amintiri cu sfinți - ediție proprie - Rikva Lazarovici

Cu vreo zece ani în urmă, o prietenă cu care încă nu m-am văzut față către față, îmi spune că trebuie să îmi facă cunoștință cu cineva. Ea credea că eu ar trebuie să devin prietenă cu femeia asta care este evreică și locuiește în Israel.

Seara, destul de târziu, primesc pe skype un apel. Intuiam eu cam cine ar fi, așa că răspund. Atunci am făcut cunoștință cu Rivka Lazarovici. S-a născută în 12.11.1944, în Bârlad, într-o familie de evrei. A avut, din câte știu eu, un frate și două surori. Singurele rude în viață acum sunt două nepoate.

A contactat de mică virusul de poliomelită și o vreme a stat internată într-un sanatoriu. Acolo, a avut o colegă de cameră creștină și de la ea a aflat că Isus Christos, Mântuitorul, este evreu. Acolo decide să-L lase pe Yeshua să îi fie Domn și Mântuitor.

S-a întors acasă și nu a avut curajul să spună că ea crede că Isus evreul este Fiul Lui Dumnezeu și Mântuitorul ei. Avea un tată sever și violent. Cumva, tatăl află că vizitele dese la o altă fată creștină au scopul de a întări credința fiicei sale și nu a ezitat să folosească bătaia.

Abia aștepta să ajungă studentă în Iași și să fie liberă. Numai că la admiterea la facultate este întrebată dacă familia ei a depus cerere de emigrare în Israel. A fost respinsă pentru că erau pe lista de așteptare. În aceeași toamnă pleacă în Israel.

Tatăl era fericit că a scăpat de influențele creștine. Numai că ea află de o adunare și primește botezul în râul Iordan. Credea că nu se va afla despre ceea ce ea tocmai a făcut. Credea că știe doar ea și cei cei prezenți acolo. Numai că în mulțime era un ziarist care scrie un articol despre convertirea evreilor veniți din țările Europei și face fotografii care ajung în presa străină dar și națională.Așa află familia ei despre faptul că s-a botezat. Întoarsă acasă, a intrat într-un program strict de re-educare, cu interzicerea părăsirii spațiului casei.

Fiind majoră, decide că are dreptul să își ia propriile decizii legate de viață și fuge de acasă la o familie de misionari. Până la urmă, Poliția o găsește. Dar ascultându-i povestea nu vor să o mai predea acasă. Merg ca să o însoțească la întâlnirea cu familia și să îi interzică tatălui să mai ridice glasul și mâna asupra ei.

Se înscrie la o școală și devine contabilă, se angajează și va fi pe picioarele ei, iar relația cu familia ei se îmbunătățește spre finalul vieții părinților ei. Vorbea foarte bine limba română, ebraica, engleza și rusa. Uneori, într-o propoziție vorbea în cel puțin trei limbi.

Viața ei a fost îmbibată și înțesată cu minuni. Vorbea deschis cu oricine și oricui despre Dumnezeul în care ea și-a pus încrederea, își povestea minunile.

Poliomelita i-a afectat și mâinile, îi era greu să scrie și prefera să mă sune. Dacă citea un banc, o glumă sau ceva vesel, mă suna. “Hai să îți spun ceva!” Și spunea gluma, apoi o poveste și o minune în mod sigur.

Cred că avea un radar emoțional. Știa când nivelul moralului meu era scăzut. Nu știu cum știa, dar numai ce mă suna. Uneori, nu aveam puterea să îi răspund. Și, nu se dădea bătută. Îmi scria “trebuie să vorbim.”

O sunam, nu îi spuneam nimic și începea să mă încurajeze, să îmi spună cum Dumnezeu face minuni, că El vede, ascultă, aude și răspunde. Până se încheia convorbirea, starea mea era alta.

Mereu mă întreba ce planuri am. Parte dintre ele I le spuneam. “Dar Domnul ce spune de planurile tale? Este de acord? Ai discutat cu El despre ele? Hai să ne rugăm și să vedem ce va spune El. Și dacă primești aprobare, atunci mergi înainte.”

Și nu uita să se roage. Mă verifica dacă m-am rugat, dacă am undă verde. Uneori se implica în proiectele mele doar după ce avea aprobarea Tatii.

Ne-am văzut cred că de două sau trei ori față în față. Dar am vorbit mult la telefon.

Anul aceasta, după ce s-au ridicat restricțiile a insistat să merg în Israel ca să ne vedem. I-am explicat de zeci de ori că nu pot pleca, că am treabă, că … Și-a dorit mult să mă vadă anul acesta…

Se lupta cu un cancer la plămâni de câțiva ani. Niciodată nu se plângea. Poliomelita i-a afectat mersul și a trebuit să renunțe la a mai conduce mașina. Apoi, pentru siguranța ei, a decis să se interneze într-un azil. Era super încântată de atmosfera de acolo. M-a sunat într-o seară și mi-a arătat cum e acolo, ce oameni cu inimă mare au grijă de ei, cum se fac aniversările și sărbătorile, ce prăjituri mănâncă. Uneori cerea de la bucătărese rețele pentru mine.

Avea mulți prieteni, știa o grămadă de oameni și se mira cum de eu nu-i știu pe toți cunoscuții ei. Avea o prietenă mai supărăcioasă și ca să o îmbuneze, o ajuta să completeze rebus. Uneori, se încurcau și mă suna ca sa o ajut cu sinonimele.

În azil, avea o prietenă care o enerva teribil. I-am spus să o lase în pace dacă o supără așa de tare. A fost șocată. “Cum să îi fac așa ceva? Eu mai încă minte. Ea a mai pierdut din ea. Are nevoie de cineva care să o iubească!”

De vreo două săptămâni nu mi-a mai răspuns la mesaje. Nu s-a mai întâmplat așa ceva. I-am tot trimis mesaje, am sunat-o și… tăcere.

Am reușit să fac rost de numărul de telefon de la azil și am rugat un prieten să sune și să întrebe de ea.

Mă așteptam să mi se spună că a plecat ACASĂ, dar nu eram pregătită chiar să aud vestea.

Am apreciat teribil că prietenul acesta mi-a trimis mesaj vocal și nu mi-a scris răspunsul.

“Acum patru zile a plecat în veșnicie!”

Femeia asta m-a iubit, încurajat, îndemnat, susținut. Era comică când îmi făcea morală. Mă lua la sentiment, apela la înțelepciune și tact. Într-un fel, Rivka m-a adoptat, m-a tratat ca pe fiica ei.

Nu a fost căsătorită și nu a avut copii.

Acum e ACASĂ! Bănuiesc că povestește cu tata despre mine, dar și cu cei plecați înaintea noastră.

De duminică, 22.10.2022, cerul a devenit mai bogat în cunoștințe… ajunse ACASĂ!

https://www.youtube.com/watch?v=tnBzus62oOs

îmi cunosc rădăcinile?

Mi-am cunoscut trei din patru bunici. Unul dintre ei, a murit când eram mică, dar îmi amintesc câte ceva despre el. Ceilalți doi au murit când eram adolescentă. Într-un fel, nu am reușit să prind istoria neamului povestind cu ei.

Studiez cartea Exod și de câteva săptămâni frământ un gând. Poporul iese din Egipt și știu că nu pot pleca de acolo fără să ia cu ei oasele lui Iosif. Apoi trimit vorbă neamurilor lor să îi lase să treacă pe teritoriul lor și aceștia le refuză ajutorul. Edomiții erau urmașii lui Esau, verișorii lor.

Nu pot să nu mă întreb, ce dorințe și vorbe au spus înaintașii mei cu 430 de ani în urmă?

Cui i-a păsat de dorințele lor de a fi îngropați știu eu unde?

Cine știe care sunt neamurile mele care mă duc pe linia genealogică cu 430 de ani în urmă? Care și unde sunt urmașii lor?

Clar că nu îi știu!

Dar de ce nu îi știu?

Pentru că mi se tot spune că noi nu “dezgropăm” morții ca să le aflăm trecutul. Nu mai contează cine erau, ce făceau, ce caracter aveau, ce realizări bune și rele au avut. Important e că noi trăim, să fim oameni printre cei din vremea noastră și, cam atât. Un carpe diem interpretat.

Merg mai departe și mă întreb, în căile cui umblu? Cu cine dintre strămășii mei seamăn? Ce moșteniri am de la înaintașii mei? Și nu mă refer aici la pământuri și averi.

