duminică, 19 februarie 2017

invat lectii dureroase

Visez multe!
Imi doresc sa am casa mea pentru ca acolo sa poata veni fetele/femeile sa ne intalnim, sa pot chema biserica de casa si la mine, sa pot gazdui ingerii, sa ... . 
Motivele mele par ok, par chiar dupa Voia Domnului! Mi-am facut imprumut in banca, am dat din toate coatele ca sa fie aprobat si .... dupa multe schimbari de optiuni s-a aprobat. Parea totul ok. 
Numai ca a venit criza! 
Am o bucata de pamant fara casa pe ea! 
Si mai am mult de platit pentru bucata asta ....

A venit criza financiara dar si crizele mele de ingrijorare, disperare, acceptare ca am gafat in stil mare, rusine si iar disperare.


Imi doream un lucru bun!
Am vrut sa fie bine si altora!
Am descoperit ca ...nu acesta era timpul Domnului!
M-am agitat ca un caine in lat fara sa ma bucur de ceea ce imi dadea Domnul!


Am vrut sa fac Voia Lui cu ceea ce am crezut eu ca e bine, in timpul meu, cu ideile mele, cu instrumentele mele.


Inca platesc!
Dureroasa si costisitoare experienta!


Asteptarea si rabdarea, ascultarea si supunerea merg mana in mana. 


Intr-ul fel am cerut de la Domnul raspuns dar respingerile de la banca parca ma intaratau! 


Voi aveti alte "banci", alte istorii. Moise a avut povestea cu egipteanul. Toti trecem pe aici.


Daca o iau inaintea Domnului cu ideile mele, in timpul meu .....cad si ajung rapid pe burta. E dureros, rusinos, ....


Inca nu pot chema pe nimeni la mine acasa! Deocamdata e numai o bucata de pamant! Vine primavara si acusica apar iar buruienile! 

Pe si langa pamantul meu imi voi aduce aminte ca graba, nerabdarea si neascultatea nu cresc o casa ...ci doar buruieni!

luni, 16 ianuarie 2017

E nevoie de o semnătură pentru Camelia Smicală

Anul trecut, am fost la trei mitinguri de protest pentru familia Bodnariu şi cei cinci copiii ai lor. Dumnezeu a ascultat rugăciunile noastre şi copiii au fost daţi înapoi familiei.

O altă mamă are acum nevoie de ajutorul nostru! E româncă de-a noastră!


Ştiam de Camelia Smicală şi de povestea ei pentru că am tot văzut postări pe Facebook  dar şi informaţii în presă.



Mesajul doamnei dr. Luiza Petrariu - verişoara Cameliei Smicală
"Va rog, pe toți prietenii mei, reali si virtuali, sa semnați petiția care susține înapoierea celor doi copii mamei lor, Camelia Smicala.

Nu va rog sa ieșiți in strada, așa cum poate unii dintre voi ați făcut-o pentru copiii Bodnariu. Nu va rog sa donați bani. Nu va rog sa donați sânge. 

Va rog doar sa va uitați in ochișorii acelor copilași, Maria si Mihai pe numele lor, si sa le spuneti: știți ce, mie nu-mi pasa! Nu-mi pasa ca trăiați o viața fericita alaturi de mama voastră, nu-mi pasa ca stați in orfelinatele finlandeze, fără sa existe nici o învinuire impotriva mamei voastre, nu-mi pasa ca de Craciun nu ați avut voie nici măcar sa vorbiți la telefon cu mama si sora voastră, nu-mi pasa ca orice urma de ghidușie a dispărut din ochii voștri si da, nu-mi pasa ca Mihai vrea sa se sinucidă, decât sa mai trăiască așa! 

Daca de fapt va pasa, va rog, acordați-le 3-4 minute din timpul vostru. Atât durează sa semnați petiția. Daca nu va cer prea mult, redistribuiti link-ul petiției si rugați-i si pe prietenii voștri sa semneze. Au nevoie ca petiția lor sa fie semnată de 100000 de oameni pentru ca speța lor sa ajungă in regim de urgentă in atenția CEDO. Ce ziceți, va pasa suficient de doua sufletele de 10 si 11 ani si de o inima de mama?!" 

Petiţia poate fi semnată accesând link-ul de mai jos:

E nevoie de 100.000 semnături. Eu am semnat şi am dat share!

Cred că putem strânge semnăturile necesare pentru ca autorităţile să ia în serios cazul Cameliei Smicală.
Mai mult de atât, haideţi să ne rugăm ca Domnul să mişte "uriaşii" din Finlanda şi cei doi copii să revină lângă mama lor!

marți, 3 ianuarie 2017

istoria necunoscută a vecinilor noștri

Anul trecut, una din colege mi-a spus că are o carte extraordinară pentru mine: "Războiul nu are chip de femeie" scrisă de Svetlana Aleksievici. Am acceptat provocarea ei de cunoaște mai mult din istoria nespusă și nescrisă în cărțile de istorie din școli. E o carte despre femeile care au luptat în al doilea război mondial. O cartea care m-a provocat să-mi pun întrebări și să caut răspunsuri. De acceași autoare am mai citit: "Vremuri second hand".

