uneori sunt ca Petru iar uneori sunt mesagerul care duc mesajul unui Petru

De câteva zile frământ un verset din Marcu 16 legat de învierea Lui Isus. “Dar duceți-vă de spuneți ucenicilor Lui și lui Petru, că merge înaintea voastră în Galileea: acolo Îl veți vedea, cum v-a spus.”

Îmi reamintesc textul despre discuția dintre Isus și Petru. Erau la masa de Paște sau Seder când Isus îi spune “Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta; și, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întărești pe frații tăi.” Luca 23:32

Ce a înțeles Petru din ceea ce i-a spus Isus? Habar nu am!

Petru se leapădă de trei ori și aude cocoșul cântând în timp ce privirea lui o întâlnește pe a lui Isus. Atunci își amintește. Iese afară și plânge cu amar!

Are loc răstignirea, Shabatul și Sărbătoarea de Paște. Ce a fost în sufletul lui Petru în aceste zile? Habar nu am!

Duminică dimineață, sărbătoarea de Paște se încheiase, erau în sărbătoarea Azimilor iar femeilor le stătea capul la cum să se ducă cât mai repede la mormântul lui Iosif din Arimatea ca să îmbălsămeze cum știau ele mai bine trupul lui Isus. Ce făcuseră înainte de a-L pune în mormânt fusese făcut în tare mare grabă!

Aveau brațele încărcate cu mirodenii, fâșii și pânze. O parte a problemei fusese rezolvată. Una dintre între gândește cu voce tare și se întreabă cum vor da piatra la o parte. Asta era o altă parte a problemei!

E drept că era o piatră mare însă când niște femei ambițioase își pun ceva în cap, cred că piatra aceea devenea o problemă rezolvabilă. Numai că ridicându-și privirea descoperă că piatra era data la o parte. Nu mai trebuiau să facă efort fizic!

Apare îngerul și le vorbește. Le spune unde să meargă, unde Îl vor întâlni pe Isus înviat. Să spună ca Isus a înviat ucenicilor și lui Petru. O altă traducere spune să îi spună această veste în mod special lui Petru.

Stai așa! Îngerul știa ce a făcut Petru? Lumea nevăzută, pe care noi cu nonșalanță o ignorăm, vede și aude totul?

Ce a fost în inima și mintea lui Petru când femeile i-au spus că îngerul le-a spus că în mod special lui să îi spună că Isus a înviat? Habar nu am!

Cerul întreg fusese martor la răstignirea și învierea Fiului Lui Dumnezeu! Îngerii au asistat la tot ce se petrecea acolo. Unul dintre ei are misiunea de a vorbi femeilor, de a da indicații și direcții.

În mod special lui Petru să îi spuneți că Isus a înviat!

Dumnezeu în dragostea și mila Lui știa că Petru fierbea în suc propriu la temperaturi care îl devorau. Petru avea nevoie să i se spună că Cel pe care L-a trădat e VIU! Petru avea nevoie de o mână întinsă din partea Dumnezeului lui Avraam, Isaac și Iacov, avea nevoie să știe că nu e totul pierdut, că chemarea lui a rămas valabilă.

Uneori sunt ca Petru iar uneori sunt mesagerul care duc mesajul unui Petru.

Eli, Eli, Lama Sabactani!

Am citit expresia “Eli, Eli Lama Sabactani!” de foarte multe ori. O știu din pruncie. Mai târziu am înțeles că e de fapt o profeție din Psalmul 22:1 “Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit”.

Dar multă vreme a rămas doar o expresie, o profeție împlinită, o informație înțelenită în mintea și inima mea. Dar cumva refuzam să las expresia asta să treacă de logică, de faptul real. Nu voiam să intru în implicațiile ei. Sunt o persoană logică deși am avut probleme cu logica învățată la școală. Lucrurile se întâmplă logic. Până și pe Dumnezeu am vrut să Îl încorsetez în logica mea.

