am ieşit!

De câţiva ani, o frântură de verset mă tot pune pe gânduri. Frântura aceasta face parte dintr-o discuţie a lui Avraam cu Domnul.

“1. Domnul zisese lui Avram: "Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. 2. Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvanta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare. 3. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.”

Frântura la care mă refer este “"Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta.” Geneza 12:1-3

Povestea lui Avraam o ştiu cu lux de amănunte. Dar ce ar însemna pentru mine porunca asta?

Am plecat de acasă de mulţi ani. Însă poţi pleca de undeva şi să nu ieşi de fapt din acel loc, din acele obiceiuri, din acea cultură.

Nu am plecat din România dar am plecat din casa părinţilor, dintre rude, din mediul cunoscut şi familiar. Am plecat să îmi fac un rost în viaţă.

Am plecat şi am riscat să cunosc oameni noi, mentalităţi, culturi, puncte de vedere noi, filosofii care au pus la test valorile şi credinţele mele, tendinţe pe care le-am evitat sau îmbrăţisat.

Am ieşit din casa părinţilor şi a trebuit să descopăr locuri noi, alte localităţi, alte forme de guvernare, alte idei de conducere şi gestionare a conflictelor, problemelor şi a vieţii.

Am ieşit dintre rudele mele şi a trebuit să cunosc oameni noi, să leg relaţii, să învăţ să relaţionez cu fel de fel de oameni, să îmi pese de alţi oameni, să devin vulnerabilă în relaţii, să iubesc şi să mă las iubită de oameni care până atunci îmi erau necunoscuţi.

Am ieşit din tot ce îmi era cunoscut. Uneori, Singurul cunoscut rămas cu mine era Domnul. Am învăţat să Îl las să îmi fie Prietenul cel mai bun şi confidentul meu fidel.

Am ieşit şi am învăţat că pot fi rănită, dar pot învăţa să iert şi să merg mai departe.

Am ieşit şi am descoperit oameni bandaje de dragoste, oameni de care să mă feresc dar în acelaşi timp să îi ţin aproape.

Am ieşit şi nu a fost uşor. Nu am avut războaie ca Avraam, nu am luptat fizic ca să îmi iau captivii înapoi, nu am negociat cu Faraon sau cu mai ştiu eu ce împărat.

Luptele mele au fost diferite de cele ale lui Avraam! Descopăr că încă mai am lucruri din care încă nu am ieşit. Lucrez la asta!

Am ieşit şi… nu îmi pare rău! 

cu ziua asta și cu cerurile la povești

Aștept minuni mari, minuni doar pentru mine sau pentru alții. Pe unele le povestesc, despre unele scriu, însă sunt lucruri minunate pe lângă care trec ca Vodă prin lobodă.
Cu ceva ani în urmă, mă bosumflasem pe Domnul și I-am spus că nu Îl văd, nu simt Prezența Lui. L-am rugat să facă ceva, să îmi arate ceva. Știu că era o oră matinală și în timp ce mă rugam, am ieșit din cameră ca să îmi fac o cafea. Mi-am aruncat privirea pe geam, și unul dintre cele mai splendide răsărituri pe care le observasem, se desfășura în viața mea. Am lăsat cafeaua la făcut și am ieșit pe terasă ca să mă minunez mai mult de ceea ce Domnul tocmai îmi arăta.
Dacă citesc Scripturile, găsesc că fiecare zi povestește următoarei zile despre Slava și măreția Lui Dumnezeu. Ziua ascultă ce spun cerurile și povestește mai departe ceea ce află. Cerurile de deasupra nu stau mute de uimire când văd creația Domnului.
Cerurile nu tac. Că nu aud eu ceea ce spun ele este altă poveste. Nu înțeleg nici limbajul păsărilor, nici semnalele de comunicare dintre flori sau copaci, nici fenomenele naturii, nici multe limbi străine. Dar dacă eu nu le înțeleg, asta nu înseamnă că ele nu comunică, nu-și spun între ele despre cele auzite.
Zilele acestea meditez la prima zi a creației, iar Psalmul 19 și Isaia 40 sunt două dintre textele care completează informațiile despre creație.
Munții au fost măsurați, cântăriți cu Mâna Domnului. Greutatea lor trebuia să balanseze totul. Forma lor nu este una abruptă, vegetația poate crește pe coamele munților. Aerul are altă densitate acolo. Cerul are altă culoare, păsările cântă alte cântece decât cel al rândunelelor mele.
Care sunt lucrurile de care mă bucur zilnic? Ce povestesc despre ziua de ieri? Cerurile și ziua povestesc Slava și măreția Domnului. Eu ce povestesc?
Da, trăim aici pe pământ, avem dureri, necazuri, probleme, griji, și alegem să lăsăm îngrijorările să ne pună capul în pământ și să nu ne mai bucurăm de nimic și de nimeni.
Acum, la mine, răsare soarele! Cerul se colorează în culori pe care nu le pot numi, câțiva nori pufoși se văd prin fereastra mea, stau împreună cu mine și se minunează de ceea ce aud și văd. Eu pot doar să văd, nu aud nimic din ceea ce spun ele. Păsările parcă nu și-au băut cafeaua, par adormite. Rândunelele mele nu se mai ciorovăiesc. Se pregătesc de plecare, iar mie îmi va fi cu siguranță dor de ele. Un cocoș dă deșteptarea într-o curte, undeva mai departe.
Da, am planuri făcute pe azi, am probleme de rezolvat, am griji care vor să mă copleșească.
Aleg însă să mă minunez de un răsărit, de un ciripit somnoros de pasăre, de un cocoș care parcă a băut un expresso dublu și vrea să ia ziua în piept.
Aleg să mă bucur că văd, aud, simt, recunosc sunetele, pipăi tastatura și apar literele, savurez cafeaua și admir ceea ce Domnul a creat pentru mine și pentru noi.
Aleg să mă întreb oare ce povești a aflat ziua de astăzi despre Slava și măreția Domnului. Oare ce minuni au mai văzut cerurile ieri și le-a aflat ziua de astăzi? Sigur ele știu și de minunile mele, de intervenția Domnului în viața mea, de problemele mele de sănătate, de ușile pe care Domnul le deschide pentru mine, de rugăciunile mele ascultate.
Aleg ca împreună cu ziua asta și cu cerurile să povestesc Slava Lui și să mă minunez de măreția Lui

un cort unde să cortuiască cu noi

“La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul. Pământul era pustiu și gol; peste fața adâncului de ape era întuneric, și Duhul lui Dumnezeu Se mișca pe deasupra apelor. Dumnezeu a zis: "Să fie lumină!" Și a fost lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună; și Dumnezeu a despărțit lumina de întuneric. Dumnezeu a numit lumina zi, iar intunericul l-a numit noapte. Astfel, a fost o seară, și apoi a fost o dimineață: aceasta a fost ziua întâi.” Geneza 1:1-5

Dumnezeu a făcut cerurile și pământul. El cu mâna Sa a făcut asta. Așa că daca mă uit la cer, nu vreau să uit că El l-a întocmit. Admir creația, mă minunez că deși pământul este rotund, nu se rostogolește, nu cădem în gol și mulțumesc Domnului pentru cum a făcut asta.

Apoi aflu că pământul era fără viață, fără formă, era