Oare nu cumva sunt mai săracă pentru că nu-mi știu rădăcinile?

războiul și teama

Războiul își face simțită prezența cam în fiecare discuție pe care o am, că vreau sau nu. Sunt întrebată de bomba care parcă stă deasupra capului nostru, care este localizată pe nu știu unde, care va distruge aia și pe cealaltă. Răspund că nu am timp să urmăresc bomba. Sunt cumva certată că nu mă informez, că sunt o visătoare și refuz să mă ancorez în realitate.

Încerc să analizez lucrurile și realizez că voi muri... de panică dacă mă concentrez doar pe știri și las să mă influențeze toate discuțiile și stirile. Fără să vreau un soi de panică a pătruns în mine.

Ce am făcut? Am lăsat ca Scriptura să fie doar o poveste? E doar un text pe care să îl analizez și interpretez? E doar cunoștință generală?

Știu despre ieșirea poporului Israel din robie, știu despre faptul că 40 (patruzeci) de ani Dumnezeu a hrănit tot poporul cu mic dejun, pranz și cină. A avut grijă să nu li se rupă papucii și să nu li se zdremțuiască hainele. I-a încălzit noaptea și i-a acoperit cu un nor ziua ca să nu îi prăpădească cădura. Le-a dat apă, le-a adus toluri de păsări ca să mănânce carne când li se acrise de hrana pe care o primeau zilnic.

Știu cine sunt. Știu că sunt fiica Lui, a Dumnezeului lui Avraam, Isaac și Iacov, sunt înfiată prin sângele Lui Isus Christos. Știu toate astea și totuși...

Realizez că nu Îl las pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. Realizez că Îl limitez pe Dumnezeu. Realizez că dincolo de teorie nu cred că Dumnezeu va avea grijă de mine.

El mă iubește însă prea mult ca să mă lase așa, în starea asta de panică. Mi-a făcut cunoștință cu niște oameni dezrădăcinați din locul lor, oameni care nu se mai pot întoarce în locul lor de baștină pentru că casa și proprietățile lor aparțin acum altei țări. Unde au ajuns, li s-au încredințat case pe care le-au transformat în cămine. Și-au folosit mintea, mâinile, puterea și înțelepciunea și au transformat casele în care au intrat.

Au lăsat pe Dumneze să fie Dumnezeu și am fost martoră la modul în care El le-a purtat și le poartă de grijă.

Clar că am întrebat pe bătrânul grupului cum au reușit să nu își piardă mințile și credința. Mi-a răspuns cu o vocea domoală, așezată și înțeleaptă.

“Cella, L-am cunoscut pe Dumnezeu în viața de dinainte de război. Am văzut minuni, am experimentat harul, iertarea și binecuvântarea. Acum, în viața de acum, Îl văd pe Dumnezeu cum ne poartă de grijă, se îngrijește de fiecare nevoie, văd și simt binecuvântările lui, și aleg să Îi mulțumesc Lui pentru tot. Tot ceea ce am și avem este de la El.”

Așa că aleg să lupt cu teama și decid să Îl las pe Dumnezeu să fie Dumnezeul meu.

Aleg să mă bucur de viață, de fiecare zi în parte.

Aleg să cred că El este în control și tot ce vine și se întâmplă este cu știrea Lui, cu acceptul Lui. 

mașina cu două volane

Am auzit recent o poveste care m-a pus pe gânduri.

Un evreu urcă într-un taxi și vede că mașina în care tocmai s-a urcat are două volane. Nu știa ce să creadă. Șoferul părea de treabă așa că l-a întrebat de ce mașina lui are două volane.

Acesta i-a explicat călătorului că are un băiat super activ care iubește să petreacă timp cu tatăl lui și căruia îi place foarte mult să conducă. Este încă un copil și își dorește să conducă mașina tatălui. Când este cu el în mașină, emite sunete la toate virajele, semnalizează și se agită.

Ca să îl împace, tatăl său i-a pus și lui un volan în fața celuilalt loc din față.

Evreul ascultă povestea și îi spune șoferului, și la noi este tot așa.

Șoferul rămâne blocat. Cum adica și la voi este așa?

Evreul îi răspunde, la noi și la Dumnezeul nostru. Noi ne agităm, facem sunete stridente și ascuțite la viraje, semnalizăm și ne agităm în viață. Uneori uităm că nu conducem singuri. Uităm că Dumnezeu are volanul care trebuie, care conduce viața noastră și ne ține în siguranță. Noi credem că ne conducem viețile și că suntem stăpâni pe situație. Nici nu ne uităm în stânga ca să vedem Șoferul.

ce am de jertfit astăzi?

 Avraam, L-a auzit pe Domnul spunându-i

“Dumnezeu i-a zis: "Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune."” Geneza 22:2

Eu în locul lui Avraam aş fi argumentat, aş fi negociat, aş fi spus că nu am auzit bine, că trebuie să am semne clare că ceea ce am auzit este bine. Avraam putea să spună că stă cam prost cu auzul din cauza vârstei.

Apoi, ce se întâmplă cu toate promisiunile pe care i le-a făcut Domnul? Când a plecat de acasă i s-au făcut nişte promisiuni, pe drum au apărut altele, s-a circumcis şi a bolit când a făcut legământul cu Dumnezeu. Şi acum?

Cum va mai deveni el un neam mare?

Isaac, când vede care e situaţia, de ce nu o rupe la fugă? Ce a înţeles el din toate acestea?

Logica şi cerebralul nu se pot alinia cu ceea ce se întâmplă aici.

În ciuda a ceea ce ştia, Avraam, se ridică din pat, taie lemne, ascute cuţitul, vorbeşte cu doi slujitori, il ia pe Isaac şi pleacă. Unde? Undeva. Vor afla pe drum unde vor merge.

Nu mă pot compara cu Avraam. Eu aş vrea destinaţia, cazarea, toate detaliile.

Care este chemarea Domnului pentru mine astăzi? Ce am de jertfit? Cât mă târguiesc? Ce scuze am ca să nu ascult?

o pace care întrece orice pricepere

Recent, am cunoscut câteva cupluri cu refugiaţi. Sunt tot în ţara lor, însă în partea de ţară unde nu a ajuns conflictul. Acolo, am găsit într-o casă două cupluri mai în vârstă, cuscri şi trecuţi de şaptezeci de ani. În casa vecină locuiau copiii lor cu copiii lor.

Unul dintre nepoţi, vrea să ne conducă la bunici. Stă străjer la uşă până ne descălţăm. Îl întrebăm dacă ne dă papuci de casă şi nouă sau intrăm aşa. Cu un zâmbet angelic, ne răspunde, “abia avem noi! De unde să vă dăm şi vouă?”

Suntem întâmpinaţi în ceea ce ar fi open space – adica hol, living şi bucătărie. Tot spaţiul are vreo 6 metri pătraţi.

Unul din cupluri e tăcut însă cu faţa radioasă! Domnul din celălalt cuplu pare un bătrân din filme. Îi spun că are o faţă ca din cărţile de poveşti. El râde şi îmi spune că ştie că seamănă cu Moş Crăciun.

Apoi, începe să se laude cu casa lor. Au primit, când au ajuns aici, o casă goală. Împreună cu unul dintre nepoţi, au dat cu var, au pus tapet. Pentru că nu aveau mobile, şi-au făcut paturi din ce au găsit. Şmirghel nu au avut, aşa că au lăsat mobila mai aşchioasă. Erau mândri de munca lor.

I-am întrebat dacă mai au nevoie de ceva. Au zâmbit şi ne-au spus că singurul lor motiv de rugăciune este să nu îşi piardă credinţa. Atât.

Lângă el, cu greu, apare soţia lui. O femeie frumoasă care acum are nevoie de cadru ca să se deplaseze. Pe faţa ei strălucea un zâmbet dintr-o altă realitate. Nu are cadru însă are două cârje. Şi este mulţumită.

Este împreună cu familia ei mica şi extinsă! Sunt în viaţă!

Copiii lor au proprii copii dar au mai înfiat patru din orfelinat sau rămaşi orfani. Şi ei au primit o casă goală. Unul dintre copii este deja cu ei, ceilalţi trei sunt aşteptaţi să ajungă la ei.

L-am întrebat pe copil ce şi-ar dori.

“Ce să îmi doresc? Am de toate! Stai să o întreb pe mama ce mi-aş dori!”

Din pruncie ştiu un verset. “Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus. (Filip.4:7)”

Am văzut cu ochii mei acest verset trăit de oameni care şi-au pierdut bunurile materiale. Era acolo, în casele lor, o pace palpabilă, o pace care întrece priceperea.

