cu mâinile goale

Rut 1:“21. La plecare eram în belsug, și acum Domnul mă aduce înapoi cu mâinile goale. De ce să-mi mai ziceți Naomi, când Domnul S-a rostit împotriva mea, și Cel Atotputernic m-a întristat?"”

Naomi ajunge în Bethleem (Beit lechem – Casa Pâinii) văduvă, fără copii, fără pământ, fără casă dar însoțită de o noră moabită pe care o iubea din tot sufletul.

Se pune toată cetatea în mișcare când cele două femei ajung pe străzile Bethleemului.

E Naomi? O fi chiar ea? Arată puțin schimbată … Necazurile și-au pus amprenta peste ea. Oare cine e tânăra care o însoțește? O fi nora ei?

Auzi la ea! Nu mai vrea să o strigăm Naomi ci Mara! Săraca femeie! De la atâta necaz nu mai știe ce vorbește!

„Domnul S-a rostit împotriva mea, și Cel Atotputernic m-a întristat!” Asta e starea în care se scaldă Naomi. Dumnezeu e vinovat de faptul că i-a murit soțul și băieții, că a rămas cu mâinile goale.

Nu cred ca Elimelech (Dumnezeul meu este Regele) a fost un bărbat dur care a venit acasă, i-a anunțat că a vândut pământul și casa, a bătut cu pumnul în masă și le-a poruncit să își facă bagajul ca să plece în Moab. Cred că s-au sfătuit ce și cum să facă ca să nu își crească băieții în sărăcie și în foamete iar apoi au ales să plece în Moab.

Alegerile au consecințe!

Nu Îl pot blama pe Dumnezeu pentru alegerile mele!

A pierdut tot și acum se întoarce cu mâinile goale!

După discuțiile cu unii sau cu alții, după privirile pline de compătimire ale unora sau altora ... mă simt și eu uneori cu mâinile goale.

Mă uit la mâinile astea goale de care vorbește Naomi, văd cum Domnul lucrează în viața ei și a nurorii ei și tot ce pot să fac este să-mi întind mâinile și să Îl las pe Domnul să le folosească, umple, binecuvânte. Doar El o poate face, doar Cel Atotputernic poate schimba întristarea în bucurie, doar Domnul care s-a rostit împotriva mea poate schimba cursul vieții mele.

Naomi nu vrea să își îngroape visele și speranțele în Moab

“Apoi s-a sculat,

ea si nurorile ei,

ca să se întoarcă în țara ei din țara Moabului,

căci aflase în țara Moabului că Domnul cercetase pe poporul Său și-i dăduse pâine” Rut 1:6

Moabul vremii mele poate avea mai multe forme.

Dureri, pierderea celor dragi sau a lucrurilor materiale, necazuri, trădări, suferințe, umilințe, poveri puse de alții sau de mine care mă aduc la epuizare, încăpățânarea de a-mi realiza anumite idei care mereu și mereu se prefac în scrum, vârsta, statutul social, plecarea din țară … și altele

Naomi nu rupe legăturile cu Israelul, a fost mereu la curent cu situația din țară. Acum, văduvă și fără copii, nu vrea să fie îngropată în Moab. Și-a îngropat acolo soțul, băieții însă nu vrea să își îngroape visele și speranțele în Moab.

Decide să o lase pe Rut să meargă cu ea.

Decide să se învestească în femeia asta moabită.

A văzut că inima tinerei s-a lipit de Dumnezeul ei și o învață tot ce știe ea despre El.

Habar nu avea Naomi cine va deveni tânăra femeie pe care a luat-o sub aripa ei.

Domnul așează lângă mine femei mai tinere, de vârsta mea sau mai în vârstă.

Habar nu am cum le va folosi Domnul și cine vor deveni ele.

Cum le tratez?

Văd ele în mine pe Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov?

Văzându-mi viața și modul de trai, vor ele să își găsească adăpostul sub aripile Dumnezeului meu?

Da, sunt doar o femeie, știu ce nu știu, știu ce ar trebui să mai știu.

Dar, mă investesc în cineva? Sau e pustiu în jurul meu?

Cred cumva că nu am nimic de oferit?

Naomi credea altceva?

Da, nu sunt căsătorită și nu am copii. Din punctul unora de vedere fac degeaba umbră pământului.

Dar, Dumnezeu are un scop cu mine.

De cine ascult?

De unii și alții sau de Cel care are toată puterea în cer și pe pământ?

Rut alege să devină ucenică!

Mă uimește dragostea celor două nurori, Orpa și Rut.

Dar ... pe când se pregăteau să plece, cu inima frântă, cu viserile făcute zob, cu soțul și copiii morți, cu tot ce avea și știa cunoscut pierdut, le spune nurorilor să meargă la casele părinților lor. Ea nu mai are ce să le ofere!

Naomi și-a strâns bagajul și s-a pregătit să plece. E gata de drum!

Se vede și simte frântă, tristă, dezamăgită, vede că “mâna Domnului s-a întins împotriva mea”. 

E amărâtă!

Vrea să plece în Bethleem (Beit Lechem – casa Pâinii) pentru că vestea că Dumnezeu a cercetat pe Israel și le-a dat pâine, vestea că foametea a încetat a ajuns și la ea, în Moab. Așa cum e, văduvă, fără copii, fără casă și masă, fără pământ și avere … vrea să se întoarcă la poporul ei, în țara ei ca să fie cu ai ei.

Orpa decide să rămână în casa părinților ei. 

Rut alege să plece cu Naomi, soacra ei. 

O alege pe Naomi drept mentor, model în viață și decide să îi devină ucenică. 

