Simchat Tora!

 Cu câţiva ani în urmă, am mers într-o ieşire cu cei din biserică! Mi-am făcut bagajul, am verificat să fie totul pus în bagaj iar Biblia am lăsat-o la urmă, să o pun deasupra, la îndemână. A trebuit să plec val-vârtej, am ajuns la destinaţie, totul fain şi frumos. Aveam ceva timp liber aşa că m-am dus în cameră ca să mai citesc. Cred că făceam un studiu pe o carte şi am vrut să mai citesc textul încă o dată. Caut în bagaj Biblia dar ... nu era de găsit.

Am încercat să îmi amintesc unde am pus-o, ce am făcut ... unde aş fi putut să o pierd. Biblia mea este subliniată şi însemnată. Mă durea sufletul ... îmi venea să plâng!

Nu a fost greu să fac rost de o Biblie. Problema era că aceasta era aproape nouă. Tot timpul acelei ieşiri, mai mult m-am încurcat în Biblia nouă. Abia aşteptam să ajung acasă ca să văd dacă nu cumva mi-am uitat Biblia acasă!

Şi, era acasă, uitată pe pat, în faldurile păturii de pe pat.

Când am văzut-o, m-am liniştit, m-am aşezat pe pat, am luat-o în braţe ... îmi fusese dor de Biblia mea.

În seara aceasta se încheie Sărbătoarea Corturilor cu o altă sărbătoare, Simchat Tora – Bucuria Torei. Sulurile Scripturii sunt scoase şi bărbaţii evrei dansează cu ele, femeile îşi sărută vârfurile degetelor şi ating sulurile. În mod normal, astăzi, se încheie un ciclul de citire a Scripturii.

Citirea şi însuşirea învăţăturilor Scripturii este poruncită de Domnul imediat după ieşirea din Egipt. Bine, atunci nu aveau Scriptura însă trăiseră pe viu evenimentele. Părinţii aveau obligaţia de a povesti copiilor lor minunile pe care le făcuse Domnul pentru ei.

Dacă ştiu poveşti despre străbunii mei este pentru că părinţii mei mi-au povestit despre ei, bunicii mi-au spus poveşti. Părinţii şi bunicii nu au lăsat Scriptura deoparte ci mi-au citit poveştile Bibliei. Am crescut auzindu-le, au făcut parte din viaţa mea încă din perioada intrauterină.

Astăzi, mulţumesc Domnului pentru Scriptură, Cuvântul Său!

Mulţumesc Domnului pentru prinţesa Raluca Callimaki care şi-a cheltuit moştenirea pentru a dărui românilor Cuvântul Lui Dumnezeu în limba română.

Mulţumesc Domnului pentru Dumitru Cornilescu care a tradus Scriptura în limba română şi care toată viaţa a citit comentariile criticilor lingvişti, a urmărit mersul limbii române pentru a face rectificări traducerii lui.

Mulţumesc Domnului pentru că am intrat în binecuvântările acestor doi titani atât de puţin cunoscuţi!

o poveste ... cu Psalmi

Mare parte din copilărie am locuit cu bunicii materni. În fiecare seară, mă băgau în patul meu de după sobă, bunica lucra la lampă câte ceva iar bunicul citea cu voce tare sau îmi spunea o poveste ca să adorm. Uneori, bunica stingea lampa ca să se culce și ea iar bunicul depăna o poveste. Nu adormeam până nu o termina. În casă, lumina lunii pătrundea prin perdele, focul se auzea în sobă și vocea bunicului deșira o poveste.

Iubesc poveștile!

Povestea despre care scriu am auzit-o la un rabin. E o poveste care îmi dă târcoale de ceva vreme și mă pune pe gânduri.

Undeva, într-un oraș din Europa, ajung câțiva rabini și îi adună pe bărbații care erau membri ai comunității evreiești la o întrevedere. Nu vin mulți pentru că fiind supraviețuitori ai Holocaustului mulți își pierduseră credința.

Rabinii veniți încep să le spună celor adunați despre cum ar trebui însuflețită viața religioasă a comunității, despre faptul că în ziua de Shabat (sâmbăta) ar trebuie să se întâlnească la rugăciune, să se roage, să citească câțiva Psalmi, să cânte o melodie. Le promiteau enoriașilor și o sumă modică de bani dacă acceptau să vină de Shabat la sinagogă.