Ne-am întrebat dacă ar fi potrivit să le facem rost de paturi. Cum s-ar simţi? Ei, din ceea ce au avut la îndemână, şi-au construit paturi. Ar însemna oare că nu preţuim munca lor? Că nu apreciem faptul că nu au stat cu mâna întinsă aşteptând să li se facă, să li se aducă?

Nu cumva gestul nostru ar strica pacea lor? 

din nou la Avraam

 Nu știu de ce, însă din timp în timp, mă întorc la Avraam.

I s-a spus “Ieși din țara ta” și a ieșit.

I s-a spus ieși “din rudenia ta și din casa tatălui tău” și a ieșit.

I s-a spus “vino în țara pe care ți-o voi arăta” și a plecat neștiind locul, țara, cum arăta pământul, care erau formele de relief ale acelei țări, dacă erau sau nu ape acolo, dacă era pământ arid și deșertic sau pământ roditor, dacă îi pria clima sau nu, dacă era zonă populată sau nu.

Trec anii și i se spune “10. Acesta este legământul Meu pe care să-l păziți între Mine și voi, și sămânța ta după tine: tot ce este de parte bărbătească între voi să fie tăiat împrejur. 11. Să vă tăiați împrejur în carnea prepuțului vostru: și acesta să fie semnul legământului dintre Mine și voi."

“23. Avraam a luat pe fiul sau, Ismael, pe toți cei ce se născuseră în casa lui și pe toti robii cumpărați cu bani, adica pe toți cei de parte bărbătească dintre oamenii din casa lui Avraam, și le-a tăiat împrejur carnea prepuțului, chiar în ziua aceea, după porunca pe care i-o dăduse Dumnezeu.” Geneza 17

I s-a spus și în aceeași zi a îndeplinit ceea ce i se spusese.

Mai trec anii și “Dumnezeu i-a zis: "Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac; du-te în țara Moria și adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ți-l voi spune."

3. Avraam s-a sculat dis-de-dimineață, a pus șaua pe magar și a luat cu el două slugi și pe fiul său, Isaac. A tăiat lemne pentru arderea de tot și a pornit spre locul pe care i-l spusese Dumnezeu.” Geneza 22:2-3

Avram iese din țara lui, din familia lui, din obiceiurile casei și familiei lui, și pleacă așa cum Îi spune Domnul. I se cere să se circumcidă și o face. I se cere să-l aducă jertfă pe Isaac, fiul lui preiubit și o face.

Avraam aude ceea ce i se spune, ascultă și face, duce la îndeplinire sarcina data.

Pleacă din Haran cu o promisiune “2. Voi face din tine un neam mare și te voi binecuvânta; îți voi face un nume mare și vei fi o binecuvântare. 3. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta și voi blestema pe cei ce te vor blestema; și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” Geneza 12

Pe Muntele Moria, după ce Dumnezeu îl oprește în a-l jertfi pe Isaac, Avraam aude “Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!” Geneza 22

Sunt binecuvântată pentru că Avraam a ascultat. Am intrat în binecuvântarea lui Avraam.

Dar cum ar fi viața mea dacă aș asculta ca și Avraam? Dacă a doua zi, dis de dimineață, în aceeași zi aș asculta cu punct și virgulă ceea ce mi s-a spus?

Viața lui Avraam este caracterizată de ascultare. O singură dată negociază cu Dumnezeu și nu era în interesul lui. În rest, se duce, face, se supune, aude, ascultă.

Avraam nu avea personalitate? Avea creierul spălat? Era depersonalizat?

Nu, erau un om ca și mine. Numai că el alege să asculte. Ce urmează în urma ascultării? Ce face Dumnezeu pentru că Avraam a ascultat? Binecuvântă toate neamurile pământului.

Oare nu cumva semenii mei nu sunt binecuvântați din pricina neascultării mele?

 

am ieşit!

De câţiva ani, o frântură de verset mă tot pune pe gânduri. Frântura aceasta face parte dintr-o discuţie a lui Avraam cu Domnul.

“1. Domnul zisese lui Avram: "Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. 2. Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvanta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare. 3. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.”

Frântura la care mă refer este “"Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta.” Geneza 12:1-3

Povestea lui Avraam o ştiu cu lux de amănunte. Dar ce ar însemna pentru mine porunca asta?

Am plecat de acasă de mulţi ani. Însă poţi pleca de undeva şi să nu ieşi de fapt din acel loc, din acele obiceiuri, din acea cultură.

Nu am plecat din România dar am plecat din casa părinţilor, dintre rude, din mediul cunoscut şi familiar. Am plecat să îmi fac un rost în viaţă.

Am plecat şi am riscat să cunosc oameni noi, mentalităţi, culturi, puncte de vedere noi, filosofii care au pus la test valorile şi credinţele mele, tendinţe pe care le-am evitat sau îmbrăţisat.

Am ieşit din casa părinţilor şi a trebuit să descopăr locuri noi, alte localităţi, alte forme de guvernare, alte idei de conducere şi gestionare a conflictelor, problemelor şi a vieţii.

Am ieşit dintre rudele mele şi a trebuit să cunosc oameni noi, să leg relaţii, să învăţ să relaţionez cu fel de fel de oameni, să îmi pese de alţi oameni, să devin vulnerabilă în relaţii, să iubesc şi să mă las iubită de oameni care până atunci îmi erau necunoscuţi.

Am ieşit din tot ce îmi era cunoscut. Uneori, Singurul cunoscut rămas cu mine era Domnul. Am învăţat să Îl las să îmi fie Prietenul cel mai bun şi confidentul meu fidel.

Am ieşit şi am învăţat că pot fi rănită, dar pot învăţa să iert şi să merg mai departe.

Am ieşit şi am descoperit oameni bandaje de dragoste, oameni de care să mă feresc dar în acelaşi timp să îi ţin aproape.

Am ieşit şi nu a fost uşor. Nu am avut războaie ca Avraam, nu am luptat fizic ca să îmi iau captivii înapoi, nu am negociat cu Faraon sau cu mai ştiu eu ce împărat.

Luptele mele au fost diferite de cele ale lui Avraam! Descopăr că încă mai am lucruri din care încă nu am ieşit. Lucrez la asta!

Am ieşit şi… nu îmi pare rău! 

cu ziua asta și cu cerurile la povești

Aștept minuni mari, minuni doar pentru mine sau pentru alții. Pe unele le povestesc, despre unele scriu, însă sunt lucruri minunate pe lângă care trec ca Vodă prin lobodă.
Cu ceva ani în urmă, mă bosumflasem pe Domnul și I-am spus că nu Îl văd, nu simt Prezența Lui. L-am rugat să facă ceva, să îmi arate ceva. Știu că era o oră matinală și în timp ce mă rugam, am ieșit din cameră ca să îmi fac o cafea. Mi-am aruncat privirea pe geam, și unul dintre cele mai splendide răsărituri pe care le observasem, se desfășura în viața mea. Am lăsat cafeaua la făcut și am ieșit pe terasă ca să mă minunez mai mult de ceea ce Domnul tocmai îmi arăta.
Dacă citesc Scripturile, găsesc că fiecare zi povestește următoarei zile despre Slava și măreția Lui Dumnezeu. Ziua ascultă ce spun cerurile și povestește mai departe ceea ce află. Cerurile de deasupra nu stau mute de uimire când văd creația Domnului.
Cerurile nu tac. Că nu aud eu ceea ce spun ele este altă poveste. Nu înțeleg nici limbajul păsărilor, nici semnalele de comunicare dintre flori sau copaci, nici fenomenele naturii, nici multe limbi străine. Dar dacă eu nu le înțeleg, asta nu înseamnă că ele nu comunică, nu-și spun între ele despre cele auzite.
Zilele acestea meditez la prima zi a creației, iar Psalmul 19 și Isaia 40 sunt două dintre textele care completează informațiile despre creație.
Munții au fost măsurați, cântăriți cu Mâna Domnului. Greutatea lor trebuia să balanseze totul. Forma lor nu este una abruptă, vegetația poate crește pe coamele munților. Aerul are altă densitate acolo. Cerul are altă culoare, păsările cântă alte cântece decât cel al rândunelelor mele.
Care sunt lucrurile de care mă bucur zilnic? Ce povestesc despre ziua de ieri? Cerurile și ziua povestesc Slava și măreția Domnului. Eu ce povestesc?
Da, trăim aici pe pământ, avem dureri, necazuri, probleme, griji, și alegem să lăsăm îngrijorările să ne pună capul în pământ și să nu ne mai bucurăm de nimic și de nimeni.
Acum, la mine, răsare soarele! Cerul se colorează în culori pe care nu le pot numi, câțiva nori pufoși se văd prin fereastra mea, stau împreună cu mine și se minunează de ceea ce aud și văd. Eu pot doar să văd, nu aud nimic din ceea ce spun ele. Păsările parcă nu și-au băut cafeaua, par adormite. Rândunelele mele nu se mai ciorovăiesc. Se pregătesc de plecare, iar mie îmi va fi cu siguranță dor de ele. Un cocoș dă deșteptarea într-o curte, undeva mai departe.
Da, am planuri făcute pe azi, am probleme de rezolvat, am griji care vor să mă copleșească.
Aleg însă să mă minunez de un răsărit, de un ciripit somnoros de pasăre, de un cocoș care parcă a băut un expresso dublu și vrea să ia ziua în piept.
Aleg să mă bucur că văd, aud, simt, recunosc sunetele, pipăi tastatura și apar literele, savurez cafeaua și admir ceea ce Domnul a creat pentru mine și pentru noi.
Aleg să mă întreb oare ce povești a aflat ziua de astăzi despre Slava și măreția Domnului. Oare ce minuni au mai văzut cerurile ieri și le-a aflat ziua de astăzi? Sigur ele știu și de minunile mele, de intervenția Domnului în viața mea, de problemele mele de sănătate, de ușile pe care Domnul le deschide pentru mine, de rugăciunile mele ascultate.
Aleg ca împreună cu ziua asta și cu cerurile să povestesc Slava Lui și să mă minunez de măreția Lui

