sub pături. M-am gândit că nici mie nu mi-ar plăcea să fiu fotografiată dacă aș fi în locul lor.

Am fost rugați să aducem niște medicamentele de pe o rețetă unei doamne mai în vârstă, care este cu câteva stenturi coronariene. Acum, locuiește împreună cu fiul ei în casa unor oameni cu care ne-am împrietenit și care s-au lipit de inima noastră. Au vrut să treacă granița și să plece mai departe însă fiul este sub 60 de ani și nu are nici o sanșă să treacă. Mama nu a vrut să plece singură. Au ales să rămână în țara lor.

Domnul le-a găsit o casă unde să stea. Ne-am intersectat puțin cu ei. Fiul este directorul unei școli private de limbi străine și cumva încă mai predă copiilor care au ajuns pe unde au putut.

Am văzut o mașină ciuruită de alicele unei rachete căzute într-o parcare. Câteva mașini de langă aceasta au ars, s-au contorsionat sau topit. Proprietarul, un tânăr, până în 30 de ani, venise să o repare cât de cât și să își aducă sora la graniță ca să o știe în siguranță peste hotare. Nu se știe dacă se vor mai revedea!

Aveam o dilemă în minte. De ce nu mai au nimic acolo, în zonele de război? Nu înțelegeam de ce nu se mai găsești nimic de cumpărat, de procurat. Mi s-a explicat că magazinele și casele au explodat și au rămas cratere în urmă. Oamenii au rămas doar cu ceea ce aveau atunci pe ei și la ei.

Ni s-a tot spus să ne pregătim pentru un nou val de refugiați.

Intrând înapoi în vamă, pe lângă noi trec familii tinere. Am văzut soți care își aduc soția și copiii până la vamă și de acolo îi urmăresc cu privirea sperând că se vor reîntâlni.

Pentru o vreme ca asta, Dumnezeu ne-a așezat aici lângă ei.

Este posibil ca unii să nu știe să își arate mulțumirea și aprecierea. Este posibil ca să ne enerveze atitudinea lor. Este posibil ca groaza și grozăviile văzute să îi facă încapabali să vorbească, să reacționeze normal. Este posibil ca noi să avem alte așteptări în ceea ce îi privește pe ei și să ne închidem inima față de ei.

Mă gândesc la cei zece leproși pe care i-a vindecat Isus. Câți s-au întors să mulțumească?

Cine este Isus?

Dacă la El s-a întors doar unul dintre cei vindecați ca să mulțumească, eu ce așteptări să am?

Unii dintre oameni aceștia au văzut grozăvii sub ochii lor, lucruri greu de povestit. Au nevoie de liniște, de odihnă, de mâncare, de siguranță și de multă dragoste. Au nevoie să Îl vadă pe Christos în mine și în tine. Au nevoie să simtă Dragostea în acțiune. Și unii… o văd, o simt, o recunosc.

 

teama a devenit idolul la care mă închin?

Ani la rând m-am rugat Domnului să mă ferească de necazuri, dureri, probleme, trădări, pierderi, suferință. Îmi doream să cresc și să mă maturizez dar fără neplăceri, fără să sufăr.

Acum, mă trezesc că mă rog să mă apere Domnul de război, de rău, Îl rog pe Dumnezeu să se termine conflictul vecinilor ca să îmi fie mie bine. Într-un fel nu e rău ce Îl rog.

Pandemia și războiul m-au forțat să îmi reverific temeliile credinței. Șocul veștilor m-au paralizat. Dar am lăsat inima să discute cu mintea. Temerile, îndoielile, panica și șocul puseseră stăpânire pe mintea mea și parcă credința fusese evacuată forțat. M-am uitat în Scriptură și mi-am reamintit că Dumnezeu este în control, că nu I-a scăpat situația de sub control iar inima mea s-a liniștit.

Da, suntem în situația în care suntem. Mereu apar oameni noi în viața mea de prin vecinii țării, le aud poveștile și mă infior. Nu cred în întâmplare! Dumnezeu îi aduce pe oamenii aceștia cu un scop în viața mea, le aud poveștile pentru că acesta este planul Lui.

Îmi este teamă pentru că îmi este amenințată sau afectată comoditatea?

Îmi este teamă pentru că e posibil să caut vreun adăpost în altă parte?

Îmi este teamă pentru că viața îmi este amenințată, că nu voi avea bani ca să mă descurc, că nu voi mai avea ce să mănânc, cu ce să mă îmbrac, că nu voi avea unde pleca în caz că lucrurile iau alte turnuri?

Îmi este teamă că...

Oare nu cumva teama a devenit idolul la care mă închin de când a început pandemia iar acum războiul l-a făcut și mai temător?

Normal că m-am gândit la toate acestea dar am ales să nu las teama să mă paralizeze.

“Veți auzi de războaie și vești de războaie: vedeți să nu vă înspăimântați, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârșitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam, și o împărăție împotriva altei împărății; și, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete și ciume. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor.” Matei 24:6-8

Am ales să Îl las pe Dumnezeu să liniștească inima mea, am ales să las promisiunile Scripturii să se înțelenească și mai mult în ființa mea. Am ales să nu uit că nu trăiesc veșnic pe acest pământ. Am ales să cred că Isus se va întoarce după mine ca să mă ducă ACASĂ. Am ales să cred că chiar dacă voi muri, voi trăi!

azi sărbătoresc

 Astăzi, 16 martie 2022, este sărbătoarea de Purim. 