Între cei veniți la acea întâlnire erau doi frați, trecuți de 70 de ani. Aceștia i-au ascultat pe musafirii lor cu interes însă nu li se citea pe față nici o emoție. Au ascultat și au tăcut.

Rabinii veniți încercau să însuflețească ceva din credința evreilor localnici așa ca îi întreabă pe fiecare dintre cei prezenți dacă sunt de acord sau nu cu propunerea lor. Ajung la cei doi frați iar aceștia s-au uitat unul la altul și cel mai mare dintre ei prinde curaj și le spune oaspeților.

Nu, nu suntem de acord cu ceea ce spuneți voi!

Stupoare!

Dar, de ce? Vă este atâta de greu să veniți până la sinagogă ca să citiți un Psalm? Nu păreți atâta de bolnavi.

Se face liniște!

Bătrânul însă cu calm le spune, e ceva ce voi nu știți. Noi suntem frați și în lagăr ne-am pierdut toată familia. Am rămas doar noi doi. Am stat vreme de aproape doi ani în lagăr. Aveam 6 și 8 ani când am fost eliberați. Am avut putere să ieșim din bărăci și să ne târâim până la poartă. Nu mai mâncasem de ceva vreme. Nu mai era nimic de mâncare acolo. Văzusem atâția morți și atâta grozăvie în jurul nostru cât pentru multe vieți. Ne pierduserăm părinții și rudele și ... ne pregăteam să murim.

Acolo, la poarta lagărului, ne-am ridicat ochii spre cer și am zis, Doamne, dacă Tu exiști așa cum ne-au învățat părinții noștri, dacă ne vei salva, în fiecare zi de Shabat, oriunde în lumea asta vom fi, ne vom închina Ție și vom citi toți Psalmii.

Parcă de nicăieri, a apărut o femeie din satul vecin cu un coș cu pâine caldă. Ne-a dat fiecăruia dintre noi câte o pâine. Am prins putere, ne-am continuat drumul către cea mai apropiată localitate de unde am fost transportați la un centru de copii supraviețuitori și așa am fost salvați.

Dumnezeu ne-a ascultat rugăciunea, a trimis acea femeie-înger și ne-a salvat!

Acum, voi veniți și ne cereți să venim la sinagogă ca să citim un Psalm?

Noi, am făcut în Fața Celui Preaînalt o juruință de care ne vom ține. Noi vom veni la sinagogă și vom citi așa cum am promis Domnului, în fiecare zi de Shabat, toți Psalmii.

Povestea asta m-a pus pe gânduri. Inițial am crezut că lectura Psalmilor va fi una foarte lungă. Dar, am pornit cronometrul. Prima dată a durat 2 ore și 56 min iar a doua orară 2 ore 46 min. Nu am făcut o juruință ca cei doi bărbați însa este un exercițiu care mie îmi face foarte bine. Am de gând să îl repet.

caut Faţa Domnului

 A venit toamna cu valul de frig, cu valul de temeri şi ... alt val care face valuri.

Într-una dintre dimineţi, înfrigurată, cu valurile năvălite în gândurile mele, m-am gândit la ceea ce tocmai citisem din Scriptură.

Sunt într-o perioadă în care am nevoie de o “baie” în Psalmi. În astfel de perioade citesc până la 50 de Psalmi într-o zi sau pe toţi şi asta vreme de o lună sau mai bine.

De fiecare dată când fac această “baie”, există un cuvânt sau o expresie care îmi iese în evidenţă!

De data aceasta a fost “Faţa Ta” în expresiile Caut Faţa ta, nu-ţi întoarce Faţa Ta, nu-mi ascunde Fata Ta, nu mă lepăda de la Faţa Ta, fă să strălucească Faţa ta peste mine/noi, pentru ce Îţi ascunzi Faţa, unde voi fugi departe de Faţa Ta. Aceste expresii le-am găsit scrise de 25 de ori.

La cine mă uit? La faţa valurilor sau la Faţa Domnului?

David şi psalmiştii căutau Faţa Domnului indiferent de contextul în care se găseau, aşa îşi găseau liniştea, pacea, odihna.