Nici basarabenii noștri nu au fost scutiți de durere și vă recomand: 20 de ani în Siberia - Anița Nandriș.

Colega mea s-a asigurat că am lectură de vacanță și acum mă delectez cu "Leningrad - Tragedia unui oraș sub asediu, 1941-1944" - Anna Reid.

Mă fascinează istoria pe care alții s-au străduit să o ascundă însă e șocant să citesc despre drama pe care vecinii noștri au trăit-o. Mi-am întrebat cunoscuții dacă au auzit vreodată despre întâmplările descrise în cărțile acestea și ... nimeni nu a auzit despre realitatea faptelor ce s-au petrecut nu prea departe de noi.

luni, 2 ianuarie 2017

zi de post și rugăciune pentru familia Gianinei Spunache

Ieri, scriam că e nevoie de o rugăciune pentru Gianina. Dar ce ar fi dacă astăzi, 2 ianuarie 2016, ar fi o zi de post și rugăciune pentru familia Spunache? 

Tocmai am aflat că inima Gianinei a încetat să mai bată azi dimineață și ea a plecat ACASĂ!

Ne-am rugat și am crezut că se va face bine. Cred că binele acesta de acum nu îl înțelegem. Este un verset în Scriptură care îmi aduce mângâiere atunci când nu înțeleg ce se întâmplă, când rugăciunile nu primesc răspunsul dorit de mine, când parcă totul pare împotrivă ...
"28. De alta parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său." Romani 8:28

duminică, 1 ianuarie 2017

e nevoie de o rugăciune - Gianina Spunache

Ieri, scriam despre fata unor cunoștințe, care a avut accident. Presa a vuit despre cazul ei. Fusese declarată decedată. Numai că inima ei încă bate.

Bunicii fetei au fost vecini cu bunicii mei. Pe
fată nu o știu personal, însă îi știu părinții și pe unii dintre frații ei. Fata se numește Gianina Spunache și medical este declarată cu moarte cerebrală. Numai că inima ei refuză să înceteze să bată.

Puțin mai inainte, am vorbit cu sora ei, tot Cerasela o cheamă. Am întrebat dacă pot scrie despre ea și mi-a dat acordul.

Dragii mei, e început de an și umbra morții stă peste această familie
, care de doi ani și ceva mai are un băiat ACASĂ! Nu știu ce înseamnă să fii părinte, însă cred că e devastator să îi vezi că pleacă înaintea ta. Mai știu că mama copiilor a fost diagnosticată cu cancer acum câțiva ani în urmă, dar a fost vindecată și e dovada unei alte minuni din viața familiei lor!

Știu verdictul medicilor și nu îl contest absolut deloc.

Dar ȘTIU că am un TATĂ care poate face acel creier declarat mort să învie!
Cred că El are toată puterea în cer și pe pământ!
Cred că El poate să facă o minune pentru fata asta, pentru familia ei și pentru noi toți.

Dimineață, am citit că l-a înviat pe Lazăr
, care era mort de trei zile, care intrase în putrefacție. Geaninei încă îi bate inima!

Vă provoc la acest început de an să ne unim în rugăciune și să
-I cerem Celui ce Singur poate face minuni să intervină!
Vă provoc să fiți parte și să vedeți cum Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov este același ieri, astăzi și în veci!

sâmbătă, 31 decembrie 2016

confesiune

Tot timpul am vrut să am parte de o moarte rapidă, scurtă și dacă se poate ... nedureroasă. Anul acesta am realizat că e o prostie ceea ce îmi doream. În vară, mai precis în 4 august 2016, a plecat acasă Filip Fărăgău. El habar nu are ce impact a avut asupra mea plecarea lui acasă.

Aseară, mă pregăteam de somn și telefonul zbârnâia cu mesaje. Din cercul meu larg de cunoștințe, fata cuiva avusese accident. 21 spre 22 de ani. Anul 2016 se încheie cu umbra morții dansând prin preajmă. Și asta mă ajută să nu uit că sunt trecătoare, că oricând pot să mă duc și eu.
E un motiv de trezire!

Cum a fost 2016?
Greu!
Am făcut promisiuni și nu le-am ținut.
Am frământat și încă frământ decizii ce vor afecta că vreau sau nu pe cei din jurul meu.
Am luat decizii ... ne-bune.
Am acționat greșit.
Am călcat pe propria conștiință din teama unui nou început, din comoditate  ... dar și pentru mine. Mă simt dezamăgită de mine însămi.
Am luat și decizii bune pentru mine care au afectat pe alții.
Mi-am promis să scriu și înfrângerile pe blog dar nu am făcut-o!
Mi-am promis să fiu realistă și reală și ... am mai gafat!

Am vizitat spitalul mai mult anul acesta și am trecut prin investigații pe care nu mi-aș fi dorit să le fac. Și am trecut pe aici pentru că am uitat să pun frână! Am lăsat poverile să mi se adune pe umeri, dezamăgirile să crească și să ajung aici!