Cui îi arde de sărbători acum? Când războiul ne e în coastă, când oamenii vin în mod constant în ţară şi aud poveşti de mi se face părul şi mai creţ, când tot ce părea solid şi stabil până la acest moment pare a se nărui, să mai vorbesc de sărbători?

Cartea Esterei este o carte despre refugiaţi, despre credinţă, despre Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Singurul care face minuni. Este vorba şi despre o femeie înţeleaptă, blândă, deşteaptă, frumoasă şi care deținea arta negocierii şi a diplomaţiei.

Estera este una dintre eroinele mele preferate.

Frumoasa şi Bestia sau orice poveste ori ecranizare păleşte în faţa poveştii Esterei. Ea are ceva mai mult. Ceva ce nu i se poate lua, indiferent de ce ar veni peste ea.

Şi acel ceva este credinţa: credinţa în Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, în Cuvântul Său, în promisiunile Lui.

Astăzi, când inima şi fiinţa nu prea vor să se bucure, îmi reamintesc de ceea ce a spus Isus “vedeți să nu vă înspăimântați” (Matei 6:24).

Şi dacă tot nu mă înspăimânt, măcar să mă bucur!

Hag Purim Sameach indiferent de context!

Fotografie preluata de pe internet.

ce spun sufletului meu?

Vestea despre război ne-a debusolat. Știam câte ceva despre conflictul de acolo dar ne-am obișnuit cu el. Lucrurile s-au schimbat când au început să vină oamenii aici, când lucrurile au luat o altă turnură și ne-am simțit amenințați.

Confortul și liniștea noastră sunt amenințate de război. Unii au părăsit deja țara, unii își fac provizii, unii fac scenarii sumbre, unii se gândesc unde să se adăpostească.

Când eu sunt afectată, povestea se schimbă!

Îl iubesc pe David! Îl iubesc pentru modul în care își discută cu Domnul durerile, frământările, neliniștile inimii lui, își spune frustrarea, necazul și durerea, mânia și bucuria.

La cine apelez când vin vești peste vești peste mine?

Citesc știrile, mă informez însă nu mă hrănesc cu ele. Am ales să-mi hrănesc mintea, sufletul și inima cu ceea ce spune Domnul. David a purtat multe războaie, a avut dușmani, a avut familia amenințată de război, o parte din familie i-a fost luată pradă de război și asta de două ori.

Aleg să las Cuvântul și Duhul Domnului să aducă pace peste mintea și inima mea.

Aleg să cred promisiunile Domnului!

O bucată de verset îmi tot stăruie în minte. “6. Veți auzi de războaie și vești de războaie: vedeți să nu vă înspăimântați, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârșitul tot nu va fi atunci. (Matei 6:24)

“vedeți să nu vă înspăimântați”

Cine spune asta? Isus, Fiul Lui Dumnezeu, Mielul Lui Dumnezeu, Cel promis, Mesia, Cel înviat, Cel înălțat, Cel ce are toată puterea în cer și pe pământ, Dumnezeu întrupat.

Ca să nu mă înspăimânt și ca să îmi las inima liniștită de Cuvânt, aleg să cred ceea ce spune Isus.

El a promis că va fi cu mine indiferent de necaz, durere, suferință, trădare, pierdere.

El e aici cu mine ajutându-mă să nu-mi pierd mințile asaltate de vești, să rămân fermă în încredințările spuse în Cuvântul Său.

“vedeți să nu vă înspăimântați” când citiți știrile!

“vedeți să nu vă înspăimântați” când cresc prețurile și rafturile devin goale!

“vedeți să nu vă înspăimântați” când ceilalți te îndeamnă să îți faci bagajul și să pleci unde vezi cu ochii!

“vedeți să nu vă înspăimântați” când planurile ți se năruie!

“vedeți să nu vă înspăimântați” când visele se destramă și aprope pierzi totul!

“Domnul este lumina și mântuirea mea: de cine să mă tem? Domnul este sprijinitorul vieții mele: de cine să-mi fie frică?” (Ps.27:1)

“Vino degrabă în ajutorul meu, Doamne, Mântuirea mea!” (Ps.38:22)

“Nu țin în inimă mea îndurarea Ta, ci vestesc adevărul Tău și mântuirea Ta, și nu ascund bunătatea și credincioșia Ta în adunarea cea mare.” (Ps.40:10)

“Pentru ce te mâhnești, suflete, și gemi înăuntrul meu? Nădăjduiește în Dumnezeu, căci iarași Îl voi lăuda; El este mântuirea mea și Dumnezeul meu.” (Ps.42:5)

Suflete al meu “El este mântuirea mea și Dumnezeul meu” vezi nu te înspăimânta!

gânduri de 8 martie

Femeia din Proverbe 31 ne-a fost mereu arătată de model. Mi se părea un model imposibil de urmat și de aceea, am urât-o!

Studiind-o, am descoperit că ea nu se laudă cu nimic! Soțul și copiii ei o laudă! Ea își vede de treaba ei, are grijă de casa ei, este o femeie care investește în bunuri materiale și se investește în oamenii din casa ei.

