realizez că sunt binecuvântată

Am început anul cu versetul din Isaia 54:2 “Lărgește locul cortului tău și întinde învelitorile locuinței tale: nu te opri! Lungește-și funiile și întărește-și țărușii!” Nu era prima dată când Domnul îmi trimitea acest verset - provocare. Abia acum realizez că de fiecare dată când mi l-a trimis a adus schimbări mari în viața mea.

Discutam la grupul de studiu ce înseamnă să îți lărgești inima. Ce a vrut Pavel să le spună celor din Corint cu această expresie? A venit războiul și am înțeles că inima nu o duci la sală ca să o lărgești, nu faci nu știu ce exerciții ca să fie mai primitoare, mai deschisă. Îți lărgești inima când problemele și nevoile celorlați devin ale tale, când nu-ți găsești liniștea până nu știi că familia de acolo are lemne pentru iarnă, că familia de dincolo are masă și veselă ca să se așeze la masa, că fata aia a fost la medic și are medicamente ca să trăiască, că …

Limbile străine nu sunt punctul meu forte. Dar anul acesta nume noi, nume greu de pronunțat s-au lipit de inima și de mintea mea. Ivan, Sașa, Sveta din sat, Sveta de la oraș, Lena, Liuba, Vsevalod, Max, Alesia, Jenea sunt doar câteva dintre numele învățate anul acesta.

Știam unde e Ucraina, îi știam capitala, știam unde e Odesa pentru că visez să ajung acolo într-o zi. Mai mult de atât nu știam mare lucru… Acum Ucraina are nume și fețe, are oameni de care Domnul mi-a lipit inima. Aseară, ne spunea cineva. Domnul v-a adus aici ca să ne înrudească, înnemurească cu voi.

De ce ne-a dus Domnul în septembrie în satul acela unde nu se mai terminau gropile? Pentru că erau câteva familii venite din cealaltă parte de țară care nu aveau nimic. Primiseră de la biserică câte o casă…

I-am vizitat ieri și am putut vedea cum între timp Domnul i-a îmbrăcat, le-a dat lucruri, le-a dat lemne și tot ceea ce au nevoie. Am admirat Mâna Lui, minunile Lui. El a pus pe inimă unora să dea lucruri, altora să dea haine, altora să dea bani. Unii strâng lucrurile, unii le duc și oamenii văd cum le sunt rugăciunile ascultate, cum Domnul le poartă de grijă pas cu pas.

Realizez că Domnul m-a înștințat că îmi lărgește inima, îmi lungește neuronii ca să poată reține nume și denumiri de localități, îmi lipește inima de oameni și mă înnemurește cu oameni despre care habar nu am că există. M-a îmbogățit cu oameni valoroși, frumoși, inimoși.

Realizez că în inimă încap mulți oameni, că limba nu e o barieră în a comunica, că dragostea Lui Christos ne strânge, ne schimbă, ne transformă.

Realizez că sunt binecuvântată!

mă pregătesc de sărbătorile Luminii!

 Se întunecă repede, iar răsăritul face spectacol de lumină şi culoare. Dimineaţă, luna era ca la parada modei. Învăluită într-un pic de ger, luna era mândră, rece şi “slabă”.

Circul cu mijloacele de transport în comun şi aşteptatul în staţie face parte din viaţa de zi cu zi. Staţia de acasă este în faţa unui magazin mare. În fiecare dimineaţă, în timp ce aştept autobuzul, îi admir pe angajaţii magazinului “nostru”.

Afară este încă întuneric. Oamenii aceştia îşi văd de treaba lor. Pun marfa pe rafturi, fac curat, glumesc, muncesc, zâmbesc, uneori sunt grăbiţi, uneori sunt trişti. Sunt o privelişte pentru mine, dar şi pentru cei care aşteaptă ca mine în staţie. Îi admir pentru dedicarea şi modul cum lucrează.

Nici nu realizează că au admiratori în întunericul de afară.

Situaţia asta mi-a adus aminte de o frântură de verset “fiindcă am ajuns o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni.” 1 Corinteni 4:9

Că vreau sau nu, sunt o privelişte pentru cei de lângă lume, îngeri şi oameni!

Cu gândul acesta mă pregătesc de sărbătorile Luminii!

impactul dragostei Lui

Îmi plac poveștile! Iubesc poveștile. Dacă sunt adevărate, mă captivează, sunt acolo în ele.

Am crescut la lumina lămpii, cu un soi de pat după sobă, cu un bunic care povestea întâmplări reale din viața lui până când simțea că adormeam. Și nu adormeam ușor… probabil spre disperarea lui.

Am cunoscut o familie de refugiați pe la vârsta de 40 de ani, oameni care au pierdut posesiunile materiale dar care nu s-au pierd pe ei în vâltoarea acestei vieți. Familia aceasta are doi copii, unul de vreo 16-17 ani și unul de 2 ani.

Ne-au invitat la masă. Am învățat că trebuie să mă așez la masă când sunt invitată, să accept un ceai și ceva din ceea ce pun ei pe masă. Neacceptarea invitației de a sta la masă cu ei umilește mai mult decât îmi pot închipui.

Ne povestesc că niciodată nu au dus lipsă de nimic, de absolut nimic. Nu și-au pus niciodată problema că ar trebui să dea din ceea ce au, să împartă cu cei în nevoie. Da, știau textele biblice despre a da și de a împărți cu cei în nevoie. Dar nimeni de lângă ei nu era în nevoie, nimeni nu părea a avea nevoie de ajutor. Nici măcar nu concepeau cum ar fi să dea puțin ceea ce au.

Când a început conflictul lor în 2014, au pierdut enorm de mult, dar nu tot. Mai avea bani, mai aveau resurse. Au cumpărat 50 de hectare de pământ, capre de lapte, o hală de aproximativ 20/100 metri, au pornit cu afacere cu brânză maturată de capră.

Din zona de vest a țării vin niște oameni cu ajutoare pentru cei în nevoi din zona lor. Pentru ei, erau niște ciudați. De ce ar face oamenii aceștia acest lucru? De ce ar dărui? De ce au bătut atâta drum până în zona lor? I-au invitat la ei, i-au cunoscut, au păstrat relația. Dar slujirea celor din vest nu avea nici o logică pentru ei.

Voiau să își facă o casă bio, aveau materialele pregătite. Între timp și-au cumpărat o casă mai veche și visau să facă casa nouă. Era totul cumpărat și depozitat. Așteptau primăvara anului 2022.

Soția lui nu avea pace, ceva nu îi dădea liniște. Aveau relații și află că conflictul e gata să înceapă. Tatăl lui era primar peste trei sate care se aflau la distanță mare unele de altele, avea o poziție în societate, dar și o limbă slobodă față de ocupanți. Este amenințat de nemumărate ori cu moartea și primește știrea că va fi răpit. Prin tot felul de relații, reușește să scape.

Fiul împreună cu familia sunt încă în zona ocupată. Avea un prieten sus pus care îl sună și îi spune că trebuie să iasă. De vreo două zile soția lui nu avea pace deloc. Împachetează pentru că sunt conștienți că trebuie să plece. Nu vor sub nici o formă să plece. Se roagă împreună și separat.

Se roagă și cer Domnului îndrumare.

Ea deschide Biblia. Literele Scripturii dansează în fața ei, nu vor sub nici o formă să se așeze, să stea la locul lor. E derutată total. Dintr-odată, două cuvinte se luminează din text, “fugiți în cetate”. A știut ce au de făcut. Au pus în mașină câteva lucruri și… primesc un telefon. “Cât poți de repede ieși de acolo și fugi în vest.” Și, ies!

Pleacă. După 15 minute, nu mai poate ieși nimeni din localitatea lor. Numai că ei erau oameni importanți și posturile de control primesc comanda de a-i opri și întoarce. Ei află asta și drumurile ocolitoare sunt alese pentru călătoria lor.

Se pierd în hățișul drumurilor. Dintr-odată le apare o mașină în cale, domnul de la volan îi întreabă dacă au văzut niște tiruri pe drum. Omul era fermier și încerca să își salveze ceva din calea invadatorilor. Nu văzuseră! Omul află că și ei încearcă să scape în est și le spune că îi poate urma însă nu va conduce cu viteză mica. Dacă se pied de el, asta e. Sunt pe cont propriu.

Omul avea un jeep iar ei aveau mașina unui prieten. Mașina în care erau ei fusese confiscate de invadatori. Dacă îl prindeau, risca să fie executat pentru însușirea unui bun care se afla în custodia unei alte țări.

Ajung undeva într-un orășel, lângă un hotel. Ferestrele hotelului erau baricadate cu scânduri, lumina închisă. Le răspunde totuși cineva și le spune că nu este loc pentru ei. Să caute în altă parte. Nu contează că au un copil mic, că au nevoie de un pat.

Stau în mașină, se roagă.