Va merge oriunde cu ea, va învăța de la femeia asta care stă fermă și demnă în credința ei, care nu urlă la toți când conștientizează că Dumnezeu Și-a întins mâna împotriva ei, care nu lasă ca amărăciunea să o transforme într-o scorpie de femeie, care alege să se încreadă în Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov deși a pierdut tot.

Pierderile, dezamăgirile, suferințele, lipsurile nu au făcut-o pe Naomi să își piardă credința.

Va merge acasă, în Casa Pâinii (Bethleem – Beit Lechem), pentru că ea știe că Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov va fi cu ea și-i va binecuvânta ascultarea.

La ce bun să mai stea în Moab?

E ușor să te regăsești în personajul Rut. Era tânără, văduvă, a plecat cu soacră-sa pentru că Dumnezeul despre care îi povestea Naomi era mai bun decât ceea ce avea ea în țara Moabului. Naomi își trăia credința altfel decât oamenii din poporul ei.

Dar drumul întoarcerii nu a fost ușor pentru Naomi.

Când a plecat din Israel, a vândut tot și avusese ce să vândă ...

Pierderile pentru ea s-au ținut lanț. A plecat din Bethleem (Beit Lechem – Casa Pâinii) pierzând ceea ce numise casă, cămin, apoi prietenii și rudele auzind că pleacă nu au fost prea fericiți. Plecarea lor nu a fost văzută cu ochi buni de ceilalți din popor.

Știa și ea asta ... dar au ales să plece în Moab ca să își salveze familia. Nu de asta au plecat?

Nici nu au ajuns bine în Moab că bărbatul în casa căruia își găsise odihna moare.

Și parcă nu era suficient, ambii băieți își aleg fete bune ... însă erau moabite. Știa că încalcă Legea Domnului care prevedea ca evreii nu au voie să se căsătorească cu fete din alte popoare păgâne.

Însă căsătorindu-se își salvau familia, nu?

Moartea își cere tributul și băieții mor.

A venit în Moab să își salveze familia de foametea care se abătuse peste Israel dar a rămas fără soț și fără băieți, fără nimic ...

La ce bun să mai stea în Moab?  

Naomi ... a falimentat!

Nu pot să trec de cartea Rut. Am început cartea 1 Samuel însă m-am întors la Rut și Naomi.

La prima vedere, Naomi pare o femeie învinsă. E văduvă, cei doi baieti i-au murit în Moab, ceea ce avea în Israel e vândut. E o femeie credincioasă, știa cine este Dumnezeul în care și-a pus încrederea, Cel despre care a povestit nurorilor ei, Cel care binecuvântă și vede.

Inițial pleacă însoțită de nurorile ei însă lasă durerea să îi pătrundă în toatele celulele și decide să își binecuvinte nurorile și să le lase să plece fiecare la părinții ei.

Nu mai are 20 de ani, viitorul pare sumbru. De ce să mai aibă grija lor? Nu are rost să le mai împovăreze și pe ele!

Își simte sufletul uscat … nu vrea să fie povară pentru nimeni.

A falimentat!

Gândurile devin furtună în sufletul ei. Dorește să se întoarcă acasă desi e conștientă că nu mai există un acasă. Va trăi din mila altora … asta îi era clar.

Îmi place enorm binecuvântarea ei. „Să vă dea Domnul să găsiți odihna fiecare în casa unui bărbat!” Rut 1:9

Când simt că nu mai am nimic de oferit, când din punctul meu de vedere totul pare fără nici o speranță sau un viitor, ce cuvinte rostesc?

Și Gheodeon a biruit!

Judecători 6:"15. Ghedeon I-a zis: "Rogu-te, domnul meu, cu ce să izbăvesc pe Israel? Iată că familia mea este cea mai săracă din Manase, și eu sunt cel mai mic din casa tatălui meu.""

Mă regăsesc în gândirea și în concepțiile lui Gheodeon. 
Cine sunt eu?
Doar o femeie, cea mai mică din familie, nu am veleități de artistă, de scriitoare, de chef, de .... 
Ce aș putea să fac eu?

Dumnezeu mă cheamă la lucruri mari în timp ce eu, la fel ca Ghedeon, muncesc ca să am cu ce să trăiesc. Nu sunt în contextul lui Ghedeon. Oh, nu! La ei era rău tare. Ghedeon era într-o văgăună a muntelui unde ascunsese niște grâu. Acolo, era sigur că zgomotul nu era auzit afară, se simțea în siguranță. 
Dar clocotea de întrebări. 

Unde era Dumnezeul despre care auzise atâtea?
Erau doar basme sau povești?
Era ceva real din ce spuneau bătrânii?

Madianiții își băteau jos de ei. Îi lăsau să are, să semene, să aibă grijă de ceea ce semănaseră și la vremea culesului, se năpusteau și culegeau tot.  Iar israeliții rămâneau ... ascunși în văgăune ca să își salveze viața.

Unde era Dumnezeul despre care spuneau părinții că le va purta de grijă?

Unde este Dumnezeul meu când vine boala, depresia, disperarea, când trădările curg lanț, când umilirile nu se opresc, când simt că vorbele ce îmi sunt aruncate taie în carne vie și apoi presară sare, când moartea îmi ia ce e mai drag și mă simt ca un fir de iarbă în bătaia vântului?

Știu cine sunt ... mi-am tot repetat-o. Dar e adevărat ce știu, cred și simt?

"Domnul S-a uitat la el si a zis: "Du-te cu puterea aceasta pe care o ai si izbaveste pe Israel din mana lui Madian; oare nu te trimit Eu?"" Judecători 6:14

Și Gheodeon a biruit!