Este o femeie care nu trece nepăsătoare pe lângă cel în nevoie!

Chiar dacă are o poziție înaltă în societate, nu face doar caritate ci arată bunătate, blândețe, credincioșie, dragoste, răbdare, înțelepciune, devotament și hărnicie, lasă binecuvântările primite să meargă mai departe!

Fetiță, adolescentă, tânără, mamă, căsătorită, văduvă, bunică, străbunică, necăsătorită și divorțată, astăzi, ești sărbătorită.

Indiferent de statutul pe care îl ai, îți doresc să Îl lași pe Dumnezeu, Creatorul tău să te binecuvinteze, să te călăuzească, să își înalte Fața Lui peste tine și să îți dea pacea. Îți doresc să Îl lași să te crească în maturitate, în înțelepciune, pricepere și să te facă să rodești în locul unde te-a așezat. Ești unde ești pentru o vreme ca asta.

Chiar dacă astăzi bucuria pare umbrită de pericolul ce vine de la vecinii de sus, îți doresc să Îl lași pe Dumnezeu să fie Dumnezeu și să nu uiți că indiferent ce va veni, El este în control!

Cel ce are toată puterea în cer și pe pământ să te binecuvânte și să fie bucuria inimii tale.

ce să le spui?

Nu m-a învățat nimeni cum să vorbesc cu cineva în stare de șoc, cu cineva care și-a pierdut casa, posibil rudele, tot ce îi era cunoscut, țara...

Am citit multe povești despre grozăviile petrecute în Europa, la vecinii noștri de sus, la cei din Asia și Africa. Erau povești adevărate. Documentarele vizionate erau și ele despre fapte și evenimente adevărate. Dar făceam toate acestea ca să învăț istorie adevărată, să mă documentez. Evenimentele despre care citeam erau departe de mine, în timp și spațiu.

Ce să le spui unor copii care și-au lăsat tatăl la graniță, undeva pe front sau ascuns într-un buncăr?

Ce să le spui tinerilor care au fost conduși de părinți până la graniță și apoi trimiși să se salveze undeva în lume?

Ce să le spui soțiilor care ajung aici cu pruncii de câteva zile sau luni? Au fost aduse de către soții lor până la graniță și trimise în necunoscut, ca să rămână în viață! Ei au rămas acolo, urmărindu-i cu privirea...

Ce să le spui când sună acasă la ei ca să afle vești, sperând cu înfrigurare că, la celălalt capăt, va răspunde cineva. Și dacă nu răspunde... concluziile sunt cam clare!

Ce să le spui celor care nu vor să plece mai departe? Nu își imaginează să plece prea departe de țara lor. Fiecare fibră a ființei lor tânjește să se întoarcă „acasă”. Deși sunt conștienți că acest „acasă” e posibil să fi dispărut de pe fața pământului.

Ce să le spui celor din căsătorii mixte, care acum se trezesc ca provin din țări aflate în conflict?

Ce să le spui celor care și-ar fi dat toți banii ca să poată trece granița și să fie cu familiile lor, iar răspunsul pentru ei a fost NU?

Ce să le spui…?

Nu spui mare lucru, însă poți să le zâmbești. Poți să aranjezi să ajungă undeva unde e cald, să le dai ceva de mâncare. Te poți asigura că au un pat pe care să doarmă, le poți arăta unde e o baie cu duș și tot ce le mai trebuie. Îi poți lăsa să doarmă și să plângă!

Cu cei care vor, te poți ruga!

Unde vor să ajungă? Uneori nu știu nici ei.

Pentru o vreme ca asta suntem aici!

Pentru o vreme ca asta putem să împărțim ceea ce avem, să lăsăm binecuvântările primite să meargă mai departe!

Pentru o vreme ca asta… chiar dacă nu înțeleg multe!

“Căci am fost flămând, și Mi-ați dat de mâncat; Mi-a fost sete, și Mi-ați dat de băut; am fost străin, și M-ati primit; am fost gol, și M-ați îmbrăcat; am fost bolnav, și ați venit să Mă vedeți; am fost în temniță, și ați venit pe la Mine.” Matei 25:35-36

gânduri de viaţă

În niciun manual de pe care am studiat, nu am învăţat ce trebuie să fac în caz de război.

Clar că m-am uitat de-a lungul vieţii la ştiri. Într-un colţ de lume era război. Da, dar era departe de mine. Nu mă afecta. Gândeam că vor înceta ei! Apărea un alt conflict şi îl gândeam în cât de mare era distanţa de mine şi îl tratam ca atare.

Trăiesc în România şi am fost binecuvântată cu informaţii diverse, cu ştiri false, dar şi cu ştiri adevărate.

Am învăţat istorie la şcoală, însă am citit şi multe cărţi despre poveşti reale din război, lagăr, pogrom, Holocaust.

O vreme am citit doar despre vecinii noştri de mai sus, de pe când erau un imperiu. Am vrut să mă informez despre mentalitatea lui, despre cum acţionează, despre credinţele lor.

Clar că ştiam de războiul început de ani buni la vecinii noştri, război despre care auzeam atât de puţin la ştiri!

Cum să acţionez în vreme de război?

Da, încă nu a ajuns aici la noi. Încă e pace, încă putem ajuta oamenii...

Am fost întrebată dacă mi-am făcut bagajul şi unde voi pleca.