Un taxi parchează lângă ei. Soția îi spune soțului să meargă la taximetrist și să îl întrebe dacă știu unde să găsească un loc de găzduire. El, precaut, îi spune că în aceste vremuri nu știi peste cine dai. Dacă își pun viața în pericol punând întrebări străinilor. Este trecut de ora 22, ora legală de a călători în vreme de război.

Taximetristul se pregătește să plece. Soția îi spune soțului, este șansa noastră de a fi ajutați. Dute și întreabă bărbatul acesta dacă știe unde am putea să ne cazăm noaptea asta. Omul iese din mașină, se duce la taximetrist, îi spune că sunt în căutarea unui loc de găzduit pentru o noapte. Taximestristul se uită la el și îi spune, “eu nu vă pot ajuta. Dar vă dau o adresă. Acolo locuiesc părinții mei.”

Le dă adresa și ajung după 20 de minute.

Sunt așteptați de doi oameni mai în vârstă, masa este pusă, ceaiul fierbinte este pe masa, paturile sunt aranjate și pregătite pentru oaspeți. Descoperă că copii bătrânilor sunt născuți în aceleași zile cu copiii lor însă la ani distanță.

Peste noapte, a nins. Mașina călătorilor noștri este dezăpezită, drumul făcut ca să poată ieși și pleca mai departe.

Primirea aceasta a fost un șoc enorm. A zguduit toate temeliile credințelor lor. Oamenii aceștia la care au fost cazați seamănă cu cei din est, cei cu care au ținut legătura, cu cei la care se pregătesc acum să meargă.

Niște străini și-au deschis casa și i-au găzduit, și-au întins masa și au împărțit ceea ce aveau cu ei.

Ajung în vest, primesc o casă veche și o transformă cum pot într-un cămin. Văd oameni venind cu ajutoare pentru cei ca ei. Își pun întrebări. Ce îi îndeamnă pe acești oameni să facă asta? Da, știu Scriptura, știu că trebuie să dăruiești. Dar chiar așa?

Sunt conștienți că noi, și alții ca noi, suntem interfața unei mulțimi care dăruiește. Sunt conștienți că doar dragostea Lui Dumnezeu te îndeamnă să dăruiești, să împarți din ceea ce ai. Numai că ei nu au mai trăit și experimentat așa ceva.

Le povestesc că eu așa am crescut, într-o astfel de dăruire. Bunicul meu știa familiile sărace din bisericile de pe o rază mare, le ducea bani și alimente, le făcea rost de ceea ce aveau nevoie.

Fac ochii mari! Nu le vine să creadă că noi așa am crescut, că noi am învățat din fragedă pruncie să vedem nevoile altora și să ne pese de cei de lângă noi.

Auzim povești cu minuni, cu vieți transformate, călăuzire, dragoste și sacrificiu și credința noastră se întărește ascultându-le. Ne spun că credința lor crește și se întărește văzându-ne săptămânal, primind din ceea ce alții au dăruit cu drag. Se simt învăluiți în dragostea Lui și descoperă că și ei pot să facă teoria practică

“Cântați Domnului, toț locuitorii pământului! Vestiți din zi in zi mântuirea Lui; povestiți printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele, minunile Lui! Căci Domnul este mare și foarte vrednic de laudă, El este de temut, mai presus de toti dumnezeii;” 1 Cronici 16:23-25

Emanuele - omul potrivit la locul potrivit

Sâmbătă, o căutam pe Eveline la REMAR. Dăm de ea, era ocupată ca de obicei. Lângă ea, apare imediat un alt voluntar despre care credeam că e ucrainean. Deja mă uitam să văd unde e traducătoarea noastră când acesta ne salută în limba română. Vorbea bine românește așa că îl întrebăm de unde este. Ne spune că e din România, și mai mult de atât, este student la Iași.

Relația se leagă rapid, ne povestește despre refugiați, despre echipele de reporteri care vin să intervieveze refugiații, despre faptul că ei servesc masa atât refugiaților cât și oamenilor fără adăpost.

Noi, imediat ce am ajuns în Cernăuți, am intrat în piață ca să ne cumpărăm șosete și mănuși. Ce aveam pe noi cu noi nu era suficient. La REMAR, în cort, nu se mai dăduse căldură de vreo două zile. Au fost două zile când zona de joacă a copiilor a fost închisă din cauza frigului. Oamenii vin, mănâncă și pleacă undeva unde să se încălzească.

Emanuel împreună cu tatăl său au fost din primele zile în vamă primind refugiații! Până la finalul lunii aprilie a cam stat prin vamă, apoi s-a dus să își dea examenele. E student integralist în anul lui.

În vară, și-a propus să vină doar pentru câteva zile ca voluntar la REMAR, și a stat toată vara. Știe fiecare colț al corturilor și fiecare lucru de acolo. Cred că îi știe pe nume pe oamenii care vin zilnic să servească masa acolo.

Ne mai povestește că e student în ultimul an. Când prinde un timp liber, pleacă spre Cernăuți ca să mai ajute acolo cu ce poate. Este voluntar. Nu îl plătește nimeni. Ar putea foarte bine să stea liniștit în Iași, să meargă în weekend la munte și să își trăiască viața. El însă a ales să își investească viața slujind oamenii care vin acolo pentru o masă caldă, o haină și o vorbă bună.

Voluntarii sunt tineri din România, Germania, Italia, Spania, Germania, Ucraina. Cu unii dintre ei am discutat când i-am vizitat. Îi vezi mereu printre oameni, ducându-le tăvile cu mâncare, vorbindu-le calm, frumos, cu drag. Unii servesc, alții debaraseasă, spală, igienizează, și o iau de la capăt cu alți oameni.

Vineri spre sâmbătă a nins, era frig și bătea vântul. Cred că am ajuns spre finalul servirii mesei pentru că erau puțini oameni la mese. Vreo trei copii se jucau în zona destinată copiilor, câteva mame îi supravegheau. Trecea vântul prin tine acolo însă bănuiesc că acești copii nu aveau alt loc de joacă.

M-am uitat la Eveline, la Emanuel. Li se potrivește mănușă vorba “omul potrivit la locul potrivit”. Atât ei cât și ceilalți voluntari te învăluie într-o privire și atitudine plină de dragoste. I-am urmărit să văd dacă o fac de ochii noștri sau atitudinea aceasta este una normală, naturală. Nu am auzit un glas ridicat, nu am văzut nici o sprânceană ridicată, nu am simțit nici o atitudinea de aroganță sau superioritate.

Ne-au invitat și pe noi la masă! I-am refuzat!

“Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții.” Ioan 13:34-35

La REMAR în Cernăuți se simțea și se vedea dragostea voluntarilor. Nu se îndoiește nimeni că ei sunt ucenicii Lui Isus. Cred că mulți dintre cei care servesc masa acolo își pun întrebări despre manifestarea aceasta de dragoste, grijă și compasiune care înalță și nu umilește.

Max și Sveta nu și-au pierdut credința și mințile

Până în data de 24 februarie 2022, pentru mine Ucraina era țara vecină din nordul țării noastre. Da, știam că este un conflict acolo. Rar mai ajungea câte o știre cu numere de morți și distrugeri. Am văzut o hartă și conflictul era în partea cealaltă... de lume. Nu avea treabă cu mine! Mai mult de atât, nu cunoșteam pe nimeni de acolo, nu avea cum să mă doară durerea lor pentru că erau prea departe de mine.

Numai că din 24 februarie 2022, conflictul a escaladat și am descoperit că Ucraina este extrem de aproape de noi! Văzând scenele din vamă, mulțimile înghețate de frig, îmbătrânite și paralizate de spaimă, am descoperit că și ei sunt vulnerabili, la fel ca mine.

De atunci, Ucraina are chip și nume.

Săptămâna trecută, am auzit povestea lui Max și a familiei lui. Până la declanșarea primului conflict din anul 2014, avea o afacere prosperă cu ciuperci. Dormea inuman de puțin, cam două ore pe zi. Învârtea bani și presiunea afacerii era extremă.

Relațiile familiale se deteriorau, voia să divorțeze. Credea că va face față eșecului pierderii afacerii mai bine de unul singur. Soția însă îi spunea că ar trebui să meargă la biserică. Nu voia! Ce să facă el acolo? Să recunoască că are nevoie de Dumnezeu? Ideea de a merge la biserică îl enerva și se ajungea la ceartă. Pleca imediat de acasă și se refugia în muncă.

Cunoscuții, rând pe rând îi spuneau că singura soluție pentru ca el să își revină din această goană de a face bani și a face față presiunii de a rămâne pe piață era să meargă la biserică și să Îl lase pe Dumnezeu să îi fie Dumnezeu. Știa că dacă va merge la biserică, va trebui să se pocăiască, să se împace cu Dumnezeu. Iar el nu voia asta deloc.