O parte a lumii celebrează în aceste zile Paștele. O altă parte o va celebra săptămâna viitoare. Dumnezeu, cu mână tare și cu braț puternic și-a scos poporul ales din Egipt, din robie. Înainte de a ieși, Moise vine la popor și le spune să își cumpere câte un miel și să îl țină în casele lor pentru patru zile.

Am crescut la țară, știu cum e să ai miei în casă. Te atașezi de ei și ei se atașează de tine. Eram trimisă cu treabă la bunici când urma sacrificarea mielului de Paște. Nu știu cum se făcea, dar de cele mai multe ori, mielul meu preferat era sacrificat. Le dădeam nume mieilor, îi învățam să umble după mine, să sară pe pat, în iesle sau după mine. Plângeam când vedeam că tocmai mielul meu devenea mâncarea de Paște. Dar degeaba mai plângeam. Mielul meu nu mai învia. Îl mâncam printre lacrimi.

Cu timpul, nu m-am mai atașat atât de tare. Am învățat că asta este regula, să ai miel la masa de Paște este obligatoriu. O altă informație logică!

Dar astăzi, m-a frapat expresia “Eli, Eli, Lama Sabactani!” Parcă o citesc pentru prima dată!

Cine spune asta? Isus. Era crucificat. El, Mielul Lui Dumnezeu venit de Sus, Mielul Lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, este pe cruce și urmează să moară.

Pe cine striga? Pe Dumnezeu Tatăl, pe Tatăl Său!

Am fost martoră la multe înmormântări. Rude, prieteni, cunoscuți și necunoscuți am dus la groapă. A fost diferit când a fost vorba de tata. Ceva s-a rupt în mine. Atunci, tăcut, am strigat după tata de parcă toată ființa mea era în acel strigăt mut! Pierderea lui a durut diferit. Pe tata l-am iubit mai mult decât pe celelalte rude, decât pe ceilalți cunoscuți. Despărțirea noastră este temporară. A trebuit să las logica deoparte și să-mi plâng durerea inimii. Până și logica mea a plans pierderea tatii, desi știam și știu că pentru o vreme nu ne vom vedea, dar ne vom reîntâlni ACASĂ!

Isus era pe cruce, El Cel fără de păcat, a luat păcatul meu și al întregii omeniri ca eu crezând în El să fiu mântuită, iertată, eliberată. Nu poate mintea mea pricepe imensitatea durerii, greutatea poverii purtate de Isus acolo pe cruce. Dar las informația să treacă de logică și o tratez cu inima, sufletește, prin credință.

Isus, Dumnezeu și om, striga după Tatăl. Strigătul acesta îmi arată, demonstrează că este vorba despre o relație, despre dragoste, despre uniunea dintre două persoane pe care doar dragostea o poate da.

„Eli, Eli, Lama Sabactani!” realizez acum că este strigătul inimii mele când teama mă învăluie, când simt că nu mai am putere să merg mai departe, când veștile par a topi orice urmă de speranță!

„Eli, Eli, Lama Sabactani!” pot striga pe baza relației dintre Dumnezeu Tatăl, prin Isus Christos și mine.

„Eli, Eli, Lama Sabactani!” e despre dragoste, legământ, promisiuni și o casă unde voi pleca și eu!

poveşti de viaţă de la vecinii veniţi pentru o vreme pe la noi

Duminica trecută am cunoscut o doamnă venită de la vecinii noştri de mai sus. Ştiam de la mama ei că va veni. Biata mamă nu ştia pe la ce vamă va intra fata ei, când şi cum va ajunge la Iaşi. Dacă va ajunge la Iaşi.

Cât eu eram în Ucraina, ea a juns în Iaşi.

Dumnezeu a creat o conjuctură şi printr-un om care s-a dedicat Domnului ca să ajute musafirii veniti din vecini, femeia aceasta a ajuns la Iaşi.

Am povestit puţin cu ea şi din prima zi a războiului a stat în adăpost. 40 de zile a stat ascunsă acolo. Între timp, mama şi prietenii ei părăsesc oraşul şi ajung în România. Călătoria mamei şi a grupului cu care a plecat de acolo a durat trei săptămâni.