M-am blocat!

Ce bagaj?

Unde să plec? La cine?

Vecinii noştri de mai sus şi din est sunt în război. Acolo mor oamenii de-adevăratelea. Nu e documentar, nu e film de acţiune, nu e joc de strategie. E viaţă reală.

Din ambele tabere mor oameni. Şi ei aveau acasă familii. Şi ei aveau prieteni şi case, slujbe, vise şi visuri.

Cu doi ani în urmă a trebuit să decid dacă mă las ucisă de influenţa veştilor şi a ştirilor sau decid să trăiesc. Da, de murit am să mor într-o zi. Dar până atunci voi trăi.

Credinţa mea este în Dumneze şi El are totul în control, chiar dacă suntem sub ameninţarea unui război. Dacă mor, voi merge ACASĂ la Cel Venit de Sus. Trăiesc pe baza promisiunii Lui Isus Christos, promisiune scrisă în Cuvânt.

 

 

poveşti care mă schimbă

Joia trecută, vestea despre război m-a paralizat. Creierul efectiv refuza să comunice cu mine, trupul asculta de creier. M-am rugat şi I-am spus Domnului că nu consider că am cea mai bună atitudine.

Am vrut să citesc ceva din Psalmi, însă nu se lipea nimic de mine. Viaţa lui Avraam însă a venit ca un balsam pentru inima mea. Îl iubesc pe Avraam! El, într-un fel, este un refugiat.

Joi seara şi vineri dis-de-dimineaţă, în capul meu s-au concretizat lucrurile. Acum nu e vremea de lăsat creierul şi trupul în stand by. Acum e timpul de acţiune.

Am fost în acelaşi gând cu familia unuia dintre nepoţi. Ne-am rugat să ne dea Domnul oameni pe care să-i ajutăm. Am rugat şi pe alţii să se roage pentru noi. Şi am experimentat din nou că Domnul nu întârzie în a răspunde.

Ne-am întors cu două femei vinete de frig şi de spaimă.

Prin ele, au dat alţii de noi şi tot aşa.

În câteva zile, am auzit şi empatizat cu poveşti reale de viaţă, poveşti care m-au marcat şi schimbat.

Deschid, la un moment dat, un borcan de dulceaţă şi acesta scoate un pocnet. Musafirele mele tresar şi mă întreabă unde împuşcă?

Le-am calmat, le-am arătat borcanul buclucaş şi au înţeles provenienţa zgomotului, dar au rămas în alertă.

Luni dimineaţă, în autobuz, nişte adolescenţi jucau pe telefon un joc cu împuşcături. Mi s-a făcut rău auzind zgomotul! Îmi venea să vomit şi sufletul din mine. Pe acei adolescenţi nu i-a atins încă drama războiului. Ei îşi trăiau adolescenţa. Ce să le spui?

Refugiatele au ajuns aici, se încălzesc, se liniştesc şi încep să plângă cu disperare, unele dintre ele. Au lăsat acolo părinţi, rude, colegi... Este posibil ca pe unii dintre cei lăsaţi în urmă să nu îi mai vadă niciodată, să nu ştie cum au sfârşit alergarea pe pământ. Se simt ca nişte trădătoare!

Ce să le spui?

Da, mulţumesc Domnului că sunt în viaţă, că aici e linişte, că au unde dormi, ce mânca, unde să se spele. Dar ce este în sufletul lor!? Doar Dumnezeu ştie...

 

rugaciune de 14 februarie

Doamne,

Mulțumesc pentru darul celibatului. Sunt conștientă că mi l-ai dat pentru o vreme. Iar vremea poate fi mai lungă sau mai scurtă. Însă, în sfârșit, vreau să Îți mulțumesc pentru acest dar.

Mulțumesc pentru perioada aceasta de celibat în care m-ai crescut, modelat, transformat.

Mulțumesc pentru acest timp în care am sfârșit prin a abandona lupta cu Tine și a Te lăsa să-mi fii Dumnezeu. Am învățat și Te-am lăsat să mă vindeci, să mă eliberezi de poverile pe care le căram după mine, cu mine, în mine. Erau poveri puse de alții sau de mine. Am învățat să Ți le dau Ție și acum îmi e bine!

Mulțumesc pentru că m-ai învățat că povestea mi-o scrii Tu și că Tu ai un plan cu mine. Dacă trăiesc în planul Tău sunt împlinită și fericită.

Mulțumesc pentru prietenii bandaje de dragoste pe care i-ai așezat lângă mine, prieteni cu care am crescut, am râs, am visat, am plâns, am cântat, am povestit, am disperat. Unii m-au însoțit în această călători pentru o vreme, alții au rămas lângă mine.

Mulțumesc și pentru cei care cu ironiile lor au tăbăcit și adâncit durerea dar m-au provocat să îmi spun off-ul, să verbalizez și să-mi comunic durerea sau bucuria.

Mulțumesc că m-ai pus în diverse situații ca să mă întărești și crești.

Mulțumesc că ai făcut unele dintre visele mele să devină realitate. Iar realitatea a depășit frumusețea visului.

Mulțumesc pentru că în această perioadă am învățat mulțumirea, cu toate implicațiile ei. Și încă învăț!

