sâmbătă, 26 septembrie 2020

Domnul nu este o noțiune abstractă

Am auzit despre Domnul încă din perioada intrauterină. Domnul nu este o noțiune abstractă pe care trebuie să o asimilezi ci este o Persoană pe care o poți cunoaște. Văd asta în viața lui Avraam și a oamenilor despre care ne spune Scriptura.

Citesc despre Avraam și observ că avea 75 de ani când a Domnul i-a vorbit. Avraam a auzit, a ascultat, a spus celor din casa lui să strângă tot pentru că vor pleca și au plecat. Ascultarea nu împlică numai auzirea ci trebuie să faci ceea ce ți s-a spus.

Avraam, Sara, Agar si casa lor Îl descoperă pe Dumnezeu. Din Geneza 12 până la Geneza 25, ni se relatează povestea lui Avraam. Văd că Domnul nu alege numai pe unii iar pe alții îi tratează ca fiind neimportanți. El Îi vorbește lui Agar, îi răspunde lui Eliezer, îl avertizează pe Abimelec, îl salvează pe Lot, este cu Ismael. Uneori tind să consider aceste nume doar ca niște personaje dintr-o poveste dar ele au fost reale, au fost oameni ca mine și ca tine.

Primul Nume sub care I se descoperă lui Avraam este Domnul – Yahwe. Apoi urmărind firul poveștii, descopăr alte nume și alte caracteristici ale Domnului.
Dumnezeul Cel Preaînalt
Ziditorul cerului și al pământului
Cuvântul Domnului
Eu sunt Scutul tău șu răsplata ta cea foarte mare
Domnul Dumnezeu
Eu sunt Domnul
Îngerul Domnului
Eu sunt Dumnezeul Cel Atotputernic
Domnul a auzit mâhnirea ta
Tu ești Dumnezeul care mă vede
Dumnezeu i-a deschis ochii
Dumnezeu a auzit glasul
Dumnezeu a fost cu copilul
Domnul si-a adus aminte
Domnul a împlinit
Dumnezeu a însănătoșit
Numele Domnului, Dumnezeului Cel Veșnic
Dumnezeu Însuși va purta de grijă
Domnul va purta de grijă
Dumnezeul cerului și al pământului

Avraam, Sara, Agar, Eliezer și Abimelec au fost oameni ca mine și ca tine, cu îndoieli, frământări, probleme. Când aceștia au auzit Glasul Domnului au decis să asculte și să facă ceea ce li s-a spus.

Sunt zile în care am nevoie ca Domnul să fie cu mine ca Domnul care va purta de grijă. În fiecare dimineață, când admir cerul, Îl descopăr ca Ziditorul cerului și al pământului iar pe parcursul zilei am nevoie să știu că El este Cel Atotputernic, Izbăvitorul, Cel ce Singur face minuni. Trebuie să îmi reamintesc mereu că El își aduce aminte ceea ce a promis, că El aude, vede, știe, binecuvântă, vindecă, izbăvește, restaurează, regenerează ... .

Astăzi, vreau să primesc binecuvântările pe care mi le-a pregătit și vreau să mă bucur de ceea ce a creat Ziditorul Cerului si Pământului. Vreau să fiu atentă la cea ce El vrea să îmi vorbească, să îmi arate, să îmi dea ...

vineri, 18 septembrie 2020

Ismael şi Dumnezeul care aude

 Despre Ismael nu știm mare lucru. Dacă văd partea umană a lucrurilor, el apare pentru că Sara, folosindu-se de obiceiurile vremii, o dă de nevastă pe Agar soțului ei. Copilul se naște dar dragostea maternă nu se aprinde în Sara. Agar îi devine rivală.