un cort unde să cortuiască cu noi

“La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul. Pământul era pustiu și gol; peste fața adâncului de ape era întuneric, și Duhul lui Dumnezeu Se mișca pe deasupra apelor. Dumnezeu a zis: "Să fie lumină!" Și a fost lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună; și Dumnezeu a despărțit lumina de întuneric. Dumnezeu a numit lumina zi, iar intunericul l-a numit noapte. Astfel, a fost o seară, și apoi a fost o dimineață: aceasta a fost ziua întâi.” Geneza 1:1-5

Dumnezeu a făcut cerurile și pământul. El cu mâna Sa a făcut asta. Așa că daca mă uit la cer, nu vreau să uit că El l-a întocmit. Admir creația, mă minunez că deși pământul este rotund, nu se rostogolește, nu cădem în gol și mulțumesc Domnului pentru cum a făcut asta.

Apoi aflu că pământul era fără viață, fără formă, era întuneric și multă apă. Duhul Domnului se mișca pe deasupra apelor. Prima poruncă este rostită, și se face lumină. Nu era nevoie de soare ca să fie lumină. Creatorul desparte lumina de întuneric, numește ziua și noaptea. Actul creației este un act de despărțire a luminii de întuneric, al pământului de ape, a cerurilor de pământ, a spațiului dintre cer și pământ unde să existe viață.

Închid ochii și îmi imaginez scena creației. Dumnezeu face pământul, apoi cerurile, apa este peste tot. Scoate pământul ca pe o insulă dintre ape. Cerurile au și ele apa lor așa că face un spațiu delimitator între ceruri și pământ, un loc unde să încapă mai apoi plantele, animalele, păsările, norii, stelele, soarele și luna, omul. Pământul despre care am aflat că era fără formă, capătă formă și contur. Spațiul ia forma pământului, arată ca un cort, ca o jumătate de sferă.

Aici, în acest spațiu, între cer și pământ, cu baza pe pământ, Dumnezeu va crea toate condițiile pentru apariția vieții. Dumnezeu face un cort unde să încapă viața, unde să se desfășoare viața. Aici, în acest spațiu, Dumnezeu va crea omul și îi va porunci să lucreze pământul, să îl păzească, și să se înmulțească.

Vine căderea și aflu promisiunea din partea Creatorului că va veni un Mântuitor care va zdrobi capul șarpelui. Citesc Scripturile mai departe și văd profeție după profeție anunțând amănunte și detalii despre Mesia, despre Mântuitorul și Salvatorul promis în Gradina Edenului.

Isus Christos, Mesia, Dumnezeu întrupat vine pe pământ, trăiește printre oameni, ne spune despre planul Său de mântuire. Conform profețiilor Scripturii este dat la moarte, moare și învie împlinind fiecare profeție. S-a înălțat la cer, dar înainte de a pleca la cer promite că va trimite un Mângâietor, pe Duhul Său.

La început, Dumnezeu crează spațiul unde să se desfășoare viața, acolo El stătea de vorbă cu omul, apoi cu Adam și Eva. Dumnezeu crează un spațiu ca un cort unde poate exista viața, un om după Chipul și asemănarea Lui și comunică cu omul. Psalmii ne vorbesc că Dumnezeu are un cort unde ne putem ascunde când vine necazul și suferința. Cuvântul ne aduce și mai multă mângâiere când ne spune că Dumnezeu însuși vrea să locuiască/cortuiască cu noi, în noi.

“Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască (cortuiască) în El (Col.1:19)”

“așa încat Hristos să locuiasc (cortuiască) în inimile voastre prin credință; (Efes.3:17)

“Credeți că degeaba vorbește Scriptura? Duhul pe care L-a pus Dumnezeu să locuiască (cortuiască) în noi ne vrea cu gelozie pentru Sine.” (Iac.4:5)

Dumnezeu crează spațiul unde să existe viața, unde să trăiască omul, unde să comunice cu El. Căderea aduce ruperea comunicării și relației cu Dumnezeu. Isus, Mesia, vine să fie jertfa fără cusur pentru mântuirea noastră, vine să ne spună că prin credința în jertfa Lui suntem iertați, mântuiți. Prin credința în jertfa Lui Isus, Dumnezeu vine să locuiască cortuiască cu noi, în noi, în timp ce noi trăim viața în acest cort/spațiu creat de El.

sunt o picătură de ploaie

Sunt o picătură de ploaie. De fapt, sunt o picătură care acum se află în cămara ploii. Ştiu, unii dintre voi nu aţi auzit de aşa ceva. Sunt îngeri care eveghează la uşa cămării noastre, care deschid şi închid uşa.

Uneori, stăm mult aici în cămara asta. Voi spuneţi atunci că cerul este ferecat şi este secetă.

Noi ne jucăm între noi, facem valuri, ne zbenguim, ascultăm poveşti de la fiecare în parte. Ascultăm cu răbdare poveştile fiecăruia. Cu unii stropi m-am mai văzut, alţii au cutreierat locuri luxuriante, vegetaţie bogată, climă umedă. Unii stropi povestesc despre zonele deşertice, despre cum se încălzesc tot mai mult până aproape se evaporă când ajung în acele zone. Alţii vizitează locuri unde până ajung pe pământ devin fulgi.

Astăzi, pare linişte!

Dintr-o dată văd îngerul uşii nostre deschizând uşa. Mă grăbesc spre ieşire. Este bine aici înăuntru dar îmi place să mă bucur de libertatea de afară, de norii pe care îi întâlnesc în cale, de sunetul tunetului şi iubesc să dansez în lumina fulgerelor. Lumina lor trece prin mine şi parcă din mine ies multe culori!

În calea mea întâlnesc nori cu ploaie, nori de praf, păsări de pradă sau păsări care încântă privirea şi auzul. Dau peste gâze, zăresc uneori şi fluturi. Uneori mă strivesc de munţi sau de umbrele.

Este ceva ce nu înţeleg.

Noi, stropii de ploaie, coborâm pe pământ pentru că Dumnezeu ne-a adunat şi apoi ne-a trimis pe pământ. De oriunde am fi, noi ne întoarcem în cămări, în nori şi la porunca Lui plecăm unde ne trimite El.

Am auzit că oamenii se roagă pentru ploaie. Atunci de ce când ajungem noi la ei, se închid în case?

Mie îmi place să ajung la oameni. Îmi place când ei se uită în sus, zâmbesc sau cântă. Îmi place când Îl laudă pe Domnul şi când se bucură de noi! Cel mai mult iubesc să mă alătur laudei lor. Ei nu ne aud pe noi lăudându-L pe Creator însă dacă s-ar uita atent la natură, ar vedea bucuria acesteia, ar simţi şi bucuria noastră.

Ajung pe pământ. Acesta este cald şi uscat. Încet, încet, simt că mă transform în abur şi că mă ridic şi plec înapoi spre nori, spre cămările ploii. Ascult chemarea de a mă întoarce în alt nor, de a pleca în alt loc.

Mă ridic în văzduh, dansez pe adierile calde de vânt şi Îl laud pe Domnul pentru că m-a folosit în a bucura câţiva oameni! Îi văd ridicând ochii spre cer, luminându-se la faţă, oftând şi lăudând pe Domnul pentru noi, stropii de ploaie, pentru că S-a îndurat de ei şi S-a uitat cu îndurare spre ei.