Mulțumesc că m-ai învățat să ridic ochii spre cer, să deschid căile respiratorii bine și să văd cerul cu norii dansând în diverse nuanțe, să văd stolurile valsând în adierea vântului, să-mi las pletele să fie mângâiate sau ciufulite de soare și vânt. Cu alte cuvinte, Să te văd manifestându-Te în natură!

Mulțumesc pentru că m-ai învățat să iubesc altfel decât am visat eu.

Mulțumesc că ești cu mine la fiecare pas, mă susții, mă călăuzești.

Mulțumesc pentru că am timp să citesc, să scriu, să-mi deschid casa, să gătesc și să întind masa.

Mulțumesc pentru că ești aici cu mine și nu sunt singură, și nu mă simt singură! Ma simt binecuvântată!

Mulțumesc că m-ai ajutat să Te las sa-mi devii Prietenul cel mai bun, confident ... E clar, ce-Ți spun Ție nu mai am curajul să spun nimănui. În Tine am încredere.

Mulțumesc pentru darul frumos și prețios pe care mi L-ai dat. Nu a fost ușor! Nu a fost plăcut tot timpul. Nu a fost lipsit de provocări. Abia acum am început să îl prețuiesc!

Dar astăzi, vreau să îți mulțumesc pentru acest dar, pentru ceea ce ai facut cu mine, în mine și pentru mine.

întrebări pentru Isus

Dimineaţă, am citit despre moartea şi învierea lui Lazăr din Ioan 11. Ce a fost în sufletele prietenelor lui Isus? L-au rugat să vină şi El nu a ajuns înainte ca Lazăr să moară. Nu a răspuns prompt la chemarea lor. Maria şi Marta s-au simtit dezamăgite, nebăgate în seamă? ? Ce gândeau despre faptul că Isus a întârziat atât? Nici la înmormâtare nu a ajuns …

Isus vine după ce Lazăr era în mormânt de patru zile.

Am putea să spunem că a ajuns prea târziu. Dacă aş fi trăit atunci, aşa aş fi crezut.

L-aş fi privit pe Isus şi L-aş fi judecat.

Ai făcut pentru alţii atâtea şi pentru prietenul Tău chiar nu ai putut să vii mai repede?

Chiar nu ai vrut să Îl ajuţi?

Ce fel de prieten eşti?

L-aş fi văzut infiorându-se şi plângând. Desi începusem să cred că El e Mesia … m-aş fi gândit că până la urmă e şi El om ca şi noi.

Numai că gândurile mele aveau să se întoarcă cu susul în jos când aş fi auzit spunându-le oamenilor să dea piatra de la mormânt deoparte. La ce bun?

Voia să îl verifice pe Lazăr?

Mirosul morţii ne-ar fi făcut să ne strângem vălurile peste faţă!

Ce vrea să facă Isus?

Parcă Îl văd şi aud rugându-se! Îi mulţumeşte Tatălui că L-a ascultat!

S-a rugat ca Lazăr să moară? Cu ce L-a ascultat Dumnezeu?

Isus se uită la mormânt şi Îl cheamă pe Lazăr să vină afară.

Aş simţi că nu e real ce se întâmplă! M-aş pipăi. Aş realiza că sunt acolo, lângă mormânt. Mirosul morţii este purtat de vânt şi din mormânt, ca o stafie, ar apărea Lazăr!

Fusese îmbălsămat cu zeci de litri de balsam. Mirosul ne-ar învălui! Stafia s-ar misca!

Maria si Marta aleargă să îl dezlege pe Lazăr! Dintre fâşiile de pânză se aude ceva ca un mormăit.

Stafiile vorbesc? Stafiile se mişcă?

Mi-aş reaminti că l-am văzut pe Lazăr murind şi ce culoare avea trupul lui când am început să îl îmbălsămăm!

Le văd pe surorile lui scoţându-i fâşiile de pânză şi văd că Lazăr are aceeaşi culoare ca cei vii. Mai mult de atât, Lazăr vorbeşte şi cântă!

Mă uit la Isus şi … înţeleg!

Da, Dumnezeu Tatăl L-a ascultat! Nu cum am crezut, nu cum am visat sau mi-am imaginat eu.

2022.01.21 Prezentare Misiune LUMINITA PRISECARU

un an cu un drum nou

 Exact cum mi-am dorit, am intrat în anul 2022 dormind. M-au trezit gălăgia artificiilor și bucuria vecinilor. Încă adormită, dis de dimineață, primul text citit anul acesta din Scriptura mi-a adus lacrimi în ochi. Nu e prima dată când încep anul cu acest text. Se pare că abia acum am ales să îl înțeleg și ascult sau înțeleg.

“Nu vă mai gândiți la ce a fost mai înainte și nu vă mai uitați la cele vechi!

Iată, voi face ceva nou și-i gata să se întâmple: să nu-l cunoașteti voi oare? Voi face un drum prin pustiu și râuri, în locuri secetoase.” Isaia 43:18-19

Anul trecut, cuvântul sau expresia de căpătâi a fost Eben Ezer – Până aici Domnul ne-a/m-a ajutat. Anul acesta însă sunt îndemnată să nu mă mai gândesc la trecut. 

Să las trecutul să fie trecut. 

Da. Știu minunile, știu purtarea de grijă, știu promisiunile. Sunt atâta de mulțumitoare pentru că sunt în viață, pentru că își înnoiește binecuvântările în fiecare zi, pentru că sunt a Lui!