Într-o zi, împreună cu soția și primul băiat merg la biserică, ascultă tot ce se întâmplă, iar la final păstorul întreabă dacă este cineva în sală care ar vrea să se împace cu Dumnezeu, să se ridice în picioare iar biserica să se roage pentru el.

Max se uită la nevasta lui și îi face semn că e timpul să se ridice amândoi în picioare declarându-și public nevoia de a se împăca cu Dumnezeu. Și se ridică amândoi.

Pierde afacerea dar nu își pierde credința și nici mințile.

Se apucă de altă afacere, cumpără pământ, capre, investește într-o hală de producție și face brânză de capră. I se duce vestea și vânzările cresc.

Ne-a arătat hala de producție. În aceasta se puteau matura două tone de brânză. Nu era un producător colosal însă se descurca bine.

Ziua de 24 februarie 2022 aduce ocupanții peste ei. Își ia soția și copiii și pleacă ca să își scape viața. Între timp, Domnul i-a mai binecuvântat cu un băiețel. În bagaj au avut loc doar de două bucăți de brânză maturată. Restul, mai bine de o tonă, a rămas ocupanților

Ajung în zona Cernăuți, primesc o casă pe care o transformă într-un cămin.

Curentul electric se ia din ce în ce mai des. Ca să aibă la ce să gătească, a proiectat o sobă unde să se gătească cu lemne. Săptămâna trecută, am văzut tabla tăiată iar săptămâna asta, deja se gătea la această sobă.

Mai mult de atât, Max s-a apucat să facă portofele din piele, de diferite culori și mărimi. Încet, încet, și-a procurat scule, și-a făcut machete, a găsit capse și a fost deschis la idei.

Ne-a servit cu brânză, era ultima bucată de brânză adusă cu ei. Inițial, am refuzat să mâncăm. Era ceva a lor, ceva ce făcea parte din trecutul lor, dar au insistat și am descoperit că nu am mai gustat până acum brânză așa bună.

Ocupanții au făcut din hala lor de producție un loc de găzduit. Între timp, două bombe au aterizat acolo.Una a explodat și a făcut ravagii, iar cealaltă este încă îngropată în șapă.

Au pierdut de două ori afacerea, banii, pământul, casa, dar nu și-au pierdut credința, mințile, bucuria, pacea. S-au împăcat cu Dumnezeu, și El le-a dat mai mulți frați și surori, părinți și inimi deschise care să simtă cu ei în aceste vremuri.

Mă simt binecuvântată de Domnul că mi-a făcut cunoștință cu Max și Sveta, care au fost dispuși să ne spună povestea lor, să ne servească cu ceva din viața lor trecută. Am descoperit că darurile cu care ne-a înzestrat Domnul le putem folosi indiferent de contextele în care ajungem și putem lăsa binecuvântările primite să curgă spre cei de lângă noi. 

amintiri cu sfinți ediție proprie - Pauline și Daniel Sutton

În ultima perioadă, am început să îmi aleg caracteristici ale oamenilor în vârstă, caracteristici pe care să le cultiv şi să le trăiesc când, sau dacă, voi ajunge la vârstă adultă. Cei despre care vreau să vă povestesc astăzi sunt două exemple de trai pentru mine.

Daniel şi Pauline Sutton sunt părinţii lui Paul, Joy şi Faith. Daniel e mai tăcut, retras dar cu inimă mare. Pauline însă traduce tăcerile lui Daniel.
S-au întâlnit la colegiu. Părinții ei erau misionari și au trimis-o să facă școala înapoi acasă, în Statele Unite ale Americii. Mama lui Daniel era administratora colegiului. Acolo învățau copiii misionarilor. Imediat ce a ajuns la școală, cineva i-a spus să ia legătura cu administratora. Pauline habar nu avea de ce să vorbească cu doamna aceasta.

S-au întâlnit, doamna administrator i-a pus câteva întrebări despre ea, a aflat că e singură în America, că familia ei este pe câmpul de misiune. Scurt și la obiect, doamna administrator a invitat-o la ea acasă pentru fiecare weekend cât va fi la școală.

Acasă la doamna administrator își va cunoaște viitor soț, pe Daniel.
Termină școala și este asistent medical. Se căsătorește cu Daniel, iar chemarea de a fi misionar arde și în inimile lor. Au deja doi copii în anul 1965, este însărcinată în două-trei luni cu al treilea copil, când pleacă ca misionari.

Ajung în Teheran. Iranul li se pare a fi una dintre cele mai frumoase țări în care au fost. Stau acolo patru luni și apoi pleacă spre sudul Pakistanului, ceea ce acum e parte din Bangladesh. Petrec și acolo patru luni. Începe războiul dintre Pakistan și Iran, iar ei trebuie să părăsească țara.

Pauline era însărcinată în luna a șaptea când au primit ordinul de evacuare. Au ajuns în Manila, Filipene după peripeții și zboruri. În Manila, au fost așteptați de alți misionari care au avut grijă de ei, de copii, de acomodarea lor.

Primesc oferta de a rămâne misionari în Filipine, mai în sudul țării.

Daniel alături de alți misionari începe să construiască o tabără, Word of Life Seaside. Era o tabără dotată cu bucătărie și putea fi închiriată pentru conferințe, întâlniri, tabere pe malul mării. Tabăra este încă acolo, încă funcțională.

Pauline își creștea cei trei copii, era asistentă pentru copiii și oamenii a căror soartă părea pecetluită, preda la școala duminicală și făcea studiu biblic.

Locuiesc acolo în perioada 1965-1973. În toți acești ani, călătoresc o singură dată în Statele Unite pentru un an. Se întorc în Statele Unite ale Americii pentru că tatăl Paulinei este diagnosticat cu cancer și până la finalul anului 1973 își va sfârși alergarea pe acest pământ.

În 1965, în Teheran, familia Daniel și Pauline Sutton se întâlnește cu o altă familie misionară. Aceștia aveau o fată, Julie. Paul - fiul lui Pauline și Daniel Sutton și Julie se vor reîntâlni la colegiul și vor deveni o familie.

Pauline și Daniel s-au înapoiat în State, dar inima lor bătea pentru oameni. S-au rugat și au cerut Domnului să le arate ce să facă în continuare. Ani la rând, au călătorit în multe țări filmând și făcând fotografii pentru diverse organizații creștine.

Așa ajunge Daniel în România în anul 2006.

Din anul 2011, Pauline și Daniel vin în fiecare noiembrie pentru a găti curcani și plăcinte cu mere, dovleac și pecan, mâncare specifică pentru sărbătoarea de Thanksgiving. În anii 2020 și 2021 a fost o pauză nedorită în această tradiție a lor și a noastră.

La peste 80 de ani, te-ai aștepta să vezi doi bătrâni morocănoși, ofuscați și plini de plângeri. Daniel însă a ales să se lupte în continuare printre noi cu niște curcani, iar Pauline a ales să umple cu mare drag plăcintele.

Pauline și Daniel sunt oamenii care se roagă zilnic pentru mine, îmi trimit melodii, versuri și încurajări, vorbesc cu Domnul despre mine și mă iubesc. Sunt bandajele mele de dragoste cu care Domnul m-a binecuvântat.

realități dintre refugiați

Am citit cărți despre războaie, mărturii ale celor care au luptat, ale cuceriților, ale celor rămași acasă, ale victimelor colaterale. Am văzut documentare despre dezastre naturale, răboaie, revolte, revoluții, pogrom, holocaust, foamete, secetă, boli.

În plin centrul Cernăuțiului, există un centru pentru refugiați unde cam 1500 de porții sunt servite zilnic. L-am vizitat prima dată în primăvară. Atunci, erau doar voluntarii acolo, era liniște și pace. Am cunoscut o voluntară din Germania venită în cadrul unui proiect al facultății unde studia.

Ieri, am zis să trecem să vedem ce mai este pe acolo. Credeam că sâmbăta nu se lucrează, că e liniște și pace. Lângă cort erau oameni mulți. Parcăm mașina și vedem oameni ieșind din cort și alergând. Discutam între noi și ne întrebam unde aleargă acești oameni. Poate că sunt refugiați ce aleargă după autobuz, probabil stau în altă zonă și au venit aici doar să mănânce.

Ne-am apropiat și am hotărât să nu facem fotografii. De la începutul acestui conflict, m-am hotărât să nu le fac oamenilor ajunși în situația aceasta fotografii.

Discutasem în mașină despre voluntara întâlnită în primăvară. Nu mai știam nimic despre ea.

Peste 75 de persoane erau la mese și înfulecau, cred că este cel mai potrivit cuvânt, mâncarea care li se servea. Erau acolo oameni de toate vârstele și mărimile. Unii folosind cadre, unii în scaune cu rotile, copiii în cărucioare sau pe lângă părinții lor.

Am realizat că voluntara “noastră” este acolo, servind la mese. O strigăm, ne recunoaște, iar încântarea ei de a ne revedea ne-a surprins și bucurat inima.

