vești din tabără și de la Faraon

Ieri, vă spuneam că s-au primit vești de la Faraon! Nu era așa! Am înțeles eu greșit. De fapt, Dumnezeu i-a spus lui Moise ce va face Faraon iar oamenii s-au adunat ca să audă ce vom face.

Știți că v-am spus că am tăbărât la Etam, lângă deșert. Ei bine, Dumnezeu ne-a spus să ne întoarcem și să tăbărâm la Pi-Hahirot, care e între Migdol și mare, față în față cu Baal-Tefon. De ce să mergem acolo? Ca să creadă Faraon că noi ne-am pierdut busola și rătăcim prin țară.

Între timp, la palatul lui Faraon e mare fierbere. Se pare că Faraon a uitat că în 14 nisan, când s-a luminat, i-a chemat pe Moise și Aron și le-a spus "Sculați-vă, ieșiți din mijlocul poporului meu, voi și copiii lui Israel. Duceți-vă de slujiți Domnului, cum ați zis. Luați-vă și oile și boii, cum ați zis, duceți-vă și binecuvântați-mă."

În mintea lui Faraon a rămas ideea că poporul Israel a cerut trei zile de concediu ca să plece să se închine. Cele trei zile s-au scurs. Munca nu mai merge cum trebuie. Forța de muncă, adica noi, a plecat!

Oamenii lui Faraon i-au spus că evreii au fugit!

Cum să fugim când el ne-a alungat?

Eu nu îl înțeleg deloc pe Faraon! Ce fel de cuvânt are el?

A dat ordin să se pregătească carul și oamenii de război, a pregătit cele 600 de care de luptă și toate carele din Egipt sunt pline cu luptători.

Noi am fost robi în Egipt, am făcut cărămizi iar unii aveau grija de turme. Am văzut la soldații egipteni cum arată sulițele și arcurile. Ciobanii noștri aveau ciomege iar unii aveau arcuri însă arcurile lor erau ca să alunge animalele de pradă sau păsările. Noi nu suntem antrenați pentru război.

Suntem plecați de trei zile și deja încep să mă tem că nu voi mai vedea Canaanul.

Cine va lupta pentru noi?

Când eram acasă, se mai luau la ceartă unii din popor însă nu am văzut o luptă adevărată niciodată.

Faraon și-a propus să ne aducă înapoi sau să ne distrugă?

Oare vom scăpa cu viață?

Oare ce se va întâmpla?

Dar … dacă Dumnezeu îi spune lui Moise ce să facem, are un plan cu noi?

Îmi este frică!

Chiar vreau să trăiesc!

Chiar speram să ajung în Canaan!

Ziua de 18 nisan e pe sfârșite, inima mea e plină de teamă deși cei de lângă mine par foarte încrezători.

în drum spre deșert

În câteva ore intrăm în 18 nisan şi din 15 nisan am plecat spre Canaan.

E o excursie frumoasă! Mi-am făcut mulţi prieteni de vârsta mea. Acum am timp să vorbesc cu ei, avem timp să povestim, să alergăm pe lângă părinţi şi rude, să fugim după caprele şi oile care pleacă spre tufişuri mai îndepărtate!

Imediat ce am plecat din Gosen, am descoperit că Dumnezeu e cu noi, e vizibil şi ne conduce. Ştii cum? Ne-au spus părinții! Noaptea e într-un stâlp de foc iar ziua într-un stâlp de nor. Adica aşa pe înţelesul nostru, ziua ne ţine umbră iar noaptea când se face rece, nu îngheţăm pentru că norul radiază căldură.

Am plecat din Sucot și ne-am oprit la Etam, de acolo începe deșertul.

Ce frumos se vede deșertul! Numai dune cât vezi cu ochii! Tufișuri micuțe care se unduiesc în bătaia vântului!

Nu am fost niciodată până aici.

Nu mai vreau să ne întoarcem în casele noastre din Gosen. E drept că până acum nu am plecat niciodată de acasă în vreo plimbare. Nu avea nimeni timp de așa ceva.