David scrie psalmi când îl fugărea Saul ca să îl omoare, când Absalom îi luase domnia. Moise scrie un psalm după ce trece cu poporul Israel Marea Roşie. Solomon scrie şi el un psalm, Asaf şi fii lui Core scriu din robia babiloniană, Ezechia scrie un psalm după ce asirienii au împresurat Ierusalimul şi printr-o minune, Domnul i-a salvat.

Toţi cei enumeraţi, în condiţiile lor de viaţă, au căutat Faţa Domnului!

Când Domnul îşi ascunde Faţa, mă tulbur, îmi pierd liniştea, pacea, odihna, sănătatea …răbdarea.

Sunt zile pline de zbucium, întrebări, frământări. Sunt zile tulburi.

Mă pot uita la faţa ştirilor şi numai pace, linişte şi odihnă nu găsesc.

La cine mă uit? În cine îm pun încrederea?

Sunt zile în care strig şi eu la fel ca psalmiştii.

“Pentru ce Îţi ascunzi faţa? Pentru ce uiţi de nenorocirea şi apăsarea noastră?” (Ps.44:24)

“Nu mă lepăda de la faţa Ta şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt.” (Ps.51:11)”

“nu-Ţi ascunde faţa de robul Tău! Căci sunt în necaz: grăbeşte de m-ascultă!” (Ps.69:17)

“Ridică-ne, Dumnezeule, fă să strălucească faţa Ta, şi vom fi scăpaţi!” (Ps.80:3)

“Ridică-ne, Dumnezeul oştirilor! Fă să strălucească faţa Ta, şi vom fi scăpaţi!” (Ps.80:7)

“Doamne Dumnezeul oştirilor, ridică-ne iarăşi! Fă să strălucească faţa Ta, şi vom fi scăpaţi!” (Ps.80:19)

“Pentru ce, Doamne, lepezi sufletul meu? Pentru ce îmi ascunzi faţa Ta?” (Ps.88:14)

“Nu-mi ascunde faţaTa în ziua necazului meu! Pleacă-Ţi urechea spre mine, când strig! Ascultă-mă degrabă!” (Ps.102:2)

“Întoarce-Ţi faţa spre mine şi ai milă de mine, după obiceiul Tău faţă de cei ce iubesc Numele Tău!” (Ps.119:132)

“Fă să strălucească faţa Ta peste robul Tău şi învaţă-mă orânduirile Tale!” (Ps.119:135)

“Unde mă voi duce departe de Duhul Tău şi unde voi fugi departe de faţa Ta?” (Ps.139:7)

“Grăbeşte de m-asculta, Doamne! Mi se topeşte duhul: nu-mi ascunde faţa Ta! Căci aş ajunge atunci ca cei ce se coboară în groapă!” (Ps.143:7)

Dar totuşi, “Inima imi zice din partea Ta: "Caută faţa Mea!" Şi fata Ta, Doamne, o caut!” (Ps.27:8)

misiunea bunicului

Mult după ce bunicul a plecat ACASĂ, eram la o nuntă și aud un nume rostit, era numele de familie al unui bătrân, bunicul mirelui. Îl întreb pe cel mai mare dintre frații mei dacă și pentru el rezonează acest nume și îmi spune că parcă e ceva legat de bunicul Armașu.

Mi-am făcut curaj și am mers la bătrân alegându-mi cu grijă cuvintele. I-am spus că știu acest nume de la bunicul meu și aș vrea să știu dacă s-au cunoscut sau e doar o coincidență de nume. Când am menționat numele bunicului, bătrânul s-a apucat de plâns și a început să mă pupe, să îmi pupe mâinile.

Eram șocată! Deja mi-era jenă! Unii se întorceau spre noi și erau curioși de scenă!

Ce am făcut?

Bătrânul s-a liniștit și mi-a povestit că bunicul Armașu în călătoriile lui prin sate, pe la membrii adunărilor ducea alimente și bani celor în nevoie. Asta o știam pentru că mama mereu mă trimite cu câte ceva la bunicul. Ceea ce nu știam era impactul acestora asupra celor care le primeau.