Unii dintre ei, uitându-se la noi, îşi amintesc de Psalmul 147. Îl recită, îl cântă, îl fac rugăciunea lor...

un lucru cer. atat.

 Am descoperit că sunt expertă la făcut liste. Pot să îmi dau examenul de expertiză oricând. Sunt la birou deci trebuie să fac asta, asta și asta. Mă întâlnesc cu cineva și imediat îmi amintesc că trebuie să îi spun asta, asta și asta. Dacă intru într-un magazin, îmi apare în minte lista de magazin. Dacă sunt acasă, am lista cu ce am de făcut, cu ce am de citit, de scris, de rezolvat, de vorbit, de... .

Citesc Psalmii perioada asta mai mult decât de obicei, și de vreo două zile un verset nu mă lasă în pace. “Un lucru cer de la Domnul și-l doresc fierbinte: aș vrea să locuiesc toată viața mea în Casa Domnului, ca să privesc frumusețea Domnului și să mă minunez de templul Lui.” Psalmul 27:4

Recitesc versetul și caut listele lui David. Cum care liste? Listele cu dorințele și cerințele lui.

El cere un singur lucru.

Atât.

“Aș vrea să locuiesc toată viața mea în Casa Domnului!”

Nu contează că va locui din secunda doi sau când va albi, îmbătrâni și pierde mintea.

Tot ceea ce vrea, tot ceea ce visează, tot ceea ce năzuiește este să locuiescă în Casa Domnului.

David știa că Domnul are o casă în cer. De unde? Nu știu!

Templul nu era construit.

Chivotul era în Cortul Întâlnirii.

Dar David voia să locuiască în Casa Domnului “ca să privesc frumusețea Domnului și să mă minunez de templul Lui”. El vrea în casa Domnului ca să privească frumusețea Domnului. În Casa Domnului este un templu. Este un templu de care David știe și de care abia așteaptă să se minuneze.

Mă întorc la listele mele și compar cererile mele cu cererea lui David.

David nu era cu un picior în groapă, sătul de zile, neveste, copiii, război și tot ce se putea. Era în plină putere, avea viața înainte însă știa ce voia. Și nu doar că știa, își dorea fierbinte, lucra la viața lui ca ceea ce își dorea să se împlinească.

Eu ce vreau?

Oare cum este frumusețea Domnului? Pot învăța de aici ceva despre ea? Pot învăța să mă minunez de frumusețile creației Lui până ajung în Casa Domnului?

un bob de grâu

„Teama mea cea mai mare este să nu fiu ca un bob de grâu care nu moare.” Sunt vorbele unei misionare.

Sunt un bob de grâu, stau într-un sac alături de alţii ca mine. Aici, ne este cald şi bine. Am auzit de la unii şi alţii că sunt zone unde se simte un frig puternic, alţii simt umezeală. La mine… e bine!

Dintr-odată a fost ca un cutremur lung care mi-a dat viaţa peste cap. Sunt tot cu fraţii şi surorile mele dar în alt loc, aici e mai răcoare, e gălăgie. Se simte schimbarea în aer.

O altă zi vine peste mine şi cutremurul continuă. Îmi este dor de locul meu cald din sac. Acolo, ne spuneam poveşti, visam frumos!

Mă simt catapultat şi mă lovesc zdravăn de ceva. Ca şi cum nu era suficient, simt că cevă mă loveşte puternic şi apoi se face linişte. Nu sunt singur. Simt lângă mine câteva boabe însă este întuneric beznă şi gălăgia devine din ce în ce mai mică.

Cumva, m-am odihnit. M-am obişuit şi cu pătura asta care initial nu mă lăsa să respir. Simt că pot să respir prin ea. Pare pufoasă, neagră şi umedă. Nu mă sufoc.

Numai că ceva se întâmplă cu mine. Am fost un bob de grâu tare mândru de mine, de forma mea delicată. Visam să ajung Miss sau Mister Bob de grâu. Visam să trec prin timp cu aceeaşi formă şi culoare, cu aceleaşi proprietăţi şi farmec.

Clar că am văzut boabe cu zgârieturi, cearcăne, vergeturi, varice şi parcă ofilite şi uscate! Eu am visat că voi rămâne ca boabele pe care le-am vazut expuse în casa unde am stat peste iarnă.

Între timp, am descoperit că pătura caldă este pământul şi că am lângă mine alte boabe de grâu. Mai vorbim între noi, ne mai plângem soarta. Mai multe dintre noi se plâng că au început să se îngraşe, că simţim ceva crescând în noi şi că spaţiul unde am fost catapultate pare prea mic. Uneori mă ia cu leşin.

Aşa mă dor toate! Ceva simt ca se rupe în mine şi simt că se crapă pielea pe mine şi ceva creşte din mine. Prin pătură ajunge la mine apă. Uneori mai multă, uneori mai puţină. Am numit ceea ce creşte din mine pai. Şi nu ştiu de unde mai poate creşte atâta! Mă simt vlăguit! Lângă mine e un bob care arată la fel, are aceeaşi formă, nu geme, nu se vaită. Eu îl consider un bob binecuvântat. Ce viaţă de bob are!

Paiul meu comunică şi îmi spune că dincolo de pătură e o altă lume, că uneori vine cineva zburând şi aterizează pe el şi uneori îi este greu. Îmi mai spune că unde sus este ceva foarte luminios care îl încălzeşte şi simte că de acolo îi vine puterea de a creşte mai sus şi mai sus. Eu cred ca ceva nu e în regulă cu paiul meu. Despre ce vorbeşte el?

Mie mi-au crescut ca nişte mustăţi prin trup. M-am deformat total. Îmi este ruşine cu mine. Vecinul meu are aceeaşi formă, aceeaşi culoare. Stă şi se bucură de căldură. Parcă nimic şi nimeni nu îl afectează.

Uita-te la mine! Mi s-au năruit toate visele! Nimic din ceea ce am sperat nu s-a întâmplat! Nimic!

Toată ziua vorbesc cu paiul care îmi spune ca s-a înălţat şi că au început să îi crească şi lui nişte mustăţi prin cap şi că i se pare că sub acele mustăţi îi cresc nişte umfături. Oare e bolnav? Aş vrea să văd ce e cu capul lui.

Îmi mai spune că lumina aceea puternică îl zăpăceşte uneori de cap şi că boabele tot cresc şi parcă îi pocnesc în cap.

După o vreme îmi spune că aude gălăgie mare în depărtare. Vede un mostru care vine spre el parcă mâncând totul în cale. Îi vine să plângă pentru că se simte ameninţat. E frustrat că nu ştie ce se va întâmpla.

Eu mă uit la bobul vecin şi îl admir. Nu îl doare capul deloc. A trecut atâta vreme şi el a rămas la fel. Celelalte boabe care au suferit ca mine s-au resemnat. Au spus că nu îşi mai aduc aminte de cum arătau. Li se pare normal să fie numai mustăţi şi să simtă cum pulsează viaţa prin ele.

Simt ca mor!

Ceva s-a întâmplat cu paiul meu!

Nu mai pot comunica cu el.

A fost mare gălăgie deasupra. Am simţit că monstrul despre care vorbea el a venit şi a trecut peste mine. Am simţit că mor!

Nu mai am vlagă să mai lupt! Pătura de peste mine e uscată. Nu mai vine apa prin ea ….

Oare am folosit cuiva?

Oare a fost de folos viaţa mea?

Clipesc şi îl zăresc pe vecinul meu având aceeaşi formă, aceeaşi culoare în timp ce eu sunt plin de mustăţi care se usucă, de riduri, de semne…

Oare boabele care i-au crescut paiului în cap sunt roadele despre care povestesc celelalte boabe? Oare seamăna cu mine? Oare s-a meritat să mor aici şi să mă transform?

  

Psalmul 24 cu David si Mical

V-am mai spus că mi-i tare drag David. Din modul în care se comportă astăzi, realizez cât de mult vorbește el cu Domnul, Îl cunoaște pe Domnul, și mai văd că regalitatea și puterea nu i s-au urcat la cap. Astăzi, putea să își pună hainele alea pe care am auzit că i le coase Abigail. Cică e cea mai talentată cusătoreasă de la casa lui David. Păi normal să fie așa. I s-a dus vestea că e foarte înțeleaptă și gospodină...

David e îmbrăcat ca noi, în haine de in. Așa a fost îmbrăcat tot timpul sărbătorii.