Trec cam 15 ani și Sara îl naște pe Isaac. Acesta crește și este înțarcat. Ismael avea undeva la 16-17 ani când Sara îi spune lui Avraam să își alunge cealaltă soție și copilul acesteia. Nu ni se spune că Ismael ar fi comentat Sarei ceva, că ar fi jignit-o. Devenise un rival în calea fiului ei. Dar, conform obiciului vremii, Ismael era tot copilul ei.
Avraam se supăra când aude ce îi spune Sara.
Vine Domnul la el și îi spune să facă pe plac Sarei dar îi mai spune şi ce se va întâmpla cu Ismael. Apoi, Avraam îi pregătește de drum și le dă drumul să plece.
Ce era în inima lui? Poate că nu o iubea pe Agar dar îl iubea pe băiat. L-a învățaț să facă primii pași, au mâncat împreună, au râs, poate că l-a învățat să tragă cu arcul, să vâneze. Au locuit împreună. Erau tatăl lui. Fusese speranța lui până să apară Isaac.
Agar și băiatul pleacă și se pierd prin pustiul de la Beer Sheba. Agar e disperată că nu mai are apă, nu vrea să vadă băiatul murind așa că îl lasă într-un tufiș iar ea stă la vreo 20-30 de metri distanță de el și plânge.
“17. Dumnezeu a auzit glasul copilului; si Ingerul lui Dumnezeu a strigat din cer pe Agar si i-a zis: "Ce ai tu, Agar? Nu te teme, caci Dumnezeu a auzit glasul copilului in locul unde este.
18. Scoala-te, ia copilul si tine-l de mana; caci voi face din el un neam mare."
19. Si Dumnezeu i-a deschis ochii si ea a vazut un izvor de apa; s-a dus de a umplut burduful cu apa si a dat copilului sa bea.
20. Dumnezeu a fost cu copilul, care a crescut, a locuit in pustiu si a ajuns vanator cu arcul.” Geneza 21:17-20
Nu ni se spune că copilul ar fi scos vreun sunet, că ar fi urlat la lună, la soare, la stânci, la maică-sa, la amintirea lui Avraam. Cea care plânge este Agar.
“Dumnezeu a auzit glasul copilului in locul unde este”.
Nu sunt Ismael însă am prieteni și cunoștințe care știu ce înseamnă să nu fii iubit de părinți sau de unul dintre ei, care au fost abandonați de unul sau de ambii părinți, care efectiv au fugit de acasă ca să-și salveze viața, care s-au simțit nevalorizați comparativ cu un al copil al familiei.
Cunosc oameni care au apărut pentru că unul dintre părinți a vrut să aibă un copil și acesta s-a simțit povara celuilat părinte.
Textul de aici aduce lumină și bucurie pentru cei defavorizaţi de părinţi. “Dumnezeu a auzit glasul copilului in locul unde este”.
Ismael nu mai era un pericol pentru Sara și Isaac, nu mai era în raza de acțiune a lui Avraam dar Dumnezeu era cu ochii pe el. Chiar dacă aparent toate ușile par închise și ferecate, Dumnezeu aude glasul copilului care nu a spus nimic audibil.
El aude glasul meu tăcut. El vede tot ce se întîmplă, știe cum am fost concepută, de ce, cu ce intenții, ce gânduri au avut părinții mei și îmi știe viitorul.
De aici, de unde sunt, El vede și El aude glasul meu. Dumnezeu nu m-a pierdut pe drum, prin desert, prin lumea asta.
“Dumnezeu a fost cu copilul, care a crescut, a locuit in pustiu si a ajuns vanator cu arcul.” Abia la Iosif mai văd expresia că „Dumnezeu era cu el”.
Dumnezeu mă aude din locul în care sunt, mă vede, mă salvează, îmi dă un viitor şi o nădejde.

“normalul” meu nu e normalul tău sau al altora

 Am descoperit că multe din frustrările mele vin din ideile pe care le cred că “așa ar trebui să fie viața” sau că “așa e normal”. E normal să termini o școală și apoi să te angajezi, să te căsătorești, să faci rost de o casă, să ai copii, să mergi prin concediii, și să continui cu “Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți!

Iubesc poveștile, le citesc și uneori parcă intru în poveste. Dar viața nu e o poveste!

Viața înseamnă realitate! Iar realitatea înseamnă că “normalul” meu nu e normalul tău sau al altora.

Sunt tot cu Avraam, tot în Geneza. Neamurile lui s-au căsătorit, aveau copii, aveau alt destin. El și Sara au încercat să mulțumească zeul fertilității (nu ni se spune însă e clar că au făcut asta). Domnul I-a vorbit lui Avraam și ei, Avraam și Sara au ales să se încreadă în Adonai, și-au lăsat rudele și au plecat într-o călătorie fără o destinație. O călătorie a credinței.