Acum însă sunt provocată să mă uit în viitor, să aștept lucruri, minuni mai mari decât cele din trecutul meu, al familiei mele, al înaintașilor mei. Domnul vrea să facă drum prin pustiurile și deșerturile vieții mele, va aduce apă în uscăciunile și ariditățile pe care încerc să le ascund ... inclusiv de mine. 

Drumul, în mod sigur, va aduce cu el viață, schimbare, modelare, alte dureri și frângeri, alte perspective, gălăgie, alte căi de comunicare și alți comunicatori ... 

Trebuie să mă reorientez din trecut spre viitor. 

Trecutul avea ceva palpabil în el, mă simțeam în sigurață acolo. Viitorul însă mi se promite a fi mai măreț decât trecutul. Iar promisiunea o face Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, Dumnezeul meu.

E o chestiune de încredere! Îl cred sau nu! Accept să fac ce spune sau nu!

Habar nu am care sunt pustiurile mele în care Domnul va aduce viață.

Habar nu am ce schimbări va aduce drumul pe care El vrea să îl facă prin aceste pustiuri ale mele. Dar dacă El Îl construiește, atunci e bine.

Vă doresc ceea ce îmi doresc și mie! Un an cu un drum nou, un drum spre Viață, spre Pace, indiferent de circumstanțe.

sărbători împăcate

De ceva vreme mă pregătesc pentru această sărbătoare, iar un gând din Scriptură stă lipit de inima mea de mai bine de o săptămână și cu acesta voi celebra în acest an această sărbătoare.

“Noi, dar, suntem trimiși împuterniciți ai lui Hristos; și, ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: împacați-vă cu Dumnezeu! Pe Cel ce n-a cunoscut niciun pacat, El L-a facut păcat pentru noi, ca noi sa fim neprihanirea lui Dumnezeu in El.” 2 Corinteni 5:20-21

“Împacați-vă cu Dumnezeu!”

Primul gând care a venit a fost, dar acum nu m-am certat cu El. Da, de certat ne-am certat. Eu eram cu clonțul mare, normal!

M-am supărat pe El când nu voia să reacționeze ca și duhul din lampa lui Aladin, când nu-mi îndeplinea visele și visurile cum am voiam eu, când durerile mă copleșeau și eu îmi cerea dreptatea, când  …

De atâtea ori i-am spus, “Uite Doamne! Vezi și tu ! E drept așa? E corect?”

 

Dar ce treabă are gândul acesta cu sărbătoarea?

Isus Christos sau în evreiește Yeshua HaMashiach este Fiul Lui Dumnezeu, este Cel despre care au scris profeții, este Cel în care se împlinesc profețiile, este Dumnezeu întrupat. A ales să se întrupeze ca să moară pentru păcatele mele și a oricui care crede în El. Cel Atotputernic a ales să se limiteze pentru o vreme ca să ni-L arate pe Dumnezeu Tatăl, să ne împace prin sângele Lui cu Tatăl. Yeshua înseamnă salvare!

Sărbătoarea aceasta este despre împăcare.

Da, m-am ostenit făcând curat și gătind, dar mintea mi-a frământat această împăcare!

Ca să mă bucur de sărbătoare, că să am Pacea pe care El ne-a promis-o trebuie să mă împac cu El.

Darul cel mai mare pe care L-am primit este de la Fiul Lui Dumnezeu întrupat care a murit pentru păcatele mele și ale oricui crede în El.

Aleg să mă bucur de împăcare, de bucuria pe care o aduce aceasta, de Pacea pe care doar El o dă, de dragostea Lui care transformă!

Vă doresc să vă împăcați cu Dumnezeu și să vă lăsați iubiți, iertați, eliberați, transformați de către Cel Venit de Sus, de către Cel Minunat!

Sărbători binecuvântate și împăcate să aveți!

am învățat să pun întrebări

 Îmi place să învăț deși uneori sunt cam grea de cap și anumite lucruri le învăț doar dacă trec prin suferință sau necazuri. Perioada aceasta L-am experimentat pe Dumnezeu altfel. L-am simțit alături de mine în durere și în boală. Înainte de a contacta boala citisem într-o carte că de foarte multe ori nu primesc răspunsuri la întrebările mele pentru că nu pun întrebările corecte.

Așa că toată perioada aceasta L-am rugat pe Domnul să mă ajute să înțeleg ce vrea să mă învețe prin aceste dureri și prin această boală. Nu am întrebat “de ce?” sau “de ce eu?”. L-am rugat doar să mă ajute să învăț ce vrea El să mă învețe.

Clar că ceea ce mă învață El este din Scriptură. “Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz!” 2 Corinteni 1:3-4

Îmi place că Dumnezeu își rezervă exclusivitatea! El este Părintele îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri. Oh! am avut și am nevoie de mângâiere. L-am rugat să se îndure de mine ca să își facă efectul medicamentele, să treacă durerile, să vină vindecarea. Unde pot găsi mângâierea și îndurarea? Doar la Părintele îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri!

M-au ajutat foarte mult apelurile telefonice, mesajele de încurajare, sfaturile medicului, însă când era cel mai greu, am apelat la Cel care are toată puterea în cer și pe pământ iar El și-a arătat îndurarea și m-a mângâiat.