Și-a amintit că a ajuns la ei într-o toamnă târzie și rece. Adusese alimente și bani dar ei nu aveau lemne. Pe vremea comunismului până și acestea erau raționalizate! Bunicul le-a ascultat durerea și a revenit peste câteva zile cu cateva cupoane de lemne pentru cei care ar fi murit înghețați în casele lor.

De unde a făcut rost de cupoane? Asta e o altă poveste!

Bunicul avea un nepot tare drag sufletului său. Acesta lucra la Securitate dar îi făcea rost bunicului de cupoane de lemne sau de relații cu pădurarii sau brigadierii din zona Moldovei dar și de tichete pentru butelii.

S-a potolit din călătorii cred că după ce a împlinit 86-87 de ani! Până atunci, rare erau săptămânile în care el să nu plece cu sacii încărcați spre diferite destinații. Tata mergea la el, încărcau alimentele în remorcă, îl ducea la gară și așa lăsau binecuvântările primite să meargă mai departe, să aducă speranță!

A croit pentru noi, urmașii lui cărări drepte, cărări pe care să călcăm cu încredere.

 

amintiri ...

Începe școala și de câteva zile o amintire care mi-a influențat viața nu-mi dă pace.

Eram în clasa a IV-a și ne pregăteam intens de examenul de admitere în clasa a V-a. Mă rog, era mai mult un test decât un examen. Această testare se dădea în oraș și cu ocazia aceasta a trebuit să se organizeze un soi de excursie. În plan era ca după examen să mergem la cofetărie, să urcăm la statuia de la Podul Înalt și de acolo, puteam să ne cumpărăm Brifcor (ceva ce semăna cu Coca Cola). Visam să savurez o prăjitură. Aveam banii strânși deja! Aștepam ca altceva acea zi de duminică.

Sâmbătă după amiază, am fost trimisă cu ceva la bunicii Armașu. În drum spre ei, m-am întâlnit cu o colegă de clasă care umbla fără nici un scop pe drum. Se vedea că mergea fără interes.

Ne salutăm, mă întreabă unde merg, îi răspund. O întreb același lucru și îmi spune că și-a pierdut cureaua de pionier și până nu o găsește nu se poate întoarce acasă.

Fac ochii mari și o întreb de ce nu se poate întoarce acasă. Îmi explică că a pierdut cureaua, acasă nu era. Așa că ... umbla pe drum.

Noi tocmai primisem pachet de la mătușa mea care îmi trimisese mie câteva curele de pionier. I-am spus că îi pot da eu o curea de pionier. Aveam mai multe.

M-a întrebat ce vor spune părinții mei dar am liniștit-o repede. I-am spus să mă însoțească până la casa bunicilor, să mă aștepte în drum și apoi mergem acasă ca să îi dau o curea de pionier.

În drum spre casă, mă întreabă ce voi păți dacă nu iau examenul.

Ah! Examenul era ceva important. Eu visam prăjitura și ea se frământa cu examenul.

I-am spus că nu îmi fac griji. Abia aștept să terminăm examenul ca să mergem la cofetărie, să mâncăm prăjituri, să bem Brifcor sau ce suc găsim.

Fața ei nu era așa încântată așa că am întrebat-o ce va păți ea dacă nu va lua examenul.

“Dacă nu iau examenul, nu mai am ce căuta acasă!”

Și unde ai să te duci? Unde ai să dormi?

A ridicat din umeri și mergea alături de mine târșâindu-și picioarele. Nu știu ce am mai sporovăit noi în drum spre casă însă eu eram șocată de-a binelea.

Ajungem acasă, o rog să mă aștepte, îi dau cureaua, îmi mulțumește și pleacă.

Mama și tata m-au văzut că am intrat în casă și am dat ceva și m-au întrebat cine era și ce am dat. Le-am povestit și ei au muțit.

Ne-am așezat la masă, tata s-a rugat ca de obicei pentru mâncare și pe când mâncam îmi spune “oricare ar fi rezultatul examenului de mâine, tu să vii acasă. Mai învățăm, mai vorbim cu domnul învățător să te pregătească dar să vii acasă! Este doar un examen! Nu e un capăt de lume! Nu e nici o problemă dacă nu îl vei lua. Abia așteptăm să te întorci acasă ca să ne povestești cum a fost la examen însă ai grijă cu câtă lăcomie vei mânca prăjitura și vei bea sucul.”