Erau în călătorie când Avraam ajunge la 99 de ani, Sara împlinește 89 de ani iar copilul promis nu se naște… Normalul din punctul lor de vedere nu mai are cum să apară pentru că Sara intrase la menopauză. Chiar dacă înaintase în vârstă, Sara era încă frumoasă.

Într-o zi călduroasă apar trei musafiri și Avraam Îl recunoaște pe Domnul. Îi este reînnoită promisiunea că va avea un copil cu Sara. Vor avea parte de un normal la o vârstă anormală? Da. Așa va fi!

Studiez mai amănunțit viețile eroile Scripturii și văd că nici normalul lor nu e normal. Realizez că am luat ca de apucat multe lucruri, le credeam normale. Dar realitatea mea nu e “normală”. Normalitatea mea a implicat și implică suferințe, dureri, operații, fracturi. Multe dintre rudele mele mă așteaptă ACASĂ în timp ce eu a trebuit să învăț să trăiesc fără ele.

Iacov îmi spune “16. Nu va inselati preaiubitii mei frati: 17. orice ni se da bun si orice dar desavarsit este de sus, coborandu-se de la Tatal luminilor, in care nu este nici schimbare, nici umbra de mutare.” (Iacov 1:16-17)

Avraam și Sara au primit un copil, un dar desavârșit când pierduseră orice speranță. Au experimentat că Dumnezeul în care au ales să se încreadă poate să facă imposibilul cu ei, în ei și pentru ei. Au realizat că tot ce au și primesc e de Sus.

Nu știa Domnul că Sara era un munte de frustrare, că l-a tocat pe Avraam la cap că nu au copii, că I s-a acrit să aștepte? Oh! Ba da! “. Domnul Si-a adus aminte de cele ce spusese Sarei, si Domnul a implinit fata de Sara ce fagaduise.” (Geneza 21:1)

Uitase Domnul de Avraam și Sara?

Cred că El avea timpul Lui când să împlinească ce făgăduise Sarei.

Nu sunt Avraam, nu sunt nici Sara însă vreau să învăț de la ei. Învăț că Dumnezeul în care am ales să mă încred nu e duhul din lampa lui Aladin, nu îmi satisface mie toate dorințele, nu se străduie să îmi împlinească mie toate visele. Nimic din viața mea nu e la întâmplare, orice primesc bun, orice dar desăvârșit îl primesc de Sus, “de la Tatal luminilor, in care nu este nici schimbare, nici umbra de mutare”.

Sunt “normală” pentru că viața mea e diferită de a ta și a altora. M-am luptat să fiu “normală” ca să nu am bătăi de cap dar acum ... a început să îmi placă normalitatea mea.

Încă mă lupt cu mine, încă mai am idei crețe. Uneori mai tind și tânjesc să-mi aliniez normalul și visele dar realizez cât e de fain să Îl las pe Domnul să îmi scrie povestea, realizez că timpul Lui e bun și desăvârșit pentru mine, că darurile Lui sunt mai bune decât visele mele ...

sâmbătă, 12 septembrie 2020

musafiri și îngeri

M-am reîntors la Avraam. De data asta vreau să mă las fascinată de credința lui și găsesc detalii care îmi schimbă viața în povestea bineștiută.

În Geneza 18 și 19 citesc despre trei îngeri care vin în vizită la Avraam, iar doi dintre aceștia ajung și la Lot. Avraam le pregătește pâine, taie un vițel, aduce unt și lapte și îi servește pe musafiri. Lot, stăruie ca cei doi musafiri să intre în casa lui, le-a pregătit o cină, a pus să se coacă azimi și au mâncat.

Domnul împreună cu doi îngeri vin la Avraam și acesta știe că Domnul e acolo în fața lui. Cum de a știut el asta? Avea 99 de ani și de 24 de ani urechea lui se obișnuise să îi distingă vocea.

Nu pot să nu mă întreb, eu Îi recunosc vocea? Îi recunosc Prezența?