Am ieșit din boală și am îndrăznit să întreb “de ce s-a întâmplat asta?”. Știam că primesc binecuvântările ca să le dau mai departe, că nu primesc mai mult pentru că nu dau mai mult. Dar nu m-am gândit că și mângâierile pe care le-am primit de la El sunt pentru a fi date mai departe.

Am fost mângâiată ca să mângâi pe cei de lângă mine. Am fost încurajată ca să încurajez!

Am știut că mulți se roagă pentru mine, dar de ce au făcut asta? Au fost obligați? Mă iubesc? Pentru că le pasă? De ce m-am rugat și mă rog pentru semenii mei care trec prin suferințe fel de fel? Ca să îi facă Domnul bine și apoi eu să trăiesc liniștită pe norul meu pufos si plutitor?

De la Pavel am mai învățat ceva “Voi înșivă ne veți ajuta cu rugăciunile voastre, pentru ca binefacerea făcută nouă prin rugăciunile multora să fie pentru mulți un prilej de mulțumiri lui Dumnezeu pentru noi.” 1 Corinteni 1:11

Cum? Rugăciunea mea îl ajută pe semenul meu? E un bine pe care îl fac? Iar la final devine motiv de mulțumire? Rostind sau înălțând o rugăciune pentru semenul meu, fac un bine, e un ajutor. Răspunsul și rezolvarea vor deveni motiv de mulțumire la adresa Părintelui îndurărilor și Dumnezeului oricărei mângâieri.

Mulțumesc celor care s-au rugat pentru mine, celor care m-au ajutat și mi-au făcut un bine înălțând rugăciuni pentru mine. Părintele îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri v-a ascultat și acum putem mulțumi împreună.

ți-a fost frică de moarte?

Am ieșit din izolare și sunt în proces de vindecare!

Bineînțeles că sunt întrebată cum a fost de data aceasta. Am făcut două forme de boală cu elemente asemănătoare dar și cu diferențe. De data aceasta, o durere de cap care nu ceda la calmante mi-a dat de furcă. Și ca să fie și mai bine, am avut și insomnii. Umblam noaptea prin casă și gemeam de durere.

Au fost cam 4 nopți grele și încă câteva în care durerea ceda la calmante.

Într-una din nopți, mă simțeam epuizată de durere, mă durea fiecare fibră și nerv din corp. Pielea părea că vrea să plece și ea de pe mine. Gemeam și tot ce puteam să spun era “Tată, ajută-mă!”.

Nu mai puteam de durere. Simțeam că cedez. I-am spus Domnului că eu cred că se cam încheie călătoria mea pe acest pământ. I-am mulțumit pentru tot ce a fost și i-am spus că dacă vrea să mă ia ACASĂ, să o facă. Nu pot duce mai multă durere.

În ciuda insomniei, am început să simt o moleșeală în corp, m-am băgat în pat și am adormit. Dimineață, după vreo 3-4 ore, am descoperit că durerea mă părăsise în timpul somnului. A reapărut când m-am trezit însă de data aceasta, calmantele își făceau efectul.

Am fost întrebată cum a fost această experiență și am povestit câtorva persoane. Am rămas șocată de o întrebare care se repetă. Nu ți-a fost frică de moarte?

M-am întrebat imediat, mi-a fost frică de moarte în acele momente?

Nu, nu mi-a fost frică!

Plecam ACASĂ! Mă duceam la Tata, la Isus, la tata, la bunicii mei și la toate rudele și cunoștințele plecate mai devreme.

De ce să îmi fie frică? De ce să mă tem?

Mai mult mă gândeam la cei care m-ar fi găsit fără viață. Ar fi avut de muncă pe urma mea.

Am decis să cred că Isus Christos este Fiul Lui Dumnezeu, este Cel trimis de Sus, este Mielul Lui Dumnezeu fără cusur care a ales să vină și să moară pentru păcatele mele și ale întregii omeniri. Am ales să cred că doar prin El am iertarea păcatelor, am viață veșnică, am vindecare prin El, am mântuire și mă-ncred în Cuvântul Lui, în promisiunile Lui. A spus că e cu mine orice ar veni în viața mea și eu văd asta zi de zi. Dacă mor, știu unde mă duc. Voi trăi chiar dacă voi muri!

Unde era Dumnezeu când sufeream?

Era cu mine. L-am simțit mai aproape de mine în acele momente de durere decât L-am simțit în bucuriile mari și mici. Nu m-am simțit singură nici o miliardime de secundă, nu m-am simțit neiubită, abandonată și uitată.

A fost și este cu mine, mă păzește, mă protejează, Acum, mă vindecă. Iar vindecarea este un proces.

În acele momente, după ce am realizat că sunt vie, că firul vieții mele nu s-a încheiat, am știut că Domnul mai are de lucru în mine și cu mine. Am știut și înțeles că sunt încă în viață ca să povestesc minunile Lui.

am învățat!

 Am învățaț că viața nu îmi aparține, nu o pot conduce după propriile idei și gânduri.

Am învățat că planurile se duc pe apa sâmbetei când apare o boală, un virus și neapărat trebuie să mă reconfigurez.

Am învățat că trebuie să mulțumesc pentru miros și gust, arome, parfumuri.