Când am ajuns la Ierusalim nu a făcut pauză sărbătorii ca să meargă până la pașat ca să facă el baie, să se parfumeze și să își ia hainele regale.

A stat cu noi, cu poporul, în hainele de in. In acestea a dansat și L-a lăudat pe Domnul.

Eu am crezut că toată lumea din Israel e prezentă aici, că iatacurile regale sunt goale. În mulțime am zărit-o pe frumoasa soție a lui David, Abigail. Era însuflețită de bucuria sărbătorii, de dans, de mulțime de mulțumire și muzică.

Ceva mi s-a părut că zăresc la fereastra unui iatac și am ridicat privirea. Am recunoscut-o pe Mical. Deci Mical nu a vrut să fie parte alături de Israel la această sărbătoare... N-a vrut să ia parte la sărbătoare alături de David. Realizez că în unele aspecte Mical seamănă cu Saul...

Probabil faptul că a fost luată de la David și dată lui Paltiel, apoi luată de la Paltiel și adusă la David, i-a înăsprit și acrit inima. Dar David i-a redat statutul de primă nevastă! Se pare că nu e suficient. Mical nu înțelege inima lui David și nici relația lui cu Dumnezeul lui Israel.

Se pare că David nu a văzut-o pe Mical la fereastra casei sau dacă a văzut-o, a preferat să nu își strice bucuria sărbătorii înaintea Domnului cu atitudinea lui Mical.

Anii cât a fost păstor l-au format pe David altfel. Acolo, pe munți, a avut timp să stea cu Domnul la povești, să cânte, să danseze, să se lupte cu leul, să-și salveze oile de animalele sălbatice dar să și analizeze oamenii.

Nu poate lăsa oamenii să plece de la sărbătoare cu mâna goală! Fiecare participant la sărbătoare primește o pâine, o bucată de carne și o turtă cu stafide.

Habar nu am avut că David mă mai poate surprinde.

Habar nu am avut că brutarii, măcelarii și cofetarii au avut de treabă înaintea sărbătorii mai mult decât de obicei.

Îmi savurez prima dată turta cu smochine și cu privirea îl urmăresc pe David care merge acasă. Este întâmpinat de Mical. Aceasta are o față acră și disprețuitoare. Nu aud ce îi spune însă îl văd pe David că auzind cuvintele ei se îndreaptă de spate ca și cum s-ar pune în gardă. Văd că îi răspunde ceva și pleacă iar fața lui Mical devine parcă neagră.

Oare Mical nu își putea ține gura în ziua asta?

Câtă durere, acrime, amărăciune a adunat în inima ei de nu a vrut să fie parte la sărbătoare?

Și dacă le ține în inima ei ce rezolvă?

A vrut să îl pedepsească pe David stând acasă? Public i-a nesocotit chemarea la sărbătoare, la bucurie.

Mical a pierdut esența sărbătorii. La sărbătoare, dacă ești spectator, nu ai cum să te bucuri, nu ai cum să lași bucuria să te cuprindă. Dar dacă ești implicat în sărbătoare, dacă cânți împreună cu miile de cântăreți, cu poporul aflat la sărbătoare, ființa ta va vibra, va fi parte a sărbătorii și închinării. Atunci sărbătoarea Domnului va fi și sărbătoarea ta!

Atunci Împăratul Slavei va fi și Împăratul tău!

Psalmul 24... cântat

 Uneori, îmi place să intru în pielea unui personaj ca să înțeleg mai bine un text din Scriptură. Textul care mi-a stârnit imaginația este Psalmul 24.

David este împărat peste noi, iar mie îmi este tare drag de el. Este un bărbat frumos, blond, cu fața ca o carte deschisă, dacă nu vorbește cu câte cineva, merge printre oameni și fredonează o melodie știută doar de el. Eu însă știu că vom afla și noi această melodie însă acum e încă în cap la el.

Ne pregătim de sărbătoare!

Cum adica ce sărbătoare?

Aducem Chivotul Domnului la Ierusalim. David și o parte dintre conducători au mai fost să îl aducă o dată însă nu s-a sfârșit prea bine. Atunci, David a înțeles că ceva nu este bine în modul în care procedaseră. Au scos Legea Domnului și au studiat-o. Leviții și cântăreții au avut mult de treabă. Preoții s-au sfințit, s-au curățit. Tot poporul a fost înștiințat despre ce se va întâmpla și a fost chemat să vină la Ierusalim.

„Și David a zis căpeteniilor leviților să așeze pe frații lor cântăreți cu instrumente de muzică, cu lăute, harpe și țambale, și să sune din ele cântări răsunătoare, în semn de bucurie.

Leviții au așezat pe Heman, fiul lui Ioel; dintre frații lui, pe Asaf, fiul lui Berechia; și dintre fiii lui Merari, frații lor, pe Etan, fiul lui Cușaia; apoi împreună cu ei pe frații lor de a doua mână: pe Zaharia, Ben, Iaaziel, Semiramot, Iehiel, Uni, Eliab, Benaia, Maaseia, Matitia, Elifele, si Micneia, si Obed-Edom, si Ieiel, ușieri.

Cântăreții, Heman, Asaf și Etan aveau țambale de aramă, ca să sune din ele. Zaharia, Aziel, Semiramot, Iehiel, Uni, Eliab, Maaseia și Benaia aveau lăute pe alamot; și Matitia, Elifele, Micneia, Obed-Edom, Ieiel și Azazia aveau harpe cu opt corzi, ca să sune tare.

Chenania, căpetenia muzicii între leviți, cârmuia muzica, fiindcă era meșter.” 1 Cronici 15:16-22

Toate văile munților Ierusalimului sunt pline cu cântăreți. Acum să nu credeți că ei s-au așezat acolo alandala. Chenaia le-a dat instrucțiuni clare unde să se aseze fiecare, unde să stea fiecare cântăreț, fiecare instrumentist, în ce poziție să fie orientat instrumentul la care cânta.

Vocea întâi și vocea a doua, instumentele cu corzi și instrumentele de suflat, tobele, alamoturile, țambalele și harpele făcuseră sute de ore de repetiții pentru această sărbătoare.

M-am luat cu vorba și văd că Chivotul a ajuns în Ierusalim. Cântăreții și leviții au început să cânte cântarea cea nouă compusă de David special pentru această ocazie. Credeți-mă că nu am mai auzit o așa cântare. Un cor de pe o parte a Ierusalimului cântă un vers și îi răspund celelalte cu alt vers. Cuvintele cântării și muzica, împreună cu toată atmosfera mă fac să cânt, să-L laud pe Domnul.

Văd că prind repede ritmul, încep să cânt și eu. Și, nu oricum.

Lângă mine, poporul cânta din toată inima, dansează și Îl lăudă pe Domnul!

“Porți, ridicați-vă capetele; ridicați-vă, porți veșnice, ca să intre Împăratul slavei!

"Cine este acest Împărat al slavei?"

Domnul cel tare și puternic, Domnul cel viteaz în lupte.

Porți, ridicați-vă capetele; ridicați-le, porți veșnice, ca să intre Împăratul slavei!

"Cine este acest Împărat al slavei?"

Domnul oștirilor: El este Împăratul slavei!

Selah” Psalmul 24:7-10

Fumul jertfelor se ridică spre cer, de pe toate văile Ierusalimului se aude muzica, peste tot vezi oameni bucuroși lâudându-L pe Domnul, pe Împăratul Slavei!

Oh! Aș vrea să nu se termine sărbătoarea asta!

rândunele și lecțiile de laudă

Fac parte dintr-un grup mic de studiu biblic. Când a venit vara, a trebuit să decidem dacă luăm vacanță până în toamnă sau studiem ceva. Am ales atunci să studiem Psalmii. Habar nu aveam la ce mă băgam.

Psalmii sunt cântări de laudă.

Găsesc în Psalmi că oamenii de toată coloratura, mărimea și istețimea Îl laudă pe Domnul, oamenii din toate neamurile se închină înaintea Lui. Psalmii nu spun că doar oameni Îl laudă pe Domnul! Aflu că în acest ansamblu de laudă sunt incluse cerurile, pământul, norii, ziua și noaptea, luna – martorul credincios, ploaia și zăpada, munții și dealurile, grindina și zăpada, păsările, gâzele, animale terestre și marine, peștii și toate viețuitoarele.

La porunca Domnului, ploaia cade pe pământ și Îl laudă. Până nu am studiat Psalmul 148, nu m-am gândit că ploaia ascultă de porunca Lui, cade pe pâmânt lăudându-L.

Am ales să fiu mai atentă la păsări, la nori, la ploaie, la vânt, la natură ca să văd cum Îl laudă acestea pe Domnul.