Ne introduce în cort, ne arată zona de servire a mesei și vrea să ne ducă la haine.

O iau înainte. Vreau să văd mai mult.

Habar nu am ce vreau!

Pentru a-i proteja pe oameni de căldură și soare, la intrarea în cort, s-a făcut un soi de culoar acoperit. E un culoar de vreo 20-30 de metri, destul de lat. Voluntarii s-au prins că suntem cu cineva dintre ei și că fețele noastre nu arată a refugiați, așa că nu ne-au întrebat nimic.

Am ajuns în fața culoarului, prin interiorul centrului, și am văzut oamenii stând pe patru șiruri așteptându-și rândul la masa. Era atâta durere, disperare și nevoie de supraviețuire în acești oameni încât mi s-a făcut rău. Am simțit că mi se întoarce stomacul pe dos și mi se taie picioarele izbindu-mă de această realitate.

Sesizez că oamenii aleargă și se așează la rând pentru a intra la masa. Ulterior am aflat că unii prind să intre la masă de trei ori. Este singura masă caldă sau singura mâncare pe care o mănâncă zilnic.

Lili, prietena mea, a venit și m-a tras de acolo, m-a luat prin zona de joacă destinată copiilor spre locul unde săptămânal refugiații vin să își ia trei articole de îmbrăcăminte sau încălțăminte. Maletele sunt la mare căutare. Nu primesc deloc haine pentru baieți și bărbați de la 16 ani în sus și acestea sunt acum cele mai căutate. Nu au mai deloc încălțăminte de iarnă.

Aveau câțiva saci cu haine nedesfăcuți și rafturile arătau destul de golașe.

Câteva mame cu copii erau în zona de joacă, aveau acolo o bătută și ceva jucării de pluș care cândva au arătat bine.

Conflictul vecinilor nu s-a încheiat!

Foamea și disperarea de a găsi mâncare, lucruri despre care am citit și m-am documentat, nu înseamnă cuvinte scrise într-o carte care să impresioneze cititorul. Este o realitate trăită de mulți oameni la câteva sute de kilometri de noi, în plin centrul Cernăuțiului.

amintiri cu sfinți - ediție proprie - Rikva Lazarovici

Cu vreo zece ani în urmă, o prietenă cu care încă nu m-am văzut față către față, îmi spune că trebuie să îmi facă cunoștință cu cineva. Ea credea că eu ar trebuie să devin prietenă cu femeia asta care este evreică și locuiește în Israel.

Seara, destul de târziu, primesc pe skype un apel. Intuiam eu cam cine ar fi, așa că răspund. Atunci am făcut cunoștință cu Rivka Lazarovici. S-a născută în 12.11.1944, în Bârlad, într-o familie de evrei. A avut, din câte știu eu, un frate și două surori. Singurele rude în viață acum sunt două nepoate.

A contactat de mică virusul de poliomelită și o vreme a stat internată într-un sanatoriu. Acolo, a avut o colegă de cameră creștină și de la ea a aflat că Isus Christos, Mântuitorul, este evreu. Acolo decide să-L lase pe Yeshua să îi fie Domn și Mântuitor.

S-a întors acasă și nu a avut curajul să spună că ea crede că Isus evreul este Fiul Lui Dumnezeu și Mântuitorul ei. Avea un tată sever și violent. Cumva, tatăl află că vizitele dese la o altă fată creștină au scopul de a întări credința fiicei sale și nu a ezitat să folosească bătaia.

Abia aștepta să ajungă studentă în Iași și să fie liberă. Numai că la admiterea la facultate este întrebată dacă familia ei a depus cerere de emigrare în Israel. A fost respinsă pentru că erau pe lista de așteptare. În aceeași toamnă pleacă în Israel.

Tatăl era fericit că a scăpat de influențele creștine. Numai că ea află de o adunare și primește botezul în râul Iordan. Credea că nu se va afla despre ceea ce ea tocmai a făcut. Credea că știe doar ea și cei cei prezenți acolo. Numai că în mulțime era un ziarist care scrie un articol despre convertirea evreilor veniți din țările Europei și face fotografii care ajung în presa străină dar și națională.Așa află familia ei despre faptul că s-a botezat. Întoarsă acasă, a intrat într-un program strict de re-educare, cu interzicerea părăsirii spațiului casei.

Fiind majoră, decide că are dreptul să își ia propriile decizii legate de viață și fuge de acasă la o familie de misionari. Până la urmă, Poliția o găsește. Dar ascultându-i povestea nu vor să o mai predea acasă. Merg ca să o însoțească la întâlnirea cu familia și să îi interzică tatălui să mai ridice glasul și mâna asupra ei.

Se înscrie la o școală și devine contabilă, se angajează și va fi pe picioarele ei, iar relația cu familia ei se îmbunătățește spre finalul vieții părinților ei. Vorbea foarte bine limba română, ebraica, engleza și rusa. Uneori, într-o propoziție vorbea în cel puțin trei limbi.

Viața ei a fost îmbibată și înțesată cu minuni. Vorbea deschis cu oricine și oricui despre Dumnezeul în care ea și-a pus încrederea, își povestea minunile.

Poliomelita i-a afectat și mâinile, îi era greu să scrie și prefera să mă sune. Dacă citea un banc, o glumă sau ceva vesel, mă suna. “Hai să îți spun ceva!” Și spunea gluma, apoi o poveste și o minune în mod sigur.

Cred că avea un radar emoțional. Știa când nivelul moralului meu era scăzut. Nu știu cum știa, dar numai ce mă suna. Uneori, nu aveam puterea să îi răspund. Și, nu se dădea bătută. Îmi scria “trebuie să vorbim.”

O sunam, nu îi spuneam nimic și începea să mă încurajeze, să îmi spună cum Dumnezeu face minuni, că El vede, ascultă, aude și răspunde. Până se încheia convorbirea, starea mea era alta.

Mereu mă întreba ce planuri am. Parte dintre ele I le spuneam. “Dar Domnul ce spune de planurile tale? Este de acord? Ai discutat cu El despre ele? Hai să ne rugăm și să vedem ce va spune El. Și dacă primești aprobare, atunci mergi înainte.”

Și nu uita să se roage. Mă verifica dacă m-am rugat, dacă am undă verde. Uneori se implica în proiectele mele doar după ce avea aprobarea Tatii.

Ne-am văzut cred că de două sau trei ori față în față. Dar am vorbit mult la telefon.

Anul aceasta, după ce s-au ridicat restricțiile a insistat să merg în Israel ca să ne vedem. I-am explicat de zeci de ori că nu pot pleca, că am treabă, că … Și-a dorit mult să mă vadă anul acesta…

Se lupta cu un cancer la plămâni de câțiva ani. Niciodată nu se plângea. Poliomelita i-a afectat mersul și a trebuit să renunțe la a mai conduce mașina. Apoi, pentru siguranța ei, a decis să se interneze într-un azil. Era super încântată de atmosfera de acolo. M-a sunat într-o seară și mi-a arătat cum e acolo, ce oameni cu inimă mare au grijă de ei, cum se fac aniversările și sărbătorile, ce prăjituri mănâncă. Uneori cerea de la bucătărese rețele pentru mine.

Avea mulți prieteni, știa o grămadă de oameni și se mira cum de eu nu-i știu pe toți cunoscuții ei. Avea o prietenă mai supărăcioasă și ca să o îmbuneze, o ajuta să completeze rebus. Uneori, se încurcau și mă suna ca sa o ajut cu sinonimele.

În azil, avea o prietenă care o enerva teribil. I-am spus să o lase în pace dacă o supără așa de tare. A fost șocată. “Cum să îi fac așa ceva? Eu mai încă minte. Ea a mai pierdut din ea. Are nevoie de cineva care să o iubească!”

De vreo două săptămâni nu mi-a mai răspuns la mesaje. Nu s-a mai întâmplat așa ceva. I-am tot trimis mesaje, am sunat-o și… tăcere.

Am reușit să fac rost de numărul de telefon de la azil și am rugat un prieten să sune și să întrebe de ea.

Mă așteptam să mi se spună că a plecat ACASĂ, dar nu eram pregătită chiar să aud vestea.

Am apreciat teribil că prietenul acesta mi-a trimis mesaj vocal și nu mi-a scris răspunsul.

“Acum patru zile a plecat în veșnicie!”

Femeia asta m-a iubit, încurajat, îndemnat, susținut. Era comică când îmi făcea morală. Mă lua la sentiment, apela la înțelepciune și tact. Într-un fel, Rivka m-a adoptat, m-a tratat ca pe fiica ei.

Nu a fost căsătorită și nu a avut copii.

Acum e ACASĂ! Bănuiesc că povestește cu tata despre mine, dar și cu cei plecați înaintea noastră.