Moise a povestit că a fost în Madian iar eu cred că el vine tare de departe! Mi-i rușine să pun întrebări multe ca să nu râdă noii mei prieteni de mine. Deși, nici ei nu sunt mai umblați decât mine!

Seara coacem azimi, mai tăiem câte un animal din turmă, lapte avem de la vaci, oi și capre. E un meniu bun!

E tare frumos în călătorie!

De când am plecat de acasă, părinții ne-au pus să avem grijă de animale. Trebuie să nu le lăsăm să plece de pe lângă noi. Eu credeam că asta e treabă ușoară dar niciodată nu știi ce e în capul animalelor. Numai ce le vezi că se uită undeva și pleacă de lângă tine fără nici un zgomot și în mare viteză.

Am învățat să le cânt și am descoperit că așa stau pe lângă mine. Au început să mă cunoască!

Nu pot însă să nu mă întreb: ce face Faraon?

Sigur s-au terminat înmormântările!

Oare scăpăm așa ușor de el?

Oare va veni după noi?

Oare va putea Dumnezeul nostru să ne scape și de data asta?

Oare vom ajunge în Canaan?

Cică acolo e o țară în care curge lapte și miere. Oare o să stau cu burta la soare și o să-mi curgă în gură lapte și miere? Nu o să mai păzesc animalele? Nu o să mai muncesc? Oare am să mă satur de lapte și miere? Nu mi se va face rău?

Gata cu vorba că mă strigă ai mei! Se pare că au primit ceva vești de la Faraon!

Am plecat! Vă mai povestesc mâine!

prima zi de Pesach ...

Aseară, am mâncat azimi, miel și ierburi amare. Părinții au stat cu ochii pe noi ca pe ceasul de la butelie. N-am văzut luna, nu ne-am alergat prin jurul casei. Când era să adormim un sunet sinitru a rupt tăcerea nopții. Am realizat că cineva răcnea, urla, țipa și plângea în acelasși timp.

Ne-am amintit de ceea ce a spus Moise și de faptul că îngerul morții trecea pe la case și verifica dacă sângele mielului era pe tocul ușii sau nu.

Ce bine că am ascultat și am stat în casă!

Ce bine că părinții noștri au fost stricți și nu ne-au lăsat să ne manifestăm curiozitatea cutreierând străzile Gosenului!

Până s-a făcut ziuă, întunericul de afară a fost acoperit de strigăte disperate. Fiecare casă avea câte un mort, cel puțin. Ți se făcea pielea de găină și simțeai cum ți se ridică părul de pe cap!

Am fi vrut să îi punem întrebări lui Moise însă ni se interzisese să ieșim din casă!

Grea noapte!

S-a luminat și imediat ce am început să ieșim din case, vecinii noștri egipteni au venit la noi. Cât de frumos și ferm au putut, ne-au rugat să plecăm! Moise ne instruise să cerem lucruri de aur și argint, haine și vase prețioase iar noi ... am cerut. Ne dădeau și fără să cerem! Numai să plecăm!

Erau îngroziți de Dumnezeul nostru!

Faraon i-a chemat pe Moise și Aaron și le-a cerut să ne strângă pe toți, să ne luam toate turmele și lucrurile și să plecăm cât mai repede. Să plecăm și să îl binecuvântăm!

Nu am avut timp să facem mâncare pentru drum. Aluatul nu l-am copt. E în vasele acoperite.

Dar acum trebuie să plecăm!

Ni se cere să plecăm!

Da, mi-au spus părinții că Iacov și copiii lui au venit aici acum 430 de ani. Aici a fost casa noastră. Aici ne-am bucurat, am râs, am plâns, ne-am îngropat morții.

Văd că Moise a luat oasele lui Iosif!

Asta înseamnă că plecăm de aici ... de tot!

Asta înseamnă că ceea ce ne-au povestit părinții noștri despe legământul lui Dumnezeu cu Avraam, Isaac și Iacov este adevărat! Asta înseamnă că Dumnezeului nostru chiar îi pasă de noi, că ne scoate din Egipt și ne duce în Canaan, locul de unde au venit Iacov și copiii lui.