Locuiesc într-un apartament și habar nu am de ce am fost aleasă de niște rândunele ca și vecină a lor. E drept că am cam 10 cuiburi de rândunele la geamurile mele și am destul de mult de făcut curat după ele.

În seara aceasta am realizat că rândunele mele ajung “acasă” cam în sâmbăta Paștelui. De unde știu ele când e Paștele? În ultimii trei ani așa au venit, în sâmbăta Paștelui.

Ideea de laudă, de a urmări cum Îl laudă natura pe Domnul este ca un fir roșu în mintea mea în această perioadă. Așa că încerc să fiu atentă la natură.

Știu, din anii trecuți, că le deranjează pe rândunelele mele să gătesc când este foarte cald afară. Mai mereu vorbesc cu ele și le spun că o să gătesc și că nu o să dureze mult. Cumva parcă mă scuz că le voi încălzi și mai tare. În același timp, mă distrez de mine pentru că am început să vorbesc cu păsările.

Puțin mai înainte, eram în bucătărie și găteam. E vremea când primii pui de rândunică au învățat să zboare.

La un moment dat, parcă s-au vorbit rândunele între ele și au început să vină pe la geam. Uneori erau cam 20-30 care dansau în fața geamului de la bucătărie. M-am gândit că le este cald și din acest motiv au devenit agitate. Am verificat să văd cât de repede termin ca să le las în pace. Mi-am aruncat însă privirea pe geam, mai departe, și am văzut că de fapt ele dansau așa în fața mai multor geamuri, nu doar la mine.

Apoi, peste două sute de rândunele au început să danseze un dans doar de ele știut, pe un ritm cunoscut, să cânte o melodie a lor și să mă lase uimită de bucuria lor de a trăi, de a-L lăuda pe Creatorul lor.

Realizez că mă ancorez atât de mult în gândurile mele încât uit să îmi ridic ochii spre cer, uit să Îl laud, uit să mă bucur.

Doamne, mulțumesc pentru lecția primită de la rândunelele mele! Mulțumesc că mi-ai deschis sinapsele creierului și mă ajuți să accept că pot învăța să Te laud și de la aceste păsări.

o curea cu cântec ... în preajma examenelor

Înaintea examenului de final de clasa a IV-a, am fost trimisă la bunici să le duc ceva. Pe drum, m-am întâlnit cu o colegă de clasă. După mers, am observat că nu mergea undeva anume, efectiv mergea pe drum fără nici o țintă. Ne-am salutat și am întrebat-o ce face și ce caută. Mi-a răspuns că și-a pierdut o curea de la uniformă și că părinții i-au spus să nu se întoarcă acasă fără aceasta.

Eu primisem de la verișoarele mele mai multe curele așa că i-am spus că îi dau eu una dintre curele. Nu purtam decât una și oricum nu îmi trebuiau toate. M-a întrebat ce vor spune ai mei când vor afla că am dat una dintre curele. Am asigurat-o că nu mi se întâmplă nimic.

Am rugat-o să mă aștepte să rezolv treaba la bunici și apoi vom merge acasă ca să îi dau cureaua. Pe drum înspre casă, mă întreabă ce mi-au spus părinții despre examen?

Am rămas mirată! Ce să îmi spună? Să mă concentrez la examen și după ce acesta se va încheia, vom merge cu domnul învățător la cofetărie. Teama mare a părinților mei era să nu vomit din cauza dulciurilor pe care aveam să le mănânc. Organismul meu reacționa violent la anumite dulciuri.

I-am răspuns că nu-mi amintesc să fi menționat ai mei altceva.

“Dar te mai primesc acasă dacă nu iei examenul?”

Nici nu mă gândisem că nu iau examenul și nici nu-mi trecuse prin cap că nu m-ar mai primi acasă. I-am spus că nu înțeleg ce este cu acea întrebare. Mi-a spus că părinții ei i-au spus să se ducă unde știe dacă nu va lua examenul.

Am ajuns acasă, i-am dat cureaua și a rămas că ne vedem a doua zi la examen. A plecat liniștită cu o problemă rezolvată. Putea merge acasă pentru că acum avea o curea pentru uniformă.

Ai mei au observat că ceva mă frământă și au reușit să scoată de la mine ce discuții avusesem. I-am întrebat dacă mă mai primesc acasă dacă nu iau examenul. A fost rândul lor să rămână șocați. “Și unde să te duci dacă nu vii acasă?”

Le-am spus că nu știu. În capul meu însă aveam o scăpare. Bunicii m-ar fi primit sigur dacă cumva s-ar fi întâmplat ca părinții mei să se poarte fără înțelepciune. S-ar fi activat bunicul T și ar fi pus el lucrurile în ordine.

M-au asigurat că orice rezultat aș avea, orice s-ar întâmpla cu mine, oricând și de oriunde, eu să mă întorc acasă. Împreună vom găsi o soluție.

Mi-au dat bani de prăjituri ca să mă îndulcesc după examen asumându-și riscul de a sta treji cu mine următoarea noapte în caz că boleam după dulcele savurat.

A trecut examenul, nu am bolit, însă așteptam cu sufletul la gură rezultatele. Nu eram așa interesată de rezultatele mele cât eram de cele ale colegei mele. Între timp, vorbisem cu ai mei, să o primească pe colega aceasta dacă nu o mai primeau părinții ei acasă.

Am primit rezultatele și colega mea… a picat examenul.

M-am dus acasă mai mult înlemnită de groază decât bucuroasă de rezultate mele. Ce va face fata asta? Unde va dormi?

A doua zi am întrebat-o cum a fost cu ai ei, cum au primit vestea că nu a luat examenul? A dormit acasă sau prin vecini? Mi-a răspuns că părinții i-au spus că nu se întâmplă nimic, că poate veni acasă oricând, că va trebui să învețe toată vara ca să dea examenul din nou, că nu va ajunge pe drumuri.

Mulți ani mai târziu, am prins o discuție în care ai mei povesteau despre acest eveniment. După ce m-au dus la examen, s-au dus la familia colegei mele și au discutat cu părinții ei despre impactul vorbelor lor asupra fiicei lor cât și asupra mea.

M-a binecuvântat Domnul cu niște părinți care au avut înțelepciunea de a vedea dincolo de cuvinte, de a mă asigura de dragostea și suportul lor indiferent de rezultatele obținute. N-au pus presiune pe mine cu rezultaltatele însă nici nu au făcut paradă cu acestea.

miros eu a Christos?

Îmi plac parfumurile, dar nu toate, unele sunt prea dulci, altele prea puternice, unele prea artificiale, de la unele mă doare capul. Mirosul unora îmi aduce aminte de unele persoane, aroma altora mă provoacă să îi evit, dar când nu am încotro și trebuie să stau lângă ei, simt cum îmi dispare zâmbetul.

Am încheiat de studiat cartea 2 Corinteni însă am trei versete care nu mă lasă în pace. “Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruință în Hristos și care răspândește prin noi, în orice loc, mireasma cunoștinței Lui. În adevăr, noi suntem, înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii și printre cei ce sunt pe calea pierzării: pentru aceștia, o mireasmă de la moarte spre moarte; pentru aceia, o mireasmă de la viață spre viață. Și cine este de ajuns pentru aceste lucruri?” 2 Corinteni 2:14-16

Mă identific ca și creștină. Iar creștin înseamnă urmaș al Lui Christos. Mulțumesc Domnului că mă poartă în carul Lui de biruință în Christos. El nu numai că mă poartă în carul Lui de biruință ci răspândește în mine o mireasmă a Lui Christos.

Am tot întors pe toate părțile cuvintele acestea. Dacă gândesc că credința este ceva personal, secret, înseamnă ca sunt un soi de sticlă de parfum și că Dumnezeu își pune aroma Lui Christos acolo iar mireasma stă închisă ermetic.

Dacă sunt ca un recipient cu capac, se simte mireasmă doar dacă se scoate capacul. Și ca să nu se treacă mirosul, rar deschid recipientul.

Textul însă spune că prin mine trece pentru/spre alții mireasma asta a Lui Christos pe care o pune Dumnezeu în mine. Adica eu, ca să las mireasma să treacă spre alții, trebuie să îmi las toți porii deschiși. Ca și creștin, nu pot fi sticluță de pus în vitrină, sau un recipient rar folosit. Eu sunt și trebuie să fiu un organism prin care curge mireasma cunoștinței Lui Christos spre alții.

Cu alte cuvinte, eu trebuie să miros a Christos. Mireasma nu îmi este data ca să o țin pentru mine. Ea este pusă în mine pentru alții. Este mireasma cunoștinței Lui.