La drept vorbind, părinții mei erau mai îngrijorați de efectul prăjiturii și al sucului asupra decât de examen. Știau că voi lua examenul!

Duminică dimineață m-au dus amândoi la autobuz, m-au predat domnului învățător și mi-au reamintit că mă așteaptă acasă.

A trecut examenul, mi-am savurat dulciurile și … peste câte zile au venit rezultatele. Luase examenul doar patru copii din clasă! Colega mea nu luase note de trecere iar eu am înmărmurit!

Ce va face? Unde se va duce? Unde va dormi? Cine o va crește?

Normal că mi-am bombardat părinții cu toate întrebările care îmi treceau prin cap. Ei mi-au spus să mă liniștesc că nu se va întâmpla nimic grav, că nici un părinte nu își alungă copiii de acasă.

În dimineața următoare, am zburat spre școală! Voaim să vorbesc cu colega mea, să o întreb unde a dormit, ce a făcut.

Timid mi-a spus că părinții ei nu i-au făcut nimic, i-au spus că e doar un examen, că oricum domnul învățător va face pregătire cu elevii pentru următorul examen.

Fără ca mama să știe, am azut-o povestindu-i unei cunoștințe cât de mult m-a afectat povestea colegei mele. După ce m-au dus pe mine la autobuz, părinții mei au mers la părinții colegei ca să vorbească cu ei despre posibilitatea unui eșec și despre cum afectează vorbele spuse la nervi, mânie și supărare.

De atunci mi-a rămas întipărit în minte “orice ar fi, orice s-ar întâmpla, vii acasă și împreună găsim o soluție!”

amintiri cu sfinți - ediție proprie - nea Ion si tanti Maricica

Nea Ion a fost fratele mai mare al tatei. Era un om blând, liniștit, inteligent, harnic și gospodar, credincios și inimos.

În urma unui accident, primește de la medicii specialiști un certificat cu gradul I de invaliditate însă nu își plânge de milă, nu lasă durerea și dezamăgirea să îi acrească și amărască viața. Era adult, la casa lui, căsătorit cu tanti Maricica.

Pentru că îi mergea mintea, scria frumos, era ordonat și de încredere, una dintre ingenerele de la SMA (Stațiunea de Mașini Agricole) îl ia ca ajutor al ei ca să se ocupe de actele pe care trebuia să le facă dânsa. Și, de acolo a ieșit la pensie.

Nea Ion avea casa lângă casa bunicilor. Dacă mergeam la bunicii Armașu, treceam pe la poarta lor. Dacă mă duceam la bunicul Profiri, vedeam din curte casa lui.

Deși era mult mai mare decât tata, avea un fel al lui de a fi că nu intimida, nu simțeai că vrei să fugi din prezența lui. Împreună cu tanti Maricica formau un cuplu zâmbitor, primitor, ospitalier. Nu am primit niciodată un cadou cu care să plec de la ei. Dar, ei aveau un alt fel de a te trata. Te invitau la ei acasă, la masă.

Ajungeam la adunare și ca să-mi găsesc un loc, treceam pe lângă tanti Maricica. Cum mă vedea, îmi spunea că sunt invitată acasă la ei. Era vremea comunismului și nu aveai de unde să mănânci carne ca să te saturi. Carnea era doar de gust iar legumele erau baza. Dar nu și în casa lor.

Imediat apărea mămăliga, masa era așezată cu tot ce trebuia de dimineață, castronul cu carne trona în mijlocul mesei și puteai mânca cât îți poftea inima că oricum mai rămânea carne în castron. Indiferent de vreme, la ei acasă mâncai carne de porc și cârnaț sau friptură de pui, nu cred ca am văzut vreodată vreo garnitură la friptură.

Tanti Maricica făcea cozonac și plăcinte tare bune. Bunătăți pe care le împărțea cu mare drag.

Erau oameni discreți și abia acum realizez ce influență au avut asupra mea.