Părinții ne spun că suntem liberi!

Dar ce înseamnă acest lucru?

Nu o să mai facem cărămizi? Nu o să mai căutăm paie? Nu o să ne mai înmulțim colecția de cicatrice de la biciurile supravegheatorilor? Nu o să ne mai umilească nimeni?

Adică ne vom plimba pe unde vrem fără să ne trezim bătuți și biciuiți, umiliți și uciși printre cărămizi?

Oh! În toată vâltoarea asta a evenimentelor să nu uit să stau lângă ai mei, să nu mă pierd de ei.

Mă întorc să văd casa unde m-am născut! Nu o pot zări din cauza vecinilor noștri care s-au strâns să ne îndemne să plecăm, să ne vedem de drum.

Ne roagă să plecăm pentru că vor să trăiască!

Și noi plecăm pentru că vrem să trăim!

gânduri de Pesach

 Îmi plac sărbătorile! Îmi place să mă implic în pregătirea sărbătorii, nu numai să fiu spectator.

Zilele acestea mi-am adus aminte că acasă, aveam oi și tata alegea din timp mielul care trebuia tăiat de Paște. Uneori, mielul acela era animalul nostru de companie. Creștea cu noi în casă, îl învățam să vină după mine, să sară pe pat, să mănânce din mâna mea. Și, dacă acel miel era cel ales ca miel de Paște, părinții inventau un motiv când venea ziua sacrificării și mă trimiteau până la bunici. Degeaba plângeam când mă ntorceam. La masa de Paște mâncam miel.

Suntem în 14 nisan, e seara de Paște și nu pot să nu mă gândesc la Moise și la prima seară de Paște. La ora aceasta, mielul era sacrificat, ușiorii ușii erau vopsiți cu sângele mielului, focul fripsese mielul, legumele erau gata, ierburile amare culese și spălate, turtele din aluat nedospit fuseseră pregătite.

Porunca asta a lui Moise era strictă! Trebuia să gândești cam cât mănâncă fiecare membru al familiei și dacă erai dintr-o familie mică, te uneai cu o alta. Nu trebuia să rămână carne pentru a doua zi. Era interzisă noțiunea de sandwich cu resturile din mielul din această seară.

Erau în case, au mâncat. Părinții stăteau cu ochii pe copii. Li se poruncise să nu iasă nimeni din casă până dimineață. Poate că în mințile lor era o furtună de întrebări însă Moise le-a mai spus că îngerul Domnului va ucide pe orice întâi născut din acea casă dacă nu vor avea ușile de la intrare vopsite cu sânge.

Oh! Au pus sânge peste tot tocul! Și s-au asigurat că copiii lor sunt în casă!

Au pregătit totul cum spusese Moise. Copiii erau în casă! Toată lumea era îmbrăcată, în picioare, cu câte ceva de mâncare în mână. Simțeau în aer că se întâmplă ceva ...

Fuseseră martorii urgiilor. Primele trei urgii, apa care s-a transformat în sânge, broaștele și țânțarii au fost și peste evrei. Dar de la a patra urgie Domnul a apărat Gosenul, ținutul lor. Au văzut cu ochii lor că Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, Cel despre care auziseră, despre care le spuneau părinții lor, e real, e Suveran, e Atotputernic.

Oare chiar va trece îngerul morții pe la egipteni?

Oare ce se va întâmpla a doua zi?

De ce trebuiau să fie îmbrăcați?

Oare se vor mai întoarce să facă cărămizi?

Oare Faraon îi va asupri și mai mult după această noapte?

Moise spunea că ce au făcut în seara asta va rămâne ca o lege veșnică pentru poporul Israel. Că așa trebuie să se facă în fiecare an de acum înainte.

Oare mai este mult din noapte?

Fiecare dintre ei mai verifică ușile. Se asigură că cei ai casei lor sunt în casă, în siguranță.