Nu e mireasma mea, nu pun eu nici o mireasmă în mine, eu sunt doar canalul de comunicare al miresmei.

Ca și creștin, urmaș al Lui Christos ar trebui să miros ca El, Dacă eman alte mirosuri sau nu am nici un miros, trebuie să îmi pun semne de întrebare și să văd ce se întâmplă.

Nu pot să nu mă întreb, miros eu a Christos? Îl cunosc atât de bine încât să miros ca El? 

izvoarele mele sunt în Tine!

Ne-am obișnuit și cu războiul. Deja, nu mai este actual să vorbești despre el. Chiar am fost întrebată, dar ce, mai este război? Când a început, parcă ne-am trezit într-un vis urât, ne-am mobilizat, o lume întreagă a aflat de bunătatea multor români. Numai că orice ține mai mult, începe să devină obișnuit, să nu ne mai pese.

Am fost întrebată, de ce îți pasă? Ce te agiți așa? Ce? E războiul tău?

Agitarea mea venea din milă, compasiune și un fel de dragoste față de oamenii care curgeau în valuri pe la vămile noastre.

De unde vine mila? Unde este izvorul milei? Mila este ceva înnăscut sau este ceva dobândit? Vine dintr-un sentiment de obligație religioasă? Vine din ideea că adun puncte la Dumnezeu dacă fac ceva pentru alții? Cumva cred că Îl mituiesc făcând bine altora?

"Toate izvoarele mele sunt în Tine." Psalmul 87:7

Clar că am căutat despre ce izvoare mai vorbește Scriptura dincolo de izvoarele naturale despre care am învățat la școală și pe care le pot vedea în natură. Sunt izvoare de jos (pe pământ) și izvoare de sus (în cer). Descopăr că din inimă ies izvoarele vieții, dar există și izvoarele mântuirii, izvoarele apelor vieții, înțelepciunea este un izvor de viață, dar există un și un izvor al înțelepciunii.

David, spune că omul fericit nu se duce sau întovărășește cu cei răi ci “El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care își dă rodul la vremea lui și ale cărui frunze nu se vestejesc: tot ce începe, duce la bun sfârșit.” (Ps.1:3)

Izvoarele mele sunt în Tine! În Tine adica în Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, în Cel venit de Sus, în Cel ce este Viața.

David nu se întreabă, Doamne, izvoarele mele sunt în Tine? El realizează, constată și afirmă că izvoarele lui sunt în Domnul. E o afirmație, o declarație!

Mă întorc la mila pe care am față de oamenii pe care i-am cunoscut în cursul ultimelor luni și la fel ca David afirm, izvorul acesteia e din Tine.

Am constatat că unele dintre izvoarele mele parcă au secat, unele abia mai au viață în ele, unele dau apă amară... La cine să mă duc ca să îmi vindece izvoarele? La Cel care în care sunt izvoarele mele!

Sunt în proces de drenare, curățare, uneori doare tare, mai descopăr și alte izvoare despre care nu știam nimic însă înima se bucură de fiecare strop de apă care curge din sursa izvoarelor mele.

Da, e război și teama e mare, dar El, sursa izvoarelor mele, este în control!

amintiri cu sfinți - ediție proprie - Sterian Popa

Astăzi, mare parte a creștinătății a sărbătorit Ziua Cincizecimii, cunoscută mai mult ca Rusalii. Mă leagă multe amintiri de această sărbătoare. Așa că astăzi, am fost la Sărbătoare și am mai auzit povești despre înaintașii noștri dar și despre cei persecutați pentru credință. Una dintre povești, mi s-a lipit de inimă.

Unul dintre bărbații din biserică, a fost confundat într-o noapte de cineva și lovit tare peste cap. Cel lovit rămâne cu ambele timpane sparte. Numele lui era Sterian Popa. L-am cunoscut mai mult din povești decât din realitate.

Știu că a fost un tâmplar extraordinar de talentat, un om de cuvânt, respectat pentru munca lui.

Pe undeva, el a văzut un pian sau o pianină, a studiat-o cum arată și cum e făcută, și din memorie a făcut și el una. I-au trebuit câteva luni bune ca să sculpteze fiecare clapă, fiecare îmbinare, să găsească lemnul potrivit care să redea sunetul care trebuie.

Deși avea un frate mai mic drept ucenic, proiectul lui cu pianina era cumva secret. Lucra la aceasta fără martori. Dar, muzica se auzea făcându-i pe cei din jur să se întrebe de unde vine aceasta.

A donat pianina bisericii și mai mult de atât a făcut în biserică un cor pe patru voci și a adunat o orchestră. Și toate acestea având ambele timpane sparte.

Astăzi, ne povestea unul dintre martorii repetițiilor de cor, că unchiul lui, deși auzea mai puțin, atenționa pe cel care greșea o notă, pe cel care nu a ridicat suficient sau nu a avut volumul care trebuie.

Cum făcea asta? Nu știu.

Părinții mei au cântat și ei în corul condus de Sterian Popa și mama îmi spunea că era tare priceput.

Moș Sterian Popa a fost un om care nu a lăsat ca anumite incapacități fizice să Îl împiedice în a-L sluji pe Domnului Său. Și nu doar atât, pasiunea lui era contagioasă, corinștii și cei din orchestră s-au adunat în jurul lui și împreună au lăsat ca muzica să devină închinare!

 

Șavuot cu cheesecake

Conform calendarului evreiesc, aseară a început sărbătoarea de Șavuot sau Sărbătoarea Dării Legii pe Muntele Sinai. Dar la aceeași dată, peste mulți ani, la cincizeci de zile după Paște, în Ierusalim are loc un alt eveniment, cunoscut de noi ca și Pogorârea Duhului Sfânt.

Îmi plac sărbătorile și îmi place să sărbătoresc!

Pe Sinai, Domnul coboară în mijlocul poporului. Nu e o Prezență și atât. Vorbește, se mișcă, le spune lucruri despre El, despre natura Lui. Îi invită pe cei prezenți să Îl cunoască dincolo de teorie.

În Ierusalim după învierea Lui Isus, evreii de pretutindeni, ucenicii și cei ce Il urmaseră pe Isus, veniseră la sărbătoare. Era Șavuot-ul, sărbătoarea săptămânilor. La înălțare, Isus le spune ucenicilor că nu îi va lăsa orfani (Ioan 14:18). Isus știa că va lăsa un gol când va pleca și promite că va trimite un Mângîietor (Ioan 14:16).

La Sinai, evreii știau că vor merge în Canaan, țara unde curge lapte și miere. În Ierusalim, aduseseră la Templu din roadele culese. Era primăvară și prima recolta era gata. Aveau cu ei din primul grâu, primele fructe, lapte și miere.

Au crezut în promisiunea făcută de Dumnezeu lui Avraam! Au crezut că Dumnezeu îi va duce în țara în care curge lapte și miere. Au ajuns și au trăit acolo, în țara unde era belșug de lapte și miere.

Una dintre delicatesele care încântă papilele gustative în timpul sărbătorii de Shavuot este cheesecake-ul. Dacă nu știi să faci așa ceva, nu e o problemă. Trebuie să fie o plăcintă sau prajitură cu brânză.

Sărbătoarea nu este numai despre mâncare, despre lapte și miere, ci este și despre povești. Părinților li se poruncește să povestească copiilor lor istoria acestei sărbători, importanța și semnificația ei.

Nimic și nimeni din lumea aceasta nu va șterge din memoria mea poveștile pe care mi le-au spus bunicii și părinții. Încă de pe când mergeam de-a bușilea, bunicul lua Biblia povestită copiilor, se așeza lângă lampă, își punea ochelarii și începea să citească câte o poveste. Sforăitul fusului bunicăi acompania vocea bunicului. Uneori vântul încerca să îmi distragă atenția sau să mă ajute să mă bag mai mult sub plapumă.

Cu sau fără cheesecake, plăcintă cu brânză, miere și fructe, sărbătoarea aceasta este despre cum Dumnezeu ne vorbește constant despre El, despre cum ne invită la o relație cu El. Ne-a dat Legea ca să îi cunoaștem caracterul, ni L-a dat pe Fiul Său, și ca să nu rămânem orfani, ne-a trimis pe cineva de ACASĂ ca să ne învețe despre cum e acolo, să ne spună despre El, să ne învețe, să ne muste, să ne amintească despre ceea ce a făcut El, despre faptul că sunt și suntem așteptați ACASĂ!

Sărbătoare binecuvântată vă doresc!

Chag Șavuot Sameach!