Văd inima de slujitor a lui Avraam în modul în care își tratează oaspeții. O pune pe Sara să frământe și să facă turte din aproximativ 19 kilograme de făină. Alege un vițel bun și tânăr, îl dă slugilor să-l taie și gătească “în grabă”. Merge la bucătărie ca să ia unt și lapte, împreună cu carnea deja pregătită, le pune înaintea musafirilor și le slujește. Nu își cheamă cei mai buni servitori să facă asta.  Pregătește o masă bogată, extravagant de îmbelșugată și își ia în serios rolul de gazdă.

Avraam își slujește musafirii.

Doi îngeri ajung în Sodoma și dau de Lot. Acesta ajunsese să fie parte a înțelepților și judecătorilor cetății, a celor care stăteau la poarta cetății. Atitudinea lui e bună și îi invită la el acasă dar nu văd aceeași disponibilitate de slujire, aceeași dăruire ca a lui Avraam.

Îngerii vin la Avraam ca să îl binecuvânte și la Lot ca să îl salveze.

Nici Avraam și nici Lot nu știau de intențiile îngerilor.

Cum îmi tratez musafirii?

Să nu daţi uitării primirea de oaspeţi, căci unii, prin ea au găzduit, fără să ştie, pe îngeri. Evrei 13:2

Avraam și Lot au avut musafiri. La prima vedere păreau oameni dar erau îngeri trimiși de Dumnezeu ca să îi binecuvânte și să îi salveze.

Oare nu cumva găsindu-mi scuze că sunt obosită, că a mea casă nu arată ca în revista nu știu care, că nu am abilitatea de a așeza mâncarea în farfurie ca la master chef, că ... am ratat ocazia de a primi îngerii în casa mea?

Îngerii nu au venit să fie critici culinari, nu au venit să vadă lungimea pânzelor de păianjen, nu au venit să analizeze calitatea mobilei și a lucrurilor din cortul lui Avraam sau din casa lui Lot. Ei au fost trimiși să binecuvânte și să salveze.

Vreau să fiu binecuvântată, îmi place să fiu binecuvântată!

Așa că am decis să fac din casa mea un loc în care îngerii sunt bine primiți.

Vreau să am o inimă ca a lui Avraam. Vreau să ospătez îngerii în casa mea.

Vreau să mă las binecuvântată și salvată.

Uneori trebuie să fiu salvată ... de mine.