De duminică, 22.10.2022, cerul a devenit mai bogat în cunoștințe… ajunse ACASĂ!

https://www.youtube.com/watch?v=tnBzus62oOs

îmi cunosc rădăcinile?

Mi-am cunoscut trei din patru bunici. Unul dintre ei, a murit când eram mică, dar îmi amintesc câte ceva despre el. Ceilalți doi au murit când eram adolescentă. Într-un fel, nu am reușit să prind istoria neamului povestind cu ei.

Studiez cartea Exod și de câteva săptămâni frământ un gând. Poporul iese din Egipt și știu că nu pot pleca de acolo fără să ia cu ei oasele lui Iosif. Apoi trimit vorbă neamurilor lor să îi lase să treacă pe teritoriul lor și aceștia le refuză ajutorul. Edomiții erau urmașii lui Esau, verișorii lor.

Nu pot să nu mă întreb, ce dorințe și vorbe au spus înaintașii mei cu 430 de ani în urmă?

Cui i-a păsat de dorințele lor de a fi îngropați știu eu unde?

Cine știe care sunt neamurile mele care mă duc pe linia genealogică cu 430 de ani în urmă? Care și unde sunt urmașii lor?

Clar că nu îi știu!

Dar de ce nu îi știu?

Pentru că mi se tot spune că noi nu “dezgropăm” morții ca să le aflăm trecutul. Nu mai contează cine erau, ce făceau, ce caracter aveau, ce realizări bune și rele au avut. Important e că noi trăim, să fim oameni printre cei din vremea noastră și, cam atât. Un carpe diem interpretat.

Merg mai departe și mă întreb, în căile cui umblu? Cu cine dintre strămășii mei seamăn? Ce moșteniri am de la înaintașii mei? Și nu mă refer aici la pământuri și averi.

Oare nu cumva sunt mai săracă pentru că nu-mi știu rădăcinile?

războiul și teama

Războiul își face simțită prezența cam în fiecare discuție pe care o am, că vreau sau nu. Sunt întrebată de bomba care parcă stă deasupra capului nostru, care este localizată pe nu știu unde, care va distruge aia și pe cealaltă. Răspund că nu am timp să urmăresc bomba. Sunt cumva certată că nu mă informez, că sunt o visătoare și refuz să mă ancorez în realitate.

Încerc să analizez lucrurile și realizez că voi muri... de panică dacă mă concentrez doar pe știri și las să mă influențeze toate discuțiile și stirile. Fără să vreau un soi de panică a pătruns în mine.

Ce am făcut? Am lăsat ca Scriptura să fie doar o poveste? E doar un text pe care să îl analizez și interpretez? E doar cunoștință generală?

Știu despre ieșirea poporului Israel din robie, știu despre faptul că 40 (patruzeci) de ani Dumnezeu a hrănit tot poporul cu mic dejun, pranz și cină. A avut grijă să nu li se rupă papucii și să nu li se zdremțuiască hainele. I-a încălzit noaptea și i-a acoperit cu un nor ziua ca să nu îi prăpădească cădura. Le-a dat apă, le-a adus toluri de păsări ca să mănânce carne când li se acrise de hrana pe care o primeau zilnic.

Știu cine sunt. Știu că sunt fiica Lui, a Dumnezeului lui Avraam, Isaac și Iacov, sunt înfiată prin sângele Lui Isus Christos. Știu toate astea și totuși...

Realizez că nu Îl las pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. Realizez că Îl limitez pe Dumnezeu. Realizez că dincolo de teorie nu cred că Dumnezeu va avea grijă de mine.

El mă iubește însă prea mult ca să mă lase așa, în starea asta de panică. Mi-a făcut cunoștință cu niște oameni dezrădăcinați din locul lor, oameni care nu se mai pot întoarce în locul lor de baștină pentru că casa și proprietățile lor aparțin acum altei țări. Unde au ajuns, li s-au încredințat case pe care le-au transformat în cămine. Și-au folosit mintea, mâinile, puterea și înțelepciunea și au transformat casele în care au intrat.

Au lăsat pe Dumneze să fie Dumnezeu și am fost martoră la modul în care El le-a purtat și le poartă de grijă.

Clar că am întrebat pe bătrânul grupului cum au reușit să nu își piardă mințile și credința. Mi-a răspuns cu o vocea domoală, așezată și înțeleaptă.

“Cella, L-am cunoscut pe Dumnezeu în viața de dinainte de război. Am văzut minuni, am experimentat harul, iertarea și binecuvântarea. Acum, în viața de acum, Îl văd pe Dumnezeu cum ne poartă de grijă, se îngrijește de fiecare nevoie, văd și simt binecuvântările lui, și aleg să Îi mulțumesc Lui pentru tot. Tot ceea ce am și avem este de la El.”

Așa că aleg să lupt cu teama și decid să Îl las pe Dumnezeu să fie Dumnezeul meu.

Aleg să mă bucur de viață, de fiecare zi în parte.

Aleg să cred că El este în control și tot ce vine și se întâmplă este cu știrea Lui, cu acceptul Lui. 

mașina cu două volane

Am auzit recent o poveste care m-a pus pe gânduri.

Un evreu urcă într-un taxi și vede că mașina în care tocmai s-a urcat are două volane. Nu știa ce să creadă. Șoferul părea de treabă așa că l-a întrebat de ce mașina lui are două volane.

Acesta i-a explicat călătorului că are un băiat super activ care iubește să petreacă timp cu tatăl lui și căruia îi place foarte mult să conducă. Este încă un copil și își dorește să conducă mașina tatălui. Când este cu el în mașină, emite sunete la toate virajele, semnalizează și se agită.

Ca să îl împace, tatăl său i-a pus și lui un volan în fața celuilalt loc din față.

Evreul ascultă povestea și îi spune șoferului, și la noi este tot așa.

Șoferul rămâne blocat. Cum adica și la voi este așa?

Evreul îi răspunde, la noi și la Dumnezeul nostru. Noi ne agităm, facem sunete stridente și ascuțite la viraje, semnalizăm și ne agităm în viață. Uneori uităm că nu conducem singuri. Uităm că Dumnezeu are volanul care trebuie, care conduce viața noastră și ne ține în siguranță. Noi credem că ne conducem viețile și că suntem stăpâni pe situație. Nici nu ne uităm în stânga ca să vedem Șoferul.

ce am de jertfit astăzi?

 Avraam, L-a auzit pe Domnul spunându-i

“Dumnezeu i-a zis: "Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune."” Geneza 22:2

Eu în locul lui Avraam aş fi argumentat, aş fi negociat, aş fi spus că nu am auzit bine, că trebuie să am semne clare că ceea ce am auzit este bine. Avraam putea să spună că stă cam prost cu auzul din cauza vârstei.

Apoi, ce se întâmplă cu toate promisiunile pe care i le-a făcut Domnul? Când a plecat de acasă i s-au făcut nişte promisiuni, pe drum au apărut altele, s-a circumcis şi a bolit când a făcut legământul cu Dumnezeu. Şi acum?

Cum va mai deveni el un neam mare?

Isaac, când vede care e situaţia, de ce nu o rupe la fugă? Ce a înţeles el din toate acestea?

Logica şi cerebralul nu se pot alinia cu ceea ce se întâmplă aici.

În ciuda a ceea ce ştia, Avraam, se ridică din pat, taie lemne, ascute cuţitul, vorbeşte cu doi slujitori, il ia pe Isaac şi pleacă. Unde? Undeva. Vor afla pe drum unde vor merge.

Nu mă pot compara cu Avraam. Eu aş vrea destinaţia, cazarea, toate detaliile.

Care este chemarea Domnului pentru mine astăzi? Ce am de jertfit? Cât mă târguiesc? Ce scuze am ca să nu ascult?

o pace care întrece orice pricepere

Recent, am cunoscut câteva cupluri cu refugiaţi. Sunt tot în ţara lor, însă în partea de ţară unde nu a ajuns conflictul. Acolo, am găsit într-o casă două cupluri mai în vârstă, cuscri şi trecuţi de şaptezeci de ani. În casa vecină locuiau copiii lor cu copiii lor.

Unul dintre nepoţi, vrea să ne conducă la bunici. Stă străjer la uşă până ne descălţăm. Îl întrebăm dacă ne dă papuci de casă şi nouă sau intrăm aşa. Cu un zâmbet angelic, ne răspunde, “abia avem noi! De unde să vă dăm şi vouă?”

Suntem întâmpinaţi în ceea ce ar fi open space – adica hol, living şi bucătărie. Tot spaţiul are vreo 6 metri pătraţi.

Unul din cupluri e tăcut însă cu faţa radioasă! Domnul din celălalt cuplu pare un bătrân din filme. Îi spun că are o faţă ca din cărţile de poveşti. El râde şi îmi spune că ştie că seamănă cu Moş Crăciun.