Dar  anul acesta ... pentru trei zile am fost din nou în misiune în Moldova. Au trebuit insistențe să plec și ... am jelit când m-am întors.

Am experimentat minuni!
Uneori ... și un zâmbet e o minune!
Dar am primit mai multe decât un zâmbet!
Am fost la trei marșuri pentru familia Butnariu și ... s-a meritat toată oboseala! Ei și-au primit copiii înapoi! Și eu am fost parte la această minune.

Am primit cadou o Biblie pe care o cautam de vreun an și jumătate. E o traducere făcută de David  Stern.

La multe din rugăciuni nu am primit răspuns. Și asta a durut ... și încă doare.

A fost un an greu.
Un an cu înfrângeri, regrete, decizii greu de luat, rate ce-și cer tributul ...
Dar am început să confrunt oamenii, să spun adevărul chiar dacă doare, încă învăț să îl spun mai puțin tăios, să mai las de la mine, să las rănile să se vindece, să nu mai zgândăr cicatricile și să le las să se vindece.

Ce îmi doresc în 2017?
O trezire spirituală pentru mine!
Atât!
Vreau să Îl caut pe Domnul din și cu toată inima mea, cu toată puterea și pasiunea și să mă lipesc de El.
Atât vreau!
De restul ... are El grijă!

marți, 8 noiembrie 2016

Ionuț - vas hârbuit!

Rodica a anunțat un concurs nou. Mi-am ales o fotografie din cele trei și am scris o poveste.


Îl cunosc pe Ionuț de cel puțin zece ani. Venea la biserică împreună cu ceilalți băieți de la Fundație. Aveau modul lor de a fi, mirosul lor specific … le zâmbeam și încercam să nu stau prea aproape de ei ca să nu îmi stârnesc dureri de cap. Știam că toți au crescut la orfelinat, că după 18 ani au fost trimiși să se descurce în viață, cumva au ajuns la Fundație … și cam atât.
Nu știam ce să vorbesc cu ei, nu le știam nici numele … nu făceau parte din lumea mea și nici nu îi doream în viața mea.

Ionuț e blond-roșcat, cu ochi abstraștri-verzui, limpezi și calzi, din cauza bătăilor și chinurilor din orfelinat, a lipsei de grijă și dragoste, a rămas cu o problemă la piciorul drept … cumva și-l trage după el. Dacă e emoționat sau îi e teamă, redevine bâlbâit.

De mai bine de șapte ani, relația mea cu băieții de la Fundație s-a schimbat. Am intrat printre ei frântă, și m-am trezit acceptată de cei frânți, fără să fiu judecată, m-am simțit iubită necondiționat … Acum îi știu pe nume, pe fiecare dintre ei.

Ionuț mi-a spus că îi place să cânte, dar “eu sunt bâlbâit. Cum aș putea să cânt?” Îl luăm cu noi la colindă și cântă!

Trebuia să ai răbdare ca să spună tot ce voia, să nu se enerveze ca să poată vorbi.

Încet, încet, am aflat că bătăile, lipsa dragostei și afecțiunii, teama si frica, bătăile crude ce i-au fost administrate au lăsat urme profunde. E mai mic decat mine cu cinci ani, ne aniversăm anii în aceeași lună și se fâstâcește când mă leg de el.

E singurul dintre băieții de la Fundație care nicicum nu îmi poate rosti numele corect, mi se împleticește limba în gură când îmi spun numele cum îl spune el … dar, știindu-i povestea, abia aștept să vorbesc cu el, să-l aud cum mă strigă “doamna Seracela”.

A ieșit din orfelinat cu un diagnostic deloc de invidiat. Dar … a fost înconjurat de, cu și în dragoste, apreciat, încurajat și iubit, iar Ionuț a înflorit. Diagnosticul a rămas același, dar Ionuț e altul. A fost un șoc pentru mine când l-am auzit vorbind cursiv. Era o seară de revelion și o petreceam cu băieții de la fundație. Am rugat pe ceilalți să tacă, astfel încât Ionuț să repete ultima frază pe care o rostise. S-a uitat la mine și nu înțelegea ce se întâmplă. Ce voiam? Ce făcuse? I-am zâmbit și l-am rugat să repete ce tocmai a spus. A rostit clar, fără bâlbâieli câteva fraze bune …zâmbind.

Mirosul a dispărut, bâlbâielile sunt rare, uneori mă întreabă din priviri dacă e bine cum și-a asortat hainele, dacă arată bine …

Nu va putea da niciodată bacalaureatul, nu va absolvi vreo facultate, nu va schimba lumea prin ideile sale, dar te poate accepta așa cum ești, fără să te sâcâie cu întrebări inutile sau dureroase, nu se va apuca să te impresioneze cu poveștile lui grele din copilărie și adolescență, însă va fi dispus să te ajute cu ce poate, nu vrea mila nimănui, ci muncește ca să trăiască și să bucure pe alții.


Dacă nu îl cunoști, poți crede ce vrei, poți să îl cataloghezi cum vrei. Nu va avea curaj să spună ceva … poate doar va zâmbi stingher. 


Dacă voi câștiga ceva ... vreau ca premiul să ajungă la Ionuț!