joi, 3 septembrie 2020

Amintiri cu sfinți - ediție proprie -T al meu

Familia noastră este “modulară”. Adica are copii născuți la tinerețe și copii născuți la vârstă matură. Îmi place să cred că eu am apărut printr-o minune însă urmărind firul genealogic, observ ca de fapt acesta este un tipar al familiei.
În 3 septembrie 1902, pe când străbunica avea 46 de ani, se naște Constantin Armașu. Avea deja frați căsătoriți care aveau copii la rândul lor.
În primul razboi mondial își pierde unul dintre frați iar altul se întoarce infirm și la scurt timp îi moare nevasta rămânând văduv și cu mai mulți copii.
Unul dintre acești copii se lipește de inima lui Constantin și până la bătrânețe au o relație mai mult frățească.
Vrea ceva mai mult de la viață, nu îi plăcea munca câmpului, așa că pleacă și se angajează la oraș. Strânge bani și își construiește casă la țară. Rămâne la oraș și economisește bani in continuare. Dar, vine războiul, banca se închide și pierde toată agoniseala. Nu-și pierde mințile ci își ia familia și se întoarce acasă.
Între timp, se căsătorește cu o fată de acasă, i se naște o fata, apoi un băiat. Pare familia ideală. Însă băiatul moare la naștere. Viața merge mai departe și apare a doua fată, mama mea.
Imediat ce se naște mama este chemat în concentrare și pleacă în război.
Viața a fost pentru el este o valoare pentru care a luptat.
Pe front, superiorii îi văd abilitățile și îl numesc administrator de companie. În acest fel reușeste să nu țină o armă în mână, să nu împuște pe nimeni și să țină la valorile lui.
Povestea despre locurile pe unde a fost însa nu și despre ororile văzute.
Este chemat acasă printr-o telegramă ca mama lui a murit. Fusese foarte atașat de ea și va suferi foarte mult dupa aceasta.
Al doilea razboi mondial a avut multe întorsături pentru România și în acest război își pierde cumnatul, fratele soției. Altă pierdere. Altă viață curmată prea curând.
Soldații români ajung prizonieri și sunt trimiși în Siberia. Este luat prizonier, cumva el află destinația și când a ajuns trenul în zona gării noastre, a sărit din tren și a stat ascuns până când s-a ridicat sentința de dezertare.
I se mai naște un băiat, băiat care îi poartă numele.
Că vrea sau nu, trebuie să își muncească pământul și este om gospodar.
Moartea a vrut cu orice chip să o ia pe mama. Bunica deja îi făcuse rochița de înmormântare dar bunicul și-a luat copila și s-a dus la felcer, medicul satului. I se administrează tratamentul potrivit și copila este salvată.
Ajunge primar și vine foametea. Face un plan și salvează oamenii sortiți morții.
Urmează perioada de colectivizare și își pierde pământul și boii. Altă pierdere.
Dincolo de orice, avea niște doruri și frământări care nu îi dădeau pace. Politica nu era de ajuns. Funcția care o avea nu îi dădea mulțumirea sufletească după care tânjea.
Îi plăcea viața, îi păcea să danseze, iubea viața cu pasiune. Dansa la nunți atât de mult încât avea nevoie de vreo două zile ca să își revină.
Moartea își întinde mâna din nou spre familia lui și îi vrea prima fata. A fost o bătălie lungă cu boala fizică și luptă spirituală.
Este trimis de către cei din partid să-i spioneze și să vadă ce se întâmplă în adunarea celor de la creștini dupa evanghelie. Aici, se întâlnește cu Dumnezeu și întâlnirea aceasta îi va schimba viața, îi aduce răspunsurile dorite, îi dă alinarea după care îi tânjea sufletul.
Era un bărbat înalt, frumos, citea tot ce prindea, îi plăcea să călătorească, îi plăcea mâncarea bună și îi plăcea să stea la povești cu oamenii.
Ca să păstrăm tradiția, eu apar mai târziu în viața familiei.
Din cauza contextului în care trăiam și a bolilor mamei mele, am petrecut mare parte din primii ai vieții mele în casa bunicilor mei.
De la el am moștenit dragul de carte. Îmi amintesc ca regula principală era ca înainte să pui mâna pe carte trebuia să te speli bine cu apă și săpun pe mâini. Nu aveai voie să pui mâna pe carte oricum, nu îndoiai colțurile cărții ca să pui semn.
Încă de când eram foarte mică, de ziua mea, bunicul si bunica îmi făceau câte un cadou. Și, acesta era un cadou practic. Adica putea fi o oală, o pernă cusută în puncta sau croșetată, o față de masă, o tigaie emailată. Mereu spunea că acestea făceau parte din zestrea mea.
Noi doi am avut luptele noastre iar una dintre ele a fost mai aprinsă și a schimbat în amandoi modul de raportare unul la celălalt.
Mereu îi reproșa tatei că mă crește prea independentă, că ar trebui să fie mai dur cu mine dar tata îi spunea, în felul lui, că lui îi place cum e relația noastră și că nu vrea să acționeze altfel.
Într-o zi, pe când eram adolescentă, vine bunicul la noi și se ia de mine. Nu mai stiu de ce. Dar, cum așchia nu sare departe de trunchi, m-am aprins și i-am spus că stătea în curtea familiei Profiri, îi recomand să dicteze în curtea lui și i-am arătat poarta.
S-a uitat la mine, nu a comentat, a mai spus ceva și a plecat.
Mama era în stare de șoc. Nu m-a scuzat dar nici nu m-a certat.
Acela a fost punctul de cotitură în relația cu bunicul. Atunci și acolo a realizat că îi semănam mai mult decât și-a închipuit.
Dacă sunt întrebată cum a fost bunicul Armașu, sau T cum îi spunea bunica, pot spune că a fost un om iubitor, calm, care te citea ca pe o carte, care m-a dus la grădiniță și care a văzut că ceva nu era în regulă pentru mine acolo și a ales să mă ia cu el pe la cei pe care ii vizită.
A fost un om care m-a învățat să prind drag de carte, de povești. Am stat mult cu ei și seara, stingea lampa iar eu adormeam pe patul de după sobă ascultând poveștile lui.
Eram a lui și atata îți trebuia să îi spui ceva de mine.
În casa lui avea oricine loc la masă.
Nu l-am văzut sau auzit niciodată ridicând glasul, nu l-am văzut nervos și făcând scene de isterie. A știut să își ducă durerea cu zâmbetul pe buze.
Mult după ce el a plecat Acasă, am aflat că fusese implicat în aducerea Bibliilor pe timpul regimul comunist. Prima mea Biblie de la el am primit-o.
A fost mândru de mine când a aflat că decisesem să Îl urmez pe Christos.
Nu toți cei care l-au cunoscut pot spune aceleași lucru despre el. Nu a fost cu toți la fel.
A avut inima plină de compasiune pentru săraci, pentru orfani și văduve. Aduna alimente și pleca cu bagajul în spate ca să împartă ceea ce adunase. În felul acesta, lăsa viață și speranță în urma lui.
Deși părea neînfricat și dur, bunica era punctul lui slab. Dacă bunica îi spunea “mai T, nu e chiar așa”. Se reconfigure. O asculta.
Știam că dacă bunica tușește într-un anumit fel, el trebuie să își încheie poveștile. Asta era o distracție maximă pentru mine.
Bunicul T a fost pentru mine un model de credincioșie, de devotament, de dăruire, de înțelepciune. Un lucru pe care l-am apreciat la el era că nu mă trimitea la plimbare când avea musafiri. Trebuia să stau în fața lui la masă, să mă vadă, să mă facă parte la ceea ce se petrecea, să aud și să învăț lecțiile de bunătate și înțelepciune.
A fost un om care era căutat pentru sfaturi.
Îmi pare rău că nu am avut înțelpciunea de a-i pune mai multe întrebări, de a afla mai multe despre el, despre familia din care provenea, despre visele și credințele lui.
Ne vom revedea Acasa și voi avea o eternitate timp în care să ascult răspunsurile la toate întrebările mele.