Apoi, începe să se laude cu casa lor. Au primit, când au ajuns aici, o casă goală. Împreună cu unul dintre nepoţi, au dat cu var, au pus tapet. Pentru că nu aveau mobile, şi-au făcut paturi din ce au găsit. Şmirghel nu au avut, aşa că au lăsat mobila mai aşchioasă. Erau mândri de munca lor.

I-am întrebat dacă mai au nevoie de ceva. Au zâmbit şi ne-au spus că singurul lor motiv de rugăciune este să nu îşi piardă credinţa. Atât.

Lângă el, cu greu, apare soţia lui. O femeie frumoasă care acum are nevoie de cadru ca să se deplaseze. Pe faţa ei strălucea un zâmbet dintr-o altă realitate. Nu are cadru însă are două cârje. Şi este mulţumită.

Este împreună cu familia ei mica şi extinsă! Sunt în viaţă!

Copiii lor au proprii copii dar au mai înfiat patru din orfelinat sau rămaşi orfani. Şi ei au primit o casă goală. Unul dintre copii este deja cu ei, ceilalţi trei sunt aşteptaţi să ajungă la ei.

L-am întrebat pe copil ce şi-ar dori.

“Ce să îmi doresc? Am de toate! Stai să o întreb pe mama ce mi-aş dori!”

Din pruncie ştiu un verset. “Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus. (Filip.4:7)”

Am văzut cu ochii mei acest verset trăit de oameni care şi-au pierdut bunurile materiale. Era acolo, în casele lor, o pace palpabilă, o pace care întrece priceperea.

Ne-am întrebat dacă ar fi potrivit să le facem rost de paturi. Cum s-ar simţi? Ei, din ceea ce au avut la îndemână, şi-au construit paturi. Ar însemna oare că nu preţuim munca lor? Că nu apreciem faptul că nu au stat cu mâna întinsă aşteptând să li se facă, să li se aducă?

Nu cumva gestul nostru ar strica pacea lor? 

din nou la Avraam

 Nu știu de ce, însă din timp în timp, mă întorc la Avraam.

I s-a spus “Ieși din țara ta” și a ieșit.

I s-a spus ieși “din rudenia ta și din casa tatălui tău” și a ieșit.

I s-a spus “vino în țara pe care ți-o voi arăta” și a plecat neștiind locul, țara, cum arăta pământul, care erau formele de relief ale acelei țări, dacă erau sau nu ape acolo, dacă era pământ arid și deșertic sau pământ roditor, dacă îi pria clima sau nu, dacă era zonă populată sau nu.

Trec anii și i se spune “10. Acesta este legământul Meu pe care să-l păziți între Mine și voi, și sămânța ta după tine: tot ce este de parte bărbătească între voi să fie tăiat împrejur. 11. Să vă tăiați împrejur în carnea prepuțului vostru: și acesta să fie semnul legământului dintre Mine și voi."

“23. Avraam a luat pe fiul sau, Ismael, pe toți cei ce se născuseră în casa lui și pe toti robii cumpărați cu bani, adica pe toți cei de parte bărbătească dintre oamenii din casa lui Avraam, și le-a tăiat împrejur carnea prepuțului, chiar în ziua aceea, după porunca pe care i-o dăduse Dumnezeu.” Geneza 17

I s-a spus și în aceeași zi a îndeplinit ceea ce i se spusese.

Mai trec anii și “Dumnezeu i-a zis: "Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac; du-te în țara Moria și adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ți-l voi spune."

3. Avraam s-a sculat dis-de-dimineață, a pus șaua pe magar și a luat cu el două slugi și pe fiul său, Isaac. A tăiat lemne pentru arderea de tot și a pornit spre locul pe care i-l spusese Dumnezeu.” Geneza 22:2-3

Avram iese din țara lui, din familia lui, din obiceiurile casei și familiei lui, și pleacă așa cum Îi spune Domnul. I se cere să se circumcidă și o face. I se cere să-l aducă jertfă pe Isaac, fiul lui preiubit și o face.

Avraam aude ceea ce i se spune, ascultă și face, duce la îndeplinire sarcina data.

Pleacă din Haran cu o promisiune “2. Voi face din tine un neam mare și te voi binecuvânta; îți voi face un nume mare și vei fi o binecuvântare. 3. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta și voi blestema pe cei ce te vor blestema; și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” Geneza 12

Pe Muntele Moria, după ce Dumnezeu îl oprește în a-l jertfi pe Isaac, Avraam aude “Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!” Geneza 22

Sunt binecuvântată pentru că Avraam a ascultat. Am intrat în binecuvântarea lui Avraam.

Dar cum ar fi viața mea dacă aș asculta ca și Avraam? Dacă a doua zi, dis de dimineață, în aceeași zi aș asculta cu punct și virgulă ceea ce mi s-a spus?

Viața lui Avraam este caracterizată de ascultare. O singură dată negociază cu Dumnezeu și nu era în interesul lui. În rest, se duce, face, se supune, aude, ascultă.

Avraam nu avea personalitate? Avea creierul spălat? Era depersonalizat?

Nu, erau un om ca și mine. Numai că el alege să asculte. Ce urmează în urma ascultării? Ce face Dumnezeu pentru că Avraam a ascultat? Binecuvântă toate neamurile pământului.

Oare nu cumva semenii mei nu sunt binecuvântați din pricina neascultării mele?

 

am ieşit!

De câţiva ani, o frântură de verset mă tot pune pe gânduri. Frântura aceasta face parte dintr-o discuţie a lui Avraam cu Domnul.

“1. Domnul zisese lui Avram: "Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. 2. Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvanta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare. 3. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.”

Frântura la care mă refer este “"Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta.” Geneza 12:1-3

Povestea lui Avraam o ştiu cu lux de amănunte. Dar ce ar însemna pentru mine porunca asta?

Am plecat de acasă de mulţi ani. Însă poţi pleca de undeva şi să nu ieşi de fapt din acel loc, din acele obiceiuri, din acea cultură.

Nu am plecat din România dar am plecat din casa părinţilor, dintre rude, din mediul cunoscut şi familiar. Am plecat să îmi fac un rost în viaţă.

Am plecat şi am riscat să cunosc oameni noi, mentalităţi, culturi, puncte de vedere noi, filosofii care au pus la test valorile şi credinţele mele, tendinţe pe care le-am evitat sau îmbrăţisat.

Am ieşit din casa părinţilor şi a trebuit să descopăr locuri noi, alte localităţi, alte forme de guvernare, alte idei de conducere şi gestionare a conflictelor, problemelor şi a vieţii.

Am ieşit dintre rudele mele şi a trebuit să cunosc oameni noi, să leg relaţii, să învăţ să relaţionez cu fel de fel de oameni, să îmi pese de alţi oameni, să devin vulnerabilă în relaţii, să iubesc şi să mă las iubită de oameni care până atunci îmi erau necunoscuţi.

Am ieşit din tot ce îmi era cunoscut. Uneori, Singurul cunoscut rămas cu mine era Domnul. Am învăţat să Îl las să îmi fie Prietenul cel mai bun şi confidentul meu fidel.

Am ieşit şi am învăţat că pot fi rănită, dar pot învăţa să iert şi să merg mai departe.

Am ieşit şi am descoperit oameni bandaje de dragoste, oameni de care să mă feresc dar în acelaşi timp să îi ţin aproape.

Am ieşit şi nu a fost uşor. Nu am avut războaie ca Avraam, nu am luptat fizic ca să îmi iau captivii înapoi, nu am negociat cu Faraon sau cu mai ştiu eu ce împărat.

Luptele mele au fost diferite de cele ale lui Avraam! Descopăr că încă mai am lucruri din care încă nu am ieşit. Lucrez la asta!