La Cincizecime sau la duminica mare, la noi la adunare se făcea masă și toți cei prezenți mâncau ceea ce se pregătea. Meniul era fix. Borș de pasăre, caș, roșii și castraveți, pâine și cozonac. Fiecare familie membră a adunării trebuia să aducă o oală cu borș în care se puneau doar porțiile de musafiri. Spatele, gâtul, labele le mâncam acasă. Se făcea cozonac ... era o întrecere între gospodine. Știam de la cine era mai bun, cui i-a crescut cozonacul mai bine!

Nea Ion și tanti Maricica ar fi putut să stea în adunare bine mersi. Nu aveau copii, nu trebuiau să muncească pentru alții. Puteau fi comozi. Dar ei doi primeau mâncarea, o organizau, tăiau și feliau, porționau și supravegheau ca să ajungă la toți cei prezenți. De multe ori, ceea ce rămăsese acasă trebuia să ajungă la adunare pentru că ... mai trebuia. Mama sau tata ieșeau discret din adunare, discutau cu nea Ion și apoi plecau să mai aducă de acasă ce mai aveam pregătit. Să nu plece nimeni flămând!

Ani la rând i-am observat pe cei doi, când am fost în stare să ajut, am fost acolo printre ei, am pus pâine sau cozonac în coșuri, am șters tacâmuri, am făcut ce mi s-a spus să fac. Și eu, puteam să plec să mă joc cu alți copii însă eram atrasă de slujirea celor din spatele cortinei, îmi plăcea modul în care se slujea fără multe vorbe.

Când aveam 16-17 ani, nea Ion își revenea după ceva boală la acea sărbătoare așa că l-am rugat să mă lase pe mine și pe Didi (Adinel Mircea), un băiat care la fel ca mine înmagazinase totul, să organizăm mâncarea și servirea. Nu ne-a repezit, nu ne-a spus că suntem doar niște copii fără minte. A zâmbit, a tăcut, s-a consultat cu tata și s-a conformat. I-am invitat pe cei doi să se așeze pe scaun, acolo lângă noi și să ne observe. Aveam nevoie de supravegherea lor!

Ani la rând văsuzem ce și cum făceau. Acum, se uitau la noi și nu pot uita satisfacția de pe fețele lor. Se investiseră fără un cuvânt în viețile noastre și acum erau mândri de noi, de modul în care și-au trăit viața. Fără să vrem sau știm, am învățat de la ei să privim dacă toți de lângă noi au ceea ce le trebuie, dacă s-au săturat, dacă a ajuns pentru toți. Am învățat să numărăm oamenii, să împărțim mâncarea în așa fel încăt ... să nu plece nimeni flămând! Asta era deviza lor! Asta devenise și deviza noastră!

Și, tare mulți au mai trecut prin acea sală din spatele adunării!

Am fost binecuvântată cu nea Ion și tanti Maricica. Oameni normali care au decis să se investească în ceilați așa cum au știut ei. Oameni care au decis să Îl lase pe Dumnezeu să îi foloseasca pentru a fi un exemplu pentru cei de lângă ei.

amintiri cu sfinți - ediție proprie - bunicul T

Astăzi, 3 septembrie, e despre bunicul T sau bunicul Armașu. T îi spunea bunica pe diferite intonații și din acestea știam dacă bunicul a intrat în belea sau era de bine.

A fost penultimul copil al familiei Armașu, născut din părinți maturi. Mama lui avea 46 de ani când l-a născut iar unii dintre nepoții lui erau mai mari ca el. Această trăsătură a familiei văd că se moștenește oarecum în ramurile familiei.

Bunicul a fost născut în anul 1902 și primul război mondial aduce pierderi mari în viața familiei lui. Unul dintre frații lui moare iar un altul rămâne infirm, imediat văduv și cu copii. Fratele decedat era cu puțin mai mare decât bunicul, erau prieteni buni ...

Aventurier, visător, iubitor de carte, de călătorie și muzică, muncitor, tânăr și neliniștit a plecat la Moreni ca să își facă un rost în viață. S-a angajat acolo. Nu a cheltuit și tocat banii ci i-a trimis acasă ca să își cumpere pământ și să își facă o casă conștient că munca pământului nu era punctul lui forte.