Doamne, mulțumesc că mi l-ai lăsat pe T în viața mea, m-ai binecuvântat și îmbogățit cu el.

luni, 31 august 2020

cu Iosif la povești ...

 Recitesc Geneza zilele astea. Am ajuns la Iosif și la a doua întâlnire cu frații lui, cea în care le spune că el este cel considerat mort. Când Iosif avea 17 ani, frații lui l-au vândut. Revederea are loc peste 24 de ani (13 de ani de robie in casa lui Potifar si 2 ani puscarie, 7 ani de belsug și 2 ani de foamete). Avea undeva la 41 de ani.

În acei 24 de ani putea să lase amărăciunea, depresia, deznădejdea, durerea, tristețea și mânia să îi otrăvească sufletul și viața.
Nu a cerut să fie prețuit mai mult de Iacov.
Nu a cerut să aibă vise.
Nu a cerut și nu s-a luptat să devină mâna dreaptă și omul de încredere al tatălui său.
S-a trezit vândut!
Putea să lase amărăciunea, depresia, deznădejdea, durerea, tristețea și mânia să îi otrăvească sufletul și viața dar din ce spune el înțeleg că a ales să se încreadă în Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, în Cel care îi dăduse visele!

Când li se dezvăluie fraților, le spune “7. Dumnezeu m-a trimis inaintea voastra ca sa va ramana samanta vie in tara si ca sa va pastreze viata printr-o mare izbavire. 8. Asa ca nu voi m-ati trimis aici, ci Dumnezeu; El m-a facut ca un tata al lui faraon, stapan peste toata casa lui si carmuitorul intregii tari a Egiptului.’” Geneza 45:7-8
Visele se împlinesc peste 24 de ani! Visele pe care I le dăduse Domnul, nu visele lui Iosif.
Viața mea nu se desfășoară conform cu ceea ce am visat sau mi-am dorit eu. Pierderi umane și materiale, trădări, jigniri, umiliri, dureri, nevoi și necazuri au venit fără să le fi cerut sau chemat.

Am înălțat strigăte mute către lună și soare, către Dumnezeul de dincolo de ele sperând să primesc un răspuns cum voiam eu.
Dar cerul tăcea!
Și în anumite privințe ... încă tace.