Am ieşit şi… nu îmi pare rău! 

cu ziua asta și cu cerurile la povești

Aștept minuni mari, minuni doar pentru mine sau pentru alții. Pe unele le povestesc, despre unele scriu, însă sunt lucruri minunate pe lângă care trec ca Vodă prin lobodă.
Cu ceva ani în urmă, mă bosumflasem pe Domnul și I-am spus că nu Îl văd, nu simt Prezența Lui. L-am rugat să facă ceva, să îmi arate ceva. Știu că era o oră matinală și în timp ce mă rugam, am ieșit din cameră ca să îmi fac o cafea. Mi-am aruncat privirea pe geam, și unul dintre cele mai splendide răsărituri pe care le observasem, se desfășura în viața mea. Am lăsat cafeaua la făcut și am ieșit pe terasă ca să mă minunez mai mult de ceea ce Domnul tocmai îmi arăta.
Dacă citesc Scripturile, găsesc că fiecare zi povestește următoarei zile despre Slava și măreția Lui Dumnezeu. Ziua ascultă ce spun cerurile și povestește mai departe ceea ce află. Cerurile de deasupra nu stau mute de uimire când văd creația Domnului.
Cerurile nu tac. Că nu aud eu ceea ce spun ele este altă poveste. Nu înțeleg nici limbajul păsărilor, nici semnalele de comunicare dintre flori sau copaci, nici fenomenele naturii, nici multe limbi străine. Dar dacă eu nu le înțeleg, asta nu înseamnă că ele nu comunică, nu-și spun între ele despre cele auzite.
Zilele acestea meditez la prima zi a creației, iar Psalmul 19 și Isaia 40 sunt două dintre textele care completează informațiile despre creație.
Munții au fost măsurați, cântăriți cu Mâna Domnului. Greutatea lor trebuia să balanseze totul. Forma lor nu este una abruptă, vegetația poate crește pe coamele munților. Aerul are altă densitate acolo. Cerul are altă culoare, păsările cântă alte cântece decât cel al rândunelelor mele.
Care sunt lucrurile de care mă bucur zilnic? Ce povestesc despre ziua de ieri? Cerurile și ziua povestesc Slava și măreția Domnului. Eu ce povestesc?
Da, trăim aici pe pământ, avem dureri, necazuri, probleme, griji, și alegem să lăsăm îngrijorările să ne pună capul în pământ și să nu ne mai bucurăm de nimic și de nimeni.
Acum, la mine, răsare soarele! Cerul se colorează în culori pe care nu le pot numi, câțiva nori pufoși se văd prin fereastra mea, stau împreună cu mine și se minunează de ceea ce aud și văd. Eu pot doar să văd, nu aud nimic din ceea ce spun ele. Păsările parcă nu și-au băut cafeaua, par adormite. Rândunelele mele nu se mai ciorovăiesc. Se pregătesc de plecare, iar mie îmi va fi cu siguranță dor de ele. Un cocoș dă deșteptarea într-o curte, undeva mai departe.
Da, am planuri făcute pe azi, am probleme de rezolvat, am griji care vor să mă copleșească.
Aleg însă să mă minunez de un răsărit, de un ciripit somnoros de pasăre, de un cocoș care parcă a băut un expresso dublu și vrea să ia ziua în piept.
Aleg să mă bucur că văd, aud, simt, recunosc sunetele, pipăi tastatura și apar literele, savurez cafeaua și admir ceea ce Domnul a creat pentru mine și pentru noi.
Aleg să mă întreb oare ce povești a aflat ziua de astăzi despre Slava și măreția Domnului. Oare ce minuni au mai văzut cerurile ieri și le-a aflat ziua de astăzi? Sigur ele știu și de minunile mele, de intervenția Domnului în viața mea, de problemele mele de sănătate, de ușile pe care Domnul le deschide pentru mine, de rugăciunile mele ascultate.
Aleg ca împreună cu ziua asta și cu cerurile să povestesc Slava Lui și să mă minunez de măreția Lui

un cort unde să cortuiască cu noi

“La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul. Pământul era pustiu și gol; peste fața adâncului de ape era întuneric, și Duhul lui Dumnezeu Se mișca pe deasupra apelor. Dumnezeu a zis: "Să fie lumină!" Și a fost lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună; și Dumnezeu a despărțit lumina de întuneric. Dumnezeu a numit lumina zi, iar intunericul l-a numit noapte. Astfel, a fost o seară, și apoi a fost o dimineață: aceasta a fost ziua întâi.” Geneza 1:1-5

Dumnezeu a făcut cerurile și pământul. El cu mâna Sa a făcut asta. Așa că daca mă uit la cer, nu vreau să uit că El l-a întocmit. Admir creația, mă minunez că deși pământul este rotund, nu se rostogolește, nu cădem în gol și mulțumesc Domnului pentru cum a făcut asta.

Apoi aflu că pământul era fără viață, fără formă, era întuneric și multă apă. Duhul Domnului se mișca pe deasupra apelor. Prima poruncă este rostită, și se face lumină. Nu era nevoie de soare ca să fie lumină. Creatorul desparte lumina de întuneric, numește ziua și noaptea. Actul creației este un act de despărțire a luminii de întuneric, al pământului de ape, a cerurilor de pământ, a spațiului dintre cer și pământ unde să existe viață.

Închid ochii și îmi imaginez scena creației. Dumnezeu face pământul, apoi cerurile, apa este peste tot. Scoate pământul ca pe o insulă dintre ape. Cerurile au și ele apa lor așa că face un spațiu delimitator între ceruri și pământ, un loc unde să încapă mai apoi plantele, animalele, păsările, norii, stelele, soarele și luna, omul. Pământul despre care am aflat că era fără formă, capătă formă și contur. Spațiul ia forma pământului, arată ca un cort, ca o jumătate de sferă.

Aici, în acest spațiu, între cer și pământ, cu baza pe pământ, Dumnezeu va crea toate condițiile pentru apariția vieții. Dumnezeu face un cort unde să încapă viața, unde să se desfășoare viața. Aici, în acest spațiu, Dumnezeu va crea omul și îi va porunci să lucreze pământul, să îl păzească, și să se înmulțească.

Vine căderea și aflu promisiunea din partea Creatorului că va veni un Mântuitor care va zdrobi capul șarpelui. Citesc Scripturile mai departe și văd profeție după profeție anunțând amănunte și detalii despre Mesia, despre Mântuitorul și Salvatorul promis în Gradina Edenului.

Isus Christos, Mesia, Dumnezeu întrupat vine pe pământ, trăiește printre oameni, ne spune despre planul Său de mântuire. Conform profețiilor Scripturii este dat la moarte, moare și învie împlinind fiecare profeție. S-a înălțat la cer, dar înainte de a pleca la cer promite că va trimite un Mângâietor, pe Duhul Său.

La început, Dumnezeu crează spațiul unde să se desfășoare viața, acolo El stătea de vorbă cu omul, apoi cu Adam și Eva. Dumnezeu crează un spațiu ca un cort unde poate exista viața, un om după Chipul și asemănarea Lui și comunică cu omul. Psalmii ne vorbesc că Dumnezeu are un cort unde ne putem ascunde când vine necazul și suferința. Cuvântul ne aduce și mai multă mângâiere când ne spune că Dumnezeu însuși vrea să locuiască/cortuiască cu noi, în noi.

“Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască (cortuiască) în El (Col.1:19)”

“așa încat Hristos să locuiasc (cortuiască) în inimile voastre prin credință; (Efes.3:17)

“Credeți că degeaba vorbește Scriptura? Duhul pe care L-a pus Dumnezeu să locuiască (cortuiască) în noi ne vrea cu gelozie pentru Sine.” (Iac.4:5)

Dumnezeu crează spațiul unde să existe viața, unde să trăiască omul, unde să comunice cu El. Căderea aduce ruperea comunicării și relației cu Dumnezeu. Isus, Mesia, vine să fie jertfa fără cusur pentru mântuirea noastră, vine să ne spună că prin credința în jertfa Lui suntem iertați, mântuiți. Prin credința în jertfa Lui Isus, Dumnezeu vine să locuiască cortuiască cu noi, în noi, în timp ce noi trăim viața în acest cort/spațiu creat de El.

sunt o picătură de ploaie

Sunt o picătură de ploaie. De fapt, sunt o picătură care acum se află în cămara ploii. Ştiu, unii dintre voi nu aţi auzit de aşa ceva. Sunt îngeri care eveghează la uşa cămării noastre, care deschid şi închid uşa.

Uneori, stăm mult aici în cămara asta. Voi spuneţi atunci că cerul este ferecat şi este secetă.

Noi ne jucăm între noi, facem valuri, ne zbenguim, ascultăm poveşti de la fiecare în parte. Ascultăm cu răbdare poveştile fiecăruia. Cu unii stropi m-am mai văzut, alţii au cutreierat locuri luxuriante, vegetaţie bogată, climă umedă. Unii stropi povestesc despre zonele deşertice, despre cum se încălzesc tot mai mult până aproape se evaporă când ajung în acele zone. Alţii vizitează locuri unde până ajung pe pământ devin fulgi.

Astăzi, pare linişte!

Dintr-o dată văd îngerul uşii nostre deschizând uşa. Mă grăbesc spre ieşire. Este bine aici înăuntru dar îmi place să mă bucur de libertatea de afară, de norii pe care îi întâlnesc în cale, de sunetul tunetului şi iubesc să dansez în lumina fulgerelor. Lumina lor trece prin mine şi parcă din mine ies multe culori!

În calea mea întâlnesc nori cu ploaie, nori de praf, păsări de pradă sau păsări care încântă privirea şi auzul. Dau peste gâze, zăresc uneori şi fluturi. Uneori mă strivesc de munţi sau de umbrele.

Este ceva ce nu înţeleg.

Noi, stropii de ploaie, coborâm pe pământ pentru că Dumnezeu ne-a adunat şi apoi ne-a trimis pe pământ. De oriunde am fi, noi ne întoarcem în cămări, în nori şi la porunca Lui plecăm unde ne trimite El.