Am învățat că în mijlocul dezechilibrului neurologic provocat de lipsa gustului și mirosului ai nevoie de creier ca să facă conexiuni, ai nevoie de amintirile pline cu arome și gusturi.

Am descoperit că sub forma bunului simț am un soi de independență căreia îi este rușine să recunoască că are nevoie de ajutor.

Am descoperit că mi-i jenă să spun că nu am putere să mănânc, d-apoi să mai gătesc ceva.

Am învățat că nu pot totul, că nu îmi sunt suficinetă, că nu pot să mă descurc singură, că am nevoie de oamenii de lângă mine.

Îmi plăceau florile dar în grădină, acolo la locul lor. Dar am învățat că florile aduc cu ele bucurie, un strop de culoare în zilele care par a deveni cenușii. Culoarea florilor face creierul să își schimbe stările.

Am învățat că vin momente când creierul refuză să funcționeze la capacitatea lui, refuză să își aducă aminte ceea ce i-am tot dat să proceseze. În durere, sufletul se tânguie și strigă” Doamne, ajută-mă!”. Toate ideile și filosofiile au fost uitate de către creier. Își aduce aminte doar că salvarea, scăparea și ajutorul vin de la Domnul!

Mi-am cerut iertare de la Domnul pentru că de extrem de multe ori când cineva m-a rugat să mă rog pentru un motiv anume, am preferat să tac. Uneori m-am rugat însă nu am asigurat pe semenul meu că voi fi acolo în durerea și agonia lui.

Am învățat cât de mult contează să exprim în câteva cuvinte asigurarea mea că sunt alături.

Am învățat că în boală, durere și tristețe, oricât de mulți prieteni ai avea, rămâi doar tu cu Domnul. Și mi-e tare bine cu El deși trupul trece prin dureri care nu vor să cedeze cu calmante. Până la urmă, durerile au trecut, au devenit amintire ...

Am învățat că sufletului meu îi este bine cu El deși trupul suferea teribil.

Am învățat că pot trece cu El prin toate.

Am învățat să mă las bandajată cu bandajele de dragoste trimise de Domnul, să mă las răsfățată cu dragostea și grija oamenilor pe care i-a pus Dumnezeu lângă mine.

Am învățat că nu poți iubi fără să te lași iubit, vulnerabil!

Încă învăț ...!

visul Ralucai Callimachi și al Calomirei de Cimara

Sunt o visătoare! Am vise și visuri, am idei multe și unele sunt ... crețe. Pe unele reușesc să le pun în practică, la unele trebuie să lucrez meticulos, de unele mă plictisesc și le abandonez.

De vreo trei luni citesc despre viața lui Dumitru Cornilescu, a prințesei Raluca Callimachi și a Contesei Calomira de Cimara. Alexandru Măianu și Emanuel Conțac m-au ajutat să aflu mai multe informații despre primii doi.

După ce Dumitru Cornilescu acceptă propunerea prințesei Callimachi de a traduce Scriptura la Stânești, prințesa îi spune că asta a visat, și-a dorit și s-a rugat vreme de 30 de ani.

30 de ani să te rogi, să speri, să cauți un om vrednic, de încredere, instruit, dornic să lucreze 4-5 ani la traducerea Scripturii.

A avut un vis!

Visul a apărut în inima și mintea prințesei Callimachi înainte de a se naște Dumitru Cornilescu.

Habar nu avea Cornilescu că o prințesă se ruga pentru împlinirea visului ei iar el avea să joace un rol important în acest vis.

Contesa Calomira de Cimara despre care nu reușesc să aflu mai nimic este o altă femeie de pe plaiurile noastre moldave care a avut un vis. Citea Scriptura în traducerile vremii. S-a indrăgostit de Psalmi. Și visul ei a fost să facă o traducere a Psalmilor din ebraică.

Și-a angajat un profesor de ebraică, un evreu din Iași, și împreună cu tradus Psalmii.

A visat, s-a cheltuit, a muncit, s-a rugat și ... a reușit!

Visele Ralucăi și Calomirei nu au fost vise egoiste.

Puteau să își piardă vremea în saloanele sofisticate ale vremii lor, bârfind și discutând modă. Puteau să se plimbe și mai mult decât au făcut-o.

Știau fluent câteva limbi moderne și se puteau mulțumi cu Biblia în limbile pe care le știau. Dar, au vrut mai mult!

Erau românce și au vrut ca Biblia sau doar Psalmii să fie citiți în limba română. Nu au cerut nici un ban pentru munca lor. Nu au cerut nici o recomplensă, nici o recunoaștere a meritelor.

Au trăit discret și au murit la fel cum au trăit.

Ce vise am?

Să îmi cumpăr nu știu ce haine, vase, chestii? Să văd nu știu ce parte exotică a lumii? Visele acestea ale mele sunt doar pentru împlinirea mea, pentru satisfacerea dorințelor mele?

Pe ce mă cheltui? În ce mă investesc? Ce las în urma mea? Ce vis îmi călăuzește viața? Pentru ce trăiesc?

Dar eu nu sunt prințesă și nici contesă. Nu știu să am sânge albastru prin vene. Nu am banii lor, nu am pozițiile lor în societate deci nu pot visa să fac ceva măreț în viața asta, ceva care să merite a fi lăsat în urmă.

Chiar așa?