În cei 24 de ani, nu ni se spune că Iosif ar fi urlat la lună. Ni se spune numai că Domnul era cu el și cei din jur vedeau asta.

Dacă mă uit în urmă, văd Mâna Domnului la lucru, intervenția și binecuvântarea Lui în viața mea. Cerul nu a fost atât de tăcut precum am crezut eu.
Sunt probleme pe care le aduc în fața Domnului și parcă totul e încremenit în timp și spațiu. Dar uit un aspect. Eu văd doar atât cât mă lasă durerea, înțelegerea și umanitatea să văd.
Anumite vise încă le vreau împlinite și mie mi se pare că le merit împlinite.

Învăț de la Iosif și unele lecții sunt mai greu de înghițit pentru că nu mai am răbdare, uneori parcă nu mai am nici credință ...
Cred că și Iosif s-a luptat gândurile și îndoielile, frustrările și trădările!

Oare nu cumva mi se pare că cerul tace pentru că furtuna din capul meu face prea mult zgomot și eu nu mai pot auzi nimic?

vineri, 14 august 2020

Amintiri cu sfinți - ediție proprie - Mariile mele

Cândva, în secolul XIX, se năștea una dintre Mariile mele. Va deveni dragostea vieții lui Andrei Profiri și din câte știu eu, împreună vor avea trei copii, doi băieți și o fată.

La finalul secolului XIX, se năștea o altă Marie care va rămâne orfană de mamă în anii copilăriei dar care găsește în prima mea Marie o altă mamă, un mentor. Această Marie se va căsători cu unul dintre băieții primei Marii, cu Grigore Profiri și vor avea patrusprezece copii. Șapte dintre aceștia mor la vârste fragede iar șapte ajung maturi. Mai sunt în viață și pot confirma ceea ce scriu eu doar doi dintre ei.

Undeva în anii 1920-1921, câțiva oameni din sat aud că la Iași sunt câțiva oameni care cercetează diferit Scriptura, și care aleg să trăiască conform învățăturilor din ea. Merg să se intereseze, le place și cred ceea ce aud. Primesc răspunsuri la întrebările lor, studiază Scriptura, spun și altora despre ceea ce au auzit și învățat. Nu au rămas numai la informații ci au lăsat adevărurile Scripturii să le schimbe viața.

Mariile mele, cea mai în vârstă împreună cu cea tânără, se lipesc de grupul de oameni dornici de cunoaștere, de schimbare, tânjesc după răspunsuri și aleg să creadă, să trăiască și să devină urmașe ale lui Christos.

În anul 1922, s-a construit și prima adunare a Creștinilor după Evanghelie din satul Corni-Albești, județul Vaslui. Cult recunoscut destul de repede de conducerea țării.

Mariile mele sunt printre pionerii mișcării creștinilor după evanghelie din zona Moldovei. Femeile acestea au ales să caute răspunsuri și nu s-au mulțumit cu puțin. Ceea ce au auzit și crezut a devenit mod de viață. Au fost femei normale, au făcut și greșeli, dar au ales să schimbe traiectoria spirituală a familiei din care provin.

O altă Marie – cu variațiune de nume, bunica din partea mamei, alege să își urmeze soțul și intră în categoria Mariilor mele.

Cele trei Marii ale familiei au ales să creadă adevărul Scripturii așa cum este el scris pe paginile ei, au ales să se roage pentru copiii, nepoții și urmașii lor ca aceștia să rămână credincioși Domnului. Au trasat o cale pentru cei ce veneau după ele.

Două dintre ele au prins ambele războaie iar una doar al doilea război mondial. În războaie, și-au pierdut frați, rude, apropiați. Apoi au învățat cum este să își îngroape copiii, cum este să trăiască cu durerea pierderilor, a suferințelor, a umilințelor dar și a bucuriei, a păcii, a împlinirii.

Știu că autoritățile au persecutat creștinii după evanghelie. Nu știu povești despre persecuțiile de la  începuturi însă am eroi, din familie, care pe timpul comunismului, ascundeau și transportau Biblii pentru credincioși.