Am auzit că oamenii se roagă pentru ploaie. Atunci de ce când ajungem noi la ei, se închid în case?

Mie îmi place să ajung la oameni. Îmi place când ei se uită în sus, zâmbesc sau cântă. Îmi place când Îl laudă pe Domnul şi când se bucură de noi! Cel mai mult iubesc să mă alătur laudei lor. Ei nu ne aud pe noi lăudându-L pe Creator însă dacă s-ar uita atent la natură, ar vedea bucuria acesteia, ar simţi şi bucuria noastră.

Ajung pe pământ. Acesta este cald şi uscat. Încet, încet, simt că mă transform în abur şi că mă ridic şi plec înapoi spre nori, spre cămările ploii. Ascult chemarea de a mă întoarce în alt nor, de a pleca în alt loc.

Mă ridic în văzduh, dansez pe adierile calde de vânt şi Îl laud pe Domnul pentru că m-a folosit în a bucura câţiva oameni! Îi văd ridicând ochii spre cer, luminându-se la faţă, oftând şi lăudând pe Domnul pentru noi, stropii de ploaie, pentru că S-a îndurat de ei şi S-a uitat cu îndurare spre ei.

Unii dintre ei, uitându-se la noi, îşi amintesc de Psalmul 147. Îl recită, îl cântă, îl fac rugăciunea lor...

un lucru cer. atat.

 Am descoperit că sunt expertă la făcut liste. Pot să îmi dau examenul de expertiză oricând. Sunt la birou deci trebuie să fac asta, asta și asta. Mă întâlnesc cu cineva și imediat îmi amintesc că trebuie să îi spun asta, asta și asta. Dacă intru într-un magazin, îmi apare în minte lista de magazin. Dacă sunt acasă, am lista cu ce am de făcut, cu ce am de citit, de scris, de rezolvat, de vorbit, de... .

Citesc Psalmii perioada asta mai mult decât de obicei, și de vreo două zile un verset nu mă lasă în pace. “Un lucru cer de la Domnul și-l doresc fierbinte: aș vrea să locuiesc toată viața mea în Casa Domnului, ca să privesc frumusețea Domnului și să mă minunez de templul Lui.” Psalmul 27:4

Recitesc versetul și caut listele lui David. Cum care liste? Listele cu dorințele și cerințele lui.

El cere un singur lucru.

Atât.

“Aș vrea să locuiesc toată viața mea în Casa Domnului!”

Nu contează că va locui din secunda doi sau când va albi, îmbătrâni și pierde mintea.

Tot ceea ce vrea, tot ceea ce visează, tot ceea ce năzuiește este să locuiescă în Casa Domnului.

David știa că Domnul are o casă în cer. De unde? Nu știu!

Templul nu era construit.

Chivotul era în Cortul Întâlnirii.

Dar David voia să locuiască în Casa Domnului “ca să privesc frumusețea Domnului și să mă minunez de templul Lui”. El vrea în casa Domnului ca să privească frumusețea Domnului. În Casa Domnului este un templu. Este un templu de care David știe și de care abia așteaptă să se minuneze.

Mă întorc la listele mele și compar cererile mele cu cererea lui David.

David nu era cu un picior în groapă, sătul de zile, neveste, copiii, război și tot ce se putea. Era în plină putere, avea viața înainte însă știa ce voia. Și nu doar că știa, își dorea fierbinte, lucra la viața lui ca ceea ce își dorea să se împlinească.

Eu ce vreau?

Oare cum este frumusețea Domnului? Pot învăța de aici ceva despre ea? Pot învăța să mă minunez de frumusețile creației Lui până ajung în Casa Domnului?

un bob de grâu

„Teama mea cea mai mare este să nu fiu ca un bob de grâu care nu moare.” Sunt vorbele unei misionare.

Sunt un bob de grâu, stau într-un sac alături de alţii ca mine. Aici, ne este cald şi bine. Am auzit de la unii şi alţii că sunt zone unde se simte un frig puternic, alţii simt umezeală. La mine… e bine!

Dintr-odată a fost ca un cutremur lung care mi-a dat viaţa peste cap. Sunt tot cu fraţii şi surorile mele dar în alt loc, aici e mai răcoare, e gălăgie. Se simte schimbarea în aer.

O altă zi vine peste mine şi cutremurul continuă. Îmi este dor de locul meu cald din sac. Acolo, ne spuneam poveşti, visam frumos!

Mă simt catapultat şi mă lovesc zdravăn de ceva. Ca şi cum nu era suficient, simt că cevă mă loveşte puternic şi apoi se face linişte. Nu sunt singur. Simt lângă mine câteva boabe însă este întuneric beznă şi gălăgia devine din ce în ce mai mică.

Cumva, m-am odihnit. M-am obişuit şi cu pătura asta care initial nu mă lăsa să respir. Simt că pot să respir prin ea. Pare pufoasă, neagră şi umedă. Nu mă sufoc.

Numai că ceva se întâmplă cu mine. Am fost un bob de grâu tare mândru de mine, de forma mea delicată. Visam să ajung Miss sau Mister Bob de grâu. Visam să trec prin timp cu aceeaşi formă şi culoare, cu aceleaşi proprietăţi şi farmec.

Clar că am văzut boabe cu zgârieturi, cearcăne, vergeturi, varice şi parcă ofilite şi uscate! Eu am visat că voi rămâne ca boabele pe care le-am vazut expuse în casa unde am stat peste iarnă.

Între timp, am descoperit că pătura caldă este pământul şi că am lângă mine alte boabe de grâu. Mai vorbim între noi, ne mai plângem soarta. Mai multe dintre noi se plâng că au început să se îngraşe, că simţim ceva crescând în noi şi că spaţiul unde am fost catapultate pare prea mic. Uneori mă ia cu leşin.

Aşa mă dor toate! Ceva simt ca se rupe în mine şi simt că se crapă pielea pe mine şi ceva creşte din mine. Prin pătură ajunge la mine apă. Uneori mai multă, uneori mai puţină. Am numit ceea ce creşte din mine pai. Şi nu ştiu de unde mai poate creşte atâta! Mă simt vlăguit! Lângă mine e un bob care arată la fel, are aceeaşi formă, nu geme, nu se vaită. Eu îl consider un bob binecuvântat. Ce viaţă de bob are!

Paiul meu comunică şi îmi spune că dincolo de pătură e o altă lume, că uneori vine cineva zburând şi aterizează pe el şi uneori îi este greu. Îmi mai spune că unde sus este ceva foarte luminios care îl încălzeşte şi simte că de acolo îi vine puterea de a creşte mai sus şi mai sus. Eu cred ca ceva nu e în regulă cu paiul meu. Despre ce vorbeşte el?

Mie mi-au crescut ca nişte mustăţi prin trup. M-am deformat total. Îmi este ruşine cu mine. Vecinul meu are aceeaşi formă, aceeaşi culoare. Stă şi se bucură de căldură. Parcă nimic şi nimeni nu îl afectează.

Uita-te la mine! Mi s-au năruit toate visele! Nimic din ceea ce am sperat nu s-a întâmplat! Nimic!

Toată ziua vorbesc cu paiul care îmi spune ca s-a înălţat şi că au început să îi crească şi lui nişte mustăţi prin cap şi că i se pare că sub acele mustăţi îi cresc nişte umfături. Oare e bolnav? Aş vrea să văd ce e cu capul lui.

Îmi mai spune că lumina aceea puternică îl zăpăceşte uneori de cap şi că boabele tot cresc şi parcă îi pocnesc în cap.

După o vreme îmi spune că aude gălăgie mare în depărtare. Vede un mostru care vine spre el parcă mâncând totul în cale. Îi vine să plângă pentru că se simte ameninţat. E frustrat că nu ştie ce se va întâmpla.

Eu mă uit la bobul vecin şi îl admir. Nu îl doare capul deloc. A trecut atâta vreme şi el a rămas la fel. Celelalte boabe care au suferit ca mine s-au resemnat. Au spus că nu îşi mai aduc aminte de cum arătau. Li se pare normal să fie numai mustăţi şi să simtă cum pulsează viaţa prin ele.

Simt ca mor!

Ceva s-a întâmplat cu paiul meu!

Nu mai pot comunica cu el.

A fost mare gălăgie deasupra. Am simţit că monstrul despre care vorbea el a venit şi a trecut peste mine. Am simţit că mor!

Nu mai am vlagă să mai lupt! Pătura de peste mine e uscată. Nu mai vine apa prin ea ….

Oare am folosit cuiva?

Oare a fost de folos viaţa mea?

Clipesc şi îl zăresc pe vecinul meu având aceeaşi formă, aceeaşi culoare în timp ce eu sunt plin de mustăţi care se usucă, de riduri, de semne…

Oare boabele care i-au crescut paiului în cap sunt roadele despre care povestesc celelalte boabe? Oare seamăna cu mine? Oare s-a meritat să mor aici şi să mă transform?