sâmbătă, 30 octombrie 2021

ți-a fost frică de moarte?

Am ieșit din izolare și sunt în proces de vindecare!

Bineînțeles că sunt întrebată cum a fost de data aceasta. Am făcut două forme de boală cu elemente asemănătoare dar și cu diferențe. De data aceasta, o durere de cap care nu ceda la calmante mi-a dat de furcă. Și ca să fie și mai bine, am avut și insomnii. Umblam noaptea prin casă și gemeam de durere.

Au fost cam 4 nopți grele și încă câteva în care durerea ceda la calmante.

Într-una din nopți, mă simțeam epuizată de durere, mă durea fiecare fibră și nerv din corp. Pielea părea că vrea să plece și ea de pe mine. Gemeam și tot ce puteam să spun era Tată, ajută-mă!”.

Nu mai puteam de durere. Simțeam că cedez. I-am spus Domnului că eu cred că se cam încheie călătoria mea pe acest pământ. I-am mulțumit pentru tot ce a fost și i-am spus că dacă vrea să mă ia ACASĂ, să o facă. Nu pot duce mai multă durere.

În ciuda insomniei, am început să simt o moleșeală în corp, m-am băgat în pat și am adormit. Dimineață, după vreo 3-4 ore, am descoperit că durerea mă părăsise în timpul somnului. A reapărut când m-am trezit însă de data aceasta, calmantele își făceau efectul.

Am fost întrebată cum a fost această experiență și am povestit câtorva persoane. Am rămas șocată de o întrebare care se repetă. Nu ți-a fost frică de moarte?

M-am întrebat imediat, mi-a fost frică de moarte în acele momente?

Nu, nu mi-a fost frică!

Plecam ACASĂ! Mă duceam la Tata, la Isus, la tata, la bunicii mei și la toate rudele și cunoștințele plecate mai devreme.

De ce să îmi fie frică? De ce să mă tem?

Mai mult mă gândeam la cei care m-ar fi găsit fără viață. Ar fi avut de muncă pe urma mea.

Am decis să cred că Isus Christos este Fiul Lui Dumnezeu, este Cel trimis de Sus, este Mielul Lui Dumnezeu fără cusur care a ales să vină și să moară pentru păcatele mele și ale întregii omeniri. Am ales să cred că doar prin El am iertarea păcatelor, am viață veșnică, am vindecare prin El, am mântuire și mă-ncred în Cuvântul Lui, în promisiunile Lui. A spus că e cu mine orice ar veni în viața mea și eu văd asta zi de zi. Dacă mor, știu unde mă duc. Voi trăi chiar dacă voi muri!

Unde era Dumnezeu când sufeream?

Era cu mine. L-am simțit mai aproape de mine în acele momente de durere decât L-am simțit în bucuriile mari și mici. Nu m-am simțit singură nici o miliardime de secundă, nu m-am simțit neiubită, abandonată și uitată.

A fost și este cu mine, mă păzește, mă protejează, Acum, mă vindecă. Iar vindecarea este un proces.

În acele momente, după ce am realizat că sunt vie, că firul vieții mele nu s-a încheiat, am știut că Domnul mai are de lucru în mine și cu mine. Am știut și înțeles că sunt încă în viață ca să povestesc minunile Lui.

sâmbătă, 23 octombrie 2021

am învățat!

 Am învățaț că viața nu îmi aparține, nu o pot conduce după propriile idei și gânduri.

Am învățat că planurile se duc pe apa sâmbetei când apare o boală, un virus și neapărat trebuie să mă reconfigurez.

Am învățat că trebuie să mulțumesc pentru miros și gust, arome, parfumuri.

Am învățat că în mijlocul dezechilibrului neurologic provocat de lipsa gustului și mirosului ai nevoie de creier ca să facă conexiuni, ai nevoie de amintirile pline cu arome și gusturi.

Am descoperit că sub forma bunului simț am un soi de independență căreia îi este rușine să recunoască că are nevoie de ajutor.

Am descoperit că mi-i jenă să spun că nu am putere să mănânc, d-apoi să mai gătesc ceva.

Am învățat că nu pot totul, că nu îmi sunt suficinetă, că nu pot să mă descurc singură, că am nevoie de oamenii de lângă mine.

Îmi plăceau florile dar în grădină, acolo la locul lor. Dar am învățat că florile aduc cu ele bucurie, un strop de culoare în zilele care par a deveni cenușii. Culoarea florilor face creierul să își schimbe stările.