Prima mea Biblie mi-a fost dăruită de bunicul meu din partea mamei. Cred că aveam pe atunci 8 sau 9 ani. Până atunci folosisem Biblia cu ilustrații a bunicului sau Bibliile părinților mei. Cred că maturitatea mea a început cu acel cadou primit de la bunicul. Primisem o Biblie pentru care el și mulți alții și-au riscat viața.

Mă uit în urmă și sunt mândră de Mariile mele, de femeile acestea puternice care s-au luptat pentru răspunsurile de care aveau nevoie, care au schimbat traiectoria familiei. Calc pe niște pași bătătoriți și sunt datoare față de cei care vin după mine să las urme vrednice de încredere, urme care merg spre Viață.

Pe două dintre Mariile mele nu le-am întalnit pentru că au plecat Acasă înainte de a mă naște eu. Am multe întrebări pentru ele când voi ajunge și eu Acasă. Abia aștept să le cunosc! Cred ca toate trei povestesc împreună cu copiii lor despre noi, despre pașii pe care îi facem, despre alegerile noastre.

Nu mă numesc Maria dar aleg să calc pe urmele lor, aleg să fiu mândră de calea bătătorită pe care mi-au lăsat-o ele mie și celor din familia noastră mare.

duminică, 31 mai 2020

Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi

Aș putea sa spun că îl iubesc pe Avraam și aici ... nu intru in competiție cu Sara pentru că e moartă. Da, îl iubesc pentru că a ales să creadă pe Dumnezeul care i s-a arătat, a ales să asculte, a ales să își ia catrafusele și să plece ... și habar nu avea unde. Habar nu am cum i-a explicat el Sarei că vorbește cu Dumnezeu însă ea l-a crezut și a ales să plece cu el.
Avraam alege să Îl creadă pe Dumnezeu pe cuvânt, înfruntă pericole, se înarmează fizic și psihic, luptă, rabdă, se roagă, aduce jertfe, greșește, se ridică și merge înainte.
Un verset, pe care l-am citit de multe ori înainte, astazi s-a aprins în mintea mea. De fapt, e o bucată de verset și nu vreau să îl scot din context.
“ Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut …” Romani 4:18
Promisiunea pentru Avraam era că va avea un fiu și că urmașii vor fi mulți, ca nisipul mării. Avea 75 de ani când i se face promisiunea asta iar Sara avea 65 de ani. Și trec 25 de ani în care Avraam și Sara așteaptă mergând din loc în loc, ridicând altare, așteptând ca Domnul să Îi mai vorbească și un copil să se zămislească.
E o așteptare în care mergi, acționezi, crezi, cazi, te ridici, te rogi, ridici mâinile către cer, uneori îți vine să urli la lună de disperare dar mergi înainte, te agăți de promisiunea care ți s-a făcut.
În ciuda a tot și toate, el a crezut.
Avraam nu era supraom, nu avea puteri supraomenești. Era om ca și mine.
Sara era o femeie frumoasă și normală. Era o femeie … la fel ca mine. Dar a ales să creadă în ceea ce spunea soțul ei și să îl urmeze în drumul pe care erau călăuziți să meargă.
Peste veacuri, mă rog Dumnezeului lui Avraam, Isaac și Iacov și realizez că eu sunt una dintre firele de nisip despre care a vorbit Dumnezeu lui Avraam. Eu sunt parte a acelei promisiuni. Toți cei ce cred în Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, în planul Lui de mântuire sunt parte a acelei promisiuni.
Menopauza era istalata cu vârf și îndesat când a fost conceput Isaac. În ciuda a tot și toate, un copil s-a născut împlinind ceea ce a spus Dumnezeu. Sara avea 90 de ani când l-a născut pe Isaaac.
În ciuda filosofiilor, teoriilor, ideilor, concepțiilor despre lume și viață, în ciuda a tot și toate, aleg să cred pe cuvânt pe Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov. Citesc despre Avraam, despre călătoria lui, despre transformarea lor și aleg să cred că dacă Dumnezeu a putut să facă acele lucruri cu ei, poate și cu mine.
Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut …
Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, … aleg să cred.
Știu că rapid va interveni necredința dar vreau să strig “Cred Doamne! Ajută necredinței mele!”
Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, … aleg să cred și să merg înainte!