Încet, încet, realizează că ei sunt salvați datorită mielului pe care tocmai îl mănâncă. Viața lor este salvată pentru că sângele curs al mielului este vizibil pe tocul ușii lor.

A trebuit ca mielul să moară ca ei să fie salvați.

fă ceva ...

 Căsătorită, divorțată, necăsătorită, văduvă, mamă, bunică, fără copii, săracă, bogată, cu mai multă sau mai puțină școală, împlinită sau răzbătătoare, astăzi, este ziua femeii! Oricare ți-ar fi statutul sau starea, astăzi este ziua ta.

Aud mereu “fă ceva” și mai … ca să ….!

“Fă ceva” și mai luptă, mai caută, mai învață, mai bate, mai muncește, mai trage de tine, mai aleargă, mai ….

De ce toate acestea?

Ca să fii văzută mai bine, ca să arați mai bine, ca să te vadă oamenii altfel (deși din sertarul în care te-au încadrat, greu te mai scoate cineva), ca să ai mai mult, ca să ocupi poziția râvnită sau pe care vor alții să o ocupi.

Astăzi, “fă ceva” ca să lași nemulțumirea și răzvrătirea deoparte.

“Fă ceva” și bucură-te că Dumnezeu, din veșnicii, Te-a ales să fii femeie!

“Fă ceva” și zâmbește, râzi din toată inima chiar dacă râsul îți este colorat.

“Fă ceva” și adu un zâmbet celor de lângă tine!

“Fă ceva” și bucură-te de modul în care Dumnezeu te-a creionat, așa cum ești.

“Fă ceva” și nu mai fă atât de multe încât să fii mereu fără vlagă, lipsă de chef și viață, bucurie.

“Fă ceva” și dă-I poverile tale Domnului ca să îți dea bucuria și Pacea Lui!

“Fă ceva” și lasă-I pe ceilalți să te iubească, primește aprecierile lor, bucură-te de cei de lângă tine!

“Fă ceva” și nu lăsa viața să treacă pe lângă tine!

“Fă ceva” și adu-ti aminte că ești o făptură minunată! Și asta o spune Creatorul și Ziditorul tau!

vecini de poveste!

 M-am născut în perioada comunistă când tata pleca la lucru dis de dimineață iar mama mergea să lucreze la vie ca să ne lase guvernarea să avem și noi un petec de grădină. Părinții mei nu au acceptat să fie membri de partid dar au ales să muncească pentru ceea ce au avut. Și au muncit pe rupte ...

Frații mei sunt mai mari ca mine așa că eu am rămas un fel de stăpână acasă încă din clasele primare. Venea domnul care citea contorul de electricitate și trebuia plătit? Nici o problemă! Știam unde sunt banii, omul dădea chitanța și eu îi dădeam banii. Trebuia să mă descurc!

Ca să ai lemne pentru iarnă era o altă aventură. Era o rație fixă de lemne și se calcula pe familie cred și dacă nu încadrai în aceasta ... trebuia să te descurci dacă voiai să ai lemne.

Tata avea o cunoștință care ne aducea lemne. De regulă, acel domn venea când erau tata sau mama erau acasă, îi anunța dinainte când vine. Eu știam cam cât costa o mașină cu lemne pentru că lucrurile acestea părinții le discutau la masa de seară, de față cu mine.

Într-o zi, parchează o mașină lângă poarta noastră, coboară domnul și strigă după tata. Era în timpul săptămânii iar mama și tata erau la lucru. Eram singură acasă. L-am întâmpinat și mi-a spus că a vorbit cu tata să ne aducă lemne. Mie nu îmi spuseseră să am grijă că va veni mașină dar știam că dacă vine, nu trebuia să ratez ocazia! Dădeam banii și ne rămâneau lemnele.

Omului i-a fost jenă să mă întrebe dacă avem ceva de mâncare dar nici eu nu m-am gândit că i-ar fi foame și nu i-am oferit nimic de mâncare. A cerut niște fructe! L-am dus în grădină lângă prun ... să își aleagă singur.