Fiica, undeva pe la 50 de ani, ajunge în Iaşi, în şlapi. Nu a mai reuşit să intre în casa ei ca să se schimbe sau să îşi ia alte haine cu ea. Cu hainele cu care a fugit în adăpost, cu acelea a plecat spre România.

Cum a fost în adăpost? A îndurat frigul, foamea şi i-a fost sete multe zile la rând...

Ajunsă la iaşi, mama şi-a împărţit hainele cu fiica.

Când am cunoscut-o, m-a şocat că avea pe ea nişte pantaloni ca de pijama. Nu înţelegeam de ce stătea tot timpul cu acei pantaloni. Unul dintre nepoţi mi-a explicat că mama ei şi-a împărţit hainele cu fiica şi probabil atât avea.

Suntem consideraţi săraci, uneori ne considerăm săraci însă femeia asta a plecat din Iaşi spre o altă destinaţie cu ceea ce îi trebuie. Pentru o vreme, va avea haine şi ceea ce îi trebuie.

Nu pot să nu văd cum Dumnezeu lucrează la inimile noastre şi împărţim ceea ce avem, dăruim şi ne dăruim, iubim şi ne lărgim inimile.

Ne-am învăţat să vedem fotografii, să le analizăm şi să le judecăm. Toată situaţia asta m-a învăţat să fiu rezervată cu fotografiile. Stresul, durerea şi toate pierderile schimbă fizionomia oamenilor cu cel putin zece ani.

Ne pregătim de Paşte!

Ce ar fi dacă în casa noastră, de Paşte, la masă, ar mai fi cel puţin un vecin care pentru o vreme este pe aici?

Ce ar fi dacă am merge la cumpărături şi în coş am pune şi puţin pentru cei cărora li s-au pulverizat lucrurile din magazine, casele şi tot ce le era cunoscut?

Cum ar fi daca noi, urmaşii lui Christos chiar L-am urma? 

cu inima frântă prin Cernăuți

În ultima vreme, în rugăciune, am cerut Domnului să mă ajute să mă las tot mai mult transformată de El și de Cuvântul Său încât să se vadă Christos trăind în mine, și pentru că vecinii vin în valuri pe la noi, să le înțeleg durerea, disperarea și groaza. Am cerut Domnului să mă ajute să văd oamenii prin ochii Lui, să le aud poveștile prin urechile Lui și să îmi ajute inimă să simtă cât poate duce ea ceea ce vede, aude și percepe. Sunt conștientă că inima mea nu poate duce cât poate a Lui.

Cu aceste două cereri în minte am plecat ieri spre Cernăuți împreună cu Cătălin, nepotul meu.

Eram în Suceava când primim un telefon și suntem rugați să cumparăm câte conserve cu produse de post. Vineri seara primisem niște bani așa că ne-am oprit și am cumpărat ceea ce ni s-a cerut. E drept, într-o altă cantitate.

Prima imagine din vamă mă va urmări multă vreme. O familie cu opt copii intraseră în România. Am încercat să vorbim cu ei să vedem dacă au unde să meargă, dar ne-am lovit de bariera lingvistică. Aveau copiii între 12-13 ani și probabil 2-3 anișori. Tatăl avea două genți micuțe în mâini, iar unul dintre copiii mai mari mai avea una. Atât le era bagajul. Erau 10 oameni cu trei bagaje micuțe. Au intrat în pas alert în România dar știu că Domnul le va purta de grijă.

Drumurile și unele dintre mașini m-au catapultat în copilărie. Am mulțumit Domnului pentru drumurile noastre.

Am ajuns în Cernăuți la un centru de refugiați din cadrul unei biserici. Am ajuns când musafirii lor erau la masa. Printre cei care găteau, serveau și făceau curat erau musafiri care fugeau din calea războiului.