Al doilea război mondial a adus la pachet închideri de bănci și pierderi financiare pentru mulți români. Așa și-a pierdut bunicul economiile. Nu a avut încotro și s-a retras la casa din sat cu bunica și cele două fete. Între timp mai suferise o pierdere, un băiat i-a decedat la naștere.

În război este angajat ca administrator. Și-a dorit să facă altceva decât să omoare oameni. În ultimul tren cu soldați prizonieri care mergea spre Siberia, se prinde că ceva nu e în ordine și sare din tren devenind dezertor. Ajunge acasă, îi spune bunicii ce a făcut și apoi pleacă și stă fugar câteva luni bune ca să nu fie arestat și trimis spre zările înghețate ale Siberiei.

După ce lucrurile se liniștesc, revine acasă și intră în politică. Îi mergea mintea, era vrednic de încredere și ajunge primar pe vremea acelei cumplite foamete de după război. Salvează mulți oameni de la moartea prin înfometare.

Dar se pare că suferinței îi plăcea de el și într-un context extrem de dureros, moartea își întinde aripile și peste cea mai mare dintre fete. Era pe vremea când ideile comuniste erau în floare iar el cocheta cu ele.

Atunci, în mijlocul acelei cumplite dureri, a fost sfătuit să apeleze la Dumnezeu dacă vrea să își scape fata! Dumnezeu era singura salvare!

Dumnezeu a aranjat în așa fel lucrurirle încât cei de la Securitate l-au trimis să îi spioneze pe cei de la creștini după evanghelie. Aceștia voiau să afle dacă acolo se fac comploturi împotriva statului. Bunicul habar nu avea că unii dintre oamenii din sat, membri ai adunării știau să citească și să explice Cuvântul atâta de frumos, de simplu, pe înțelesul tuturor. Raporta securității ce auzise acolo dar detaliile cu conținut religios nu erau în raza lor de interes. Voiau să știe de comploturi iar bunicul nu auzise, simțise sau văzuse așa ceva. Securitatea a devenit nemulțumită de serviciile bunicului.

Numai că bunicului începe să îi placă la adunare. Securitatea simte asta și este pus să aleagă între politică și Dumnezeu. Alege să rămână de partea cui i-a salvat fiica de la moate, de partea Lui Dumnezeu și așa i se sfârșește cariera politică.

Bunicul Armașu nu s-a mulțumit niciodată cu puțin. Îi plăcea să povestească cu oamenii, să cunoască oameni noi. Știa pe mulți dintre membrii adunărilor din zona Moldovei. Și nu doar îi recunoștea facial, le știa problemele, durerile, nevoile.

Despre ceaiul negru Earl Grey, cel cu pliculețe, de la bunicul am aflat. Mi-a dat să gust dar nu mi-a plăcut. Habar nu am cum reușea să facă rost de acel ceai însă mi-l amintesc stând la povești cu o cană de ceai în mână. Ceaiul îi aducea aminte de tinerețe, de Moreni, de viața de la oraș. Savura fiecare strop de lichid din ceaiul lui la fel cum savura timpul petrecut cu oamenii.

Multă vreme au avut în sală, adica camera lungă din spatele casei, un pat. Acolo dormeau săracii care veneau la cerut, cei care erau atâta de urât mirositori, cu purici și păduchi încât bunicul nu avea curaj să îi aducă în casă. Cred că patul acela a fost mai mult ideea bunicii!

Nu mi-l aduc aminte supărat sau trist. Își ducea durerile în spatele unui zâmbet care îi luminau fața. Și nu numai atât, când se întâlnea cu cineva îi radia fața, se bucura de compania oamenilor, le păsa de ei.

Era în vârstă când m-am născut eu și cred că maturitatea își pusese amprenta asupra lui. Este foarte posibil ca alții să îl fi cunoscut altfel, să fi văzut o altă față a lui. Dar eu, nepoata lui, așa l-am cunoscut!

Mi-a influențat viața mai mult decât mi-am imaginat. M-a binecuvântat și a lăsat ca binecuvântările lui să curgă și spre mine. S-a investit în mine, m-a ridicat la nivelul lui deși eram doar un copil. Nu m-a tratat ca pe un semen inferior din cauza vârstei. Eram egala lui, cumva extensia lui în vizitele și plimbările pe la cunoscuți. Fericirea asta a durat până am început școala ...