Era undeva pe la ora 14-15, omul a descărcat mașina cu lemne în drum, a luat banii și a plecat. Erau lemne mari și groase dar și cioate mari, cred că erau vreo 2-3 metri cubi de lemn.

Lemnele au căzut din mașină și au cam blocat drumul. Iar drumul nostru era calea de acces către ogoare și la tot câteva minute trecea câte un tractor sau o combină.

Ce să fac eu? Cum să fac drumul liber? Eram doar o copilă de vreo 8-9 ani.

Vecinii mei adulți, în marea lor majoritate, erau plecați la lucru sau la câmp. Acasă erau doar copiii și bătrânii.

Încet, încet, din curțile vecinilor încep să apară copiii. Băieții mai mari m-au întrebat unde ar pune tata lemnele. Le-am arătat eu cam pe unde. M-au întrebat dacă îl rog pe tata să le aducă de la fermă pepeni și le-am spus că da. Atunci am deschis porțile și împreună am început să cărăm lemnele în curte. Am terminat de dus lemnele, am strâns surcelele, am măturat și acum așteptam să vină tata ca să aducă pepenii. De obicei aducea pepeni și din ei împărțea și vecinilor.

Numai că în acea zi tata a venit foarte târziu acasă și ... fără nici un pepene.

I-am povestit ce am făcut și ce am promis. Era supărat că i-a dezamăgit pe copii și a spus că încearcă să rezolve a doua zi promisiunea mea.

S-a dus la lucru și i-a povestit șefului de fermă ce au făcut copiii vecinilor și ce le-am promis eu. Seara, l-a trimis pe tata acasă cu o remorcă cu înălțători plină cu pepeni.

Tata a ajuns acasă, a parcat, le-a mulțumit copiilor și i-a rugat să ia absolut tot ce era în remorcă, fără gălăgie și ceartă dar și fără sa lase urme că acolo s-a întâmplat ceva. A doua zi dimineață am descoperit că măturaseră și drumul din jurul remorcii.

Mă simt binecuvântată că am avut o așa copilărie dar și niște vecini ... de poveste!

Nenea Stelu

Am citit recent că dacă salvezi pe cineva, acea persoană nu îți rămâne datoare pe viață cum credem noi. De fapt, acea persoana pe care ai ajutat-o sau salvat-o a fost așezată lângă tine ca să ai grijă de ea.

Nenea Stelu a fost coleg cu tata și el este cel care l-a salvat pe tata din accidentul cu combina. Dacă nu intervenea el, tata ar fi murit iar eu nu aș mai fi apărut. După accident, relația de prietenie dintre ei s-a adâncit.

Tata, o vreme, a lucrat la două ferme, una agricolă și una pomicolă. Când nu puteam să stau pe la bunici, mă lua cu el la lucru. Îi știam fiecare dintre colegi dar cel mai mult îmi plăcea de nenea Stelu. Și, aducea cu el mâncare bună!

În timpul verii, îi trimitea de la fermă în Bărăgan să ducă grâu sau alte cereale. Tata, după accident, a reușit cumva să nu mai facă drumuri atât de dese însă nenea Stelu nu avea încotro.

Cred că aveam șapte sau opt ani, și într-o dimineață devreme, mă trezește mama ca să îmi arate ce flori frumoase am primit. Era un buchet de lalele albastre. Aveam și noi lalele însă erau roșii. Rar, prin sat, mai avea câte cineva lalele albe.

Buimacă de somn și de surpriză am întrebat de unde sunt. Era încă dimineață! Tata nu plecase la lucru. De unde apăruseră florile?

L-am auzit pe tata vorbind cu cineva și am ieșit afară. Venise nenea Stelu din Bărăgan și acolo, fusese găzduit la o familie care avea în curte lalele albastre.

A plecat înspre casă spre seară și înainte de a pleca, i-a cerut gazdei un buchet de lalele albastre ca să le ducă unei fetițe din Moldova.

Fetița eram eu!