M-a impresionat un domn care avea avea câteva săptămîni de când era acolo. Avea pe la 70 de ani, și în fiecare seara, după ce lucrurile se mai calmau în centru, cerea meniul ca să vadă ce are de curățat pentru a doua zi. Se făcea util. Cât am stat acolo, l-am văzut făcând treabă!

O parte dintre femei ajutau la curățenie, la gătit, la diverse activități. Bărbații și adolescenții ajutau la cărat și descărcat produsele care veneau la ei.

În centru, cei de la biserică, fac activități cu copii, le-au amenajat camera de joacă și au strâns multe jucării pentru ei.

Am văzut acolo toate categoriile de vârstă.

Am văzut și simțit multă durere!

Am auzit povești despre oameni care stau și acum în subsoluri și care încălzesc apa, o pun în pet-uri de plastic, le bagă pe sub hainele de pe ei și încearcă să se încălzească înainte de a adormi.

Port cu mine povești greu de povestit!

Îmi place să fac fotografii. Ieri, nu am vrut să fotografiez oamenii care stăteau în camere, epuizați fizic, psihic și emotional și întinși în pat sub pături. M-am gândit că nici mie nu mi-ar plăcea să fiu fotografiată dacă aș fi în locul lor.

Am fost rugați să aducem niște medicamentele de pe o rețetă unei doamne mai în vârstă, care este cu câteva stenturi coronariene. Acum, locuiește împreună cu fiul ei în casa unor oameni cu care ne-am împrietenit și care s-au lipit de inima noastră. Au vrut să treacă granița și să plece mai departe însă fiul este sub 60 de ani și nu are nici o sanșă să treacă. Mama nu a vrut să plece singură. Au ales să rămână în țara lor.

Domnul le-a găsit o casă unde să stea. Ne-am intersectat puțin cu ei. Fiul este directorul unei școli private de limbi străine și cumva încă mai predă copiilor care au ajuns pe unde au putut.

Am văzut o mașină ciuruită de alicele unei rachete căzute într-o parcare. Câteva mașini de langă aceasta au ars, s-au contorsionat sau topit. Proprietarul, un tânăr, până în 30 de ani, venise să o repare cât de cât și să își aducă sora la graniță ca să o știe în siguranță peste hotare. Nu se știe dacă se vor mai revedea!

Aveam o dilemă în minte. De ce nu mai au nimic acolo, în zonele de război? Nu înțelegeam de ce nu se mai găsești nimic de cumpărat, de procurat. Mi s-a explicat că magazinele și casele au explodat și au rămas cratere în urmă. Oamenii au rămas doar cu ceea ce aveau atunci pe ei și la ei.

Ni s-a tot spus să ne pregătim pentru un nou val de refugiați.

Intrând înapoi în vamă, pe lângă noi trec familii tinere. Am văzut soți care își aduc soția și copiii până la vamă și de acolo îi urmăresc cu privirea sperând că se vor reîntâlni.

Pentru o vreme ca asta, Dumnezeu ne-a așezat aici lângă ei.

Este posibil ca unii să nu știe să își arate mulțumirea și aprecierea. Este posibil ca să ne enerveze atitudinea lor. Este posibil ca groaza și grozăviile văzute să îi facă încapabali să vorbească, să reacționeze normal. Este posibil ca noi să avem alte așteptări în ceea ce îi privește pe ei și să ne închidem inima față de ei.

Mă gândesc la cei zece leproși pe care i-a vindecat Isus. Câți s-au întors să mulțumească?

Cine este Isus?

Dacă la El s-a întors doar unul dintre cei vindecați ca să mulțumească, eu ce așteptări să am?

Unii dintre oameni aceștia au văzut grozăvii sub ochii lor, lucruri greu de povestit. Au nevoie de liniște, de odihnă, de mâncare, de siguranță și de multă dragoste. Au nevoie să Îl vadă pe Christos în mine și în tine. Au nevoie să simtă Dragostea în acțiune. Și unii… o văd, o simt, o recunosc.