Am învățat că vin momente când creierul refuză să funcționeze la capacitatea lui, refuză să își aducă aminte ceea ce i-am tot dat să proceseze. În durere, sufletul se tânguie și strigă Doamne, ajută-mă!”. Toate ideile și filosofiile au fost uitate de către creier. Își aduce aminte doar că salvarea, scăparea și ajutorul vin de la Domnul!

Mi-am cerut iertare de la Domnul pentru că de extrem de multe ori când cineva m-a rugat să mă rog pentru un motiv anume, am preferat să tac. Uneori m-am rugat însă nu am asigurat pe semenul meu că voi fi acolo în durerea și agonia lui.

Am învățat cât de mult contează să exprim în câteva cuvinte asigurarea mea că sunt alături.

Am învățat că în boală, durere și tristețe, oricât de mulți prieteni ai avea, rămâi doar tu cu Domnul. Și mi-e tare bine cu El deși trupul trece prin dureri care nu vor să cedeze cu calmante. Până la urmă, durerile au trecut, au devenit amintire ...

Am învățat că sufletului meu îi este bine cu El deși trupul suferea teribil.

Am învățat că pot trece cu El prin toate.

Am învățat să mă las bandajată cu bandajele de dragoste trimise de Domnul, să mă las răsfățată cu dragostea și grija oamenilor pe care i-a pus Dumnezeu lângă mine.

Am învățat că nu poți iubi fără să te lași iubit, vulnerabil!

Încă învăț ...!

marți, 12 octombrie 2021

visul Ralucai Callimachi și al Calomirei de Cimara

Sunt o visătoare! Am vise și visuri, am idei multe și unele sunt ... crețe. Pe unele reușesc să le pun în practică, la unele trebuie să lucrez meticulos, de unele mă plictisesc și le abandonez.

De vreo trei luni citesc despre viața lui Dumitru Cornilescu, a prințesei Raluca Callimachi și a Contesei Calomira de Cimara. Alexandru Măianu și Emanuel Conțac m-au ajutat să aflu mai multe informații despre primii doi.

După ce Dumitru Cornilescu acceptă propunerea prințesei Callimachi de a traduce Scriptura la Stânești, prințesa îi spune că asta a visat, și-a dorit și s-a rugat vreme de 30 de ani.

30 de ani să te rogi, să speri, să cauți un om vrednic, de încredere, instruit, dornic să lucreze 4-5 ani la traducerea Scripturii.

A avut un vis!

Visul a apărut în inima și mintea prințesei Callimachi înainte de a se naște Dumitru Cornilescu.

Habar nu avea Cornilescu că o prințesă se ruga pentru împlinirea visului ei iar el avea să joace un rol important în acest vis.

Contesa Calomira de Cimara despre care nu reușesc să aflu mai nimic este o altă femeie de pe plaiurile noastre moldave care a avut un vis. Citea Scriptura în traducerile vremii. S-a indrăgostit de Psalmi. Și visul ei a fost să facă o traducere a Psalmilor din ebraică.

Și-a angajat un profesor de ebraică, un evreu din Iași, și împreună cu tradus Psalmii.

A visat, s-a cheltuit, a muncit, s-a rugat și ... a reușit!

Visele Ralucăi și Calomirei nu au fost vise egoiste.

Puteau să își piardă vremea în saloanele sofisticate ale vremii lor, bârfind și discutând modă. Puteau să se plimbe și mai mult decât au făcut-o.

Știau fluent câteva limbi moderne și se puteau mulțumi cu Biblia în limbile pe care le știau. Dar, au vrut mai mult!

Erau românce și au vrut ca Biblia sau doar Psalmii să fie citiți în limba română. Nu au cerut nici un ban pentru munca lor. Nu au cerut nici o recomplensă, nici o recunoaștere a meritelor.

Au trăit discret și au murit la fel cum au trăit.

Ce vise am?

Să îmi cumpăr nu știu ce haine, vase, chestii? Să văd nu știu ce parte exotică a lumii? Visele acestea ale mele sunt doar pentru împlinirea mea, pentru satisfacerea dorințelor mele?

Pe ce mă cheltui? În ce mă investesc? Ce las în urma mea? Ce vis îmi călăuzește viața? Pentru ce trăiesc?

Dar eu nu sunt prințesă și nici contesă. Nu știu să am sânge albastru prin vene. Nu am banii lor, nu am pozițiile lor în societate deci nu pot visa să fac ceva măreț în viața asta, ceva care să merite a fi lăsat în urmă.

Chiar așa?