“Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, și căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât sunt de sus căile Mele față de căile voastre și gândurile Mele față de gândurile voastre.” Isaia 55:8-9
Îmi place să am planuri, să știu cât de cât cam ce se întâmplă cu mine, unde voi merge și ce voi face. Numai că gândurile și planurile mele, când lucrez cu oamenii, nu devin realitate de cele mai multe ori.
Acum vreo trei săptămâni, fără să plănuiesc, am fost de față la o despărțire dureroasă. O doamnă pe la 30 de ani, refugiată de la vecini, a primit mesaj să se întoarcă în țară ca să își facă datoria. Ajunsese aici cu mama, tata și o soră. Lăsase în țara ei soț și frate care să lupte pe front.
A fost o scenă dureroasă. Efectiv nu am putut privi fața părinților luându-și rămas bun de la fiica lor pentru a-și servi țara.
După o zi și ceva a ajuns în țară, în orașul unde a fost repartizată. Pentru că e criză de combustibil, a plecat cu trenul. La 30 de minute după ce a plecat din gară, aceasta a fost bombardată! Ea este în viață!
Duminică, am fost martoră la o altă despărțire. O femeie de vârsta mea își lua rămas bun și ea de la mama, tata și o soră cu nevoi speciale. Femeia aceasta este la noi în țară încă din primele zile de război, înainte de a se da interdicțiile în țara lor. A venit cu soțul și cu cei patru copii ai lor.
Nu era în planul nostru să ajungem într-un sat, în mijlocul lui nicăieri, să vedem o altă scenă sfâșietoare.
Femeia a revenit acasă ca să mai ia haine copiilor. Anotimpurile s-au schimbat, nu au haine de vară, nu au bani să cumpere altele noi. Singura soluție găsită de familia lor a fost ca ea să bată drumul înapoi până “acasă” ca să ia ceea ce le mai trebuie și să se întoarcă “acasă”.
Au plecat în grabă, au lăsat animalele la părinții ei desi locuiau cu socrii. Părinții au terminat proviziile pentru animale. Ce să facă cu acestea? Ce să facă cu proviziile lor din beci?
Am întâlnit o femeie cu extrem de mult bun simț! O femeie care și-a făcut studiile universitare în România și căreia nu îi este rușine ca acum să sape și să-și pună cartofi și legume în grădină.
Revenise “acasă” ca să pună cartofi în pământ pentru cine va trăi să îi scoată și mănânce. A lăsat în urmă o curte cu păsări iar acum se întorcea “acasă” cu păsările puse în borcan.
Unul dintre copii nu se poate încă obișnui cu mâncărurile noastre, așa că bunica i-a cumpărat ceea ce știa că îi place nepotului.
Nu cred că am văzut până acum o femeie atât de frântă emoțional. Plângea mai tot timpul. Am ascultat-o, am lăsat-o să plângă, am încurajat-o și încet, încet s-a mai relaxat.
Am intrebat-o ce a fost și ce este greu acum după ce au luat viața de la zero.
În România, cineva le-a dat un etaj din casa lor. Sunt extrem de mulțumitori. Dar după ce s-au mutat, ca să întrețină curățenia au vrut să dea cu mătura sau cu aspiratorul. De unde să ia mătură sau aspirator? Nu aveau! Ar fi vrut să cumpere dar nu aveau bani.
Altcineva cu inima mare și cu ochi care văd nevoile, s-a dus să le ducă un aspirator.
De ce e nevoie în vremuri ca acestea?
E nevoie de ochi care să vadă nevoile nespuse, de inimi mari care vor să împartă ceea ce au cu cei în nevoie, de urechi care să audă cuvintele nerostite și de mâini care să împartă fără să umilească.
Învăț să-L las pe Domnul să-mi deschidă urechile ca să aud ce nu mi se spune, să-mi vindece ochii de ideile preconcepute și să văd nevoile, să-mi ajute inima să simtă durerea și să aduc puțină alinare.
Învăț să mă pliez pe gândurile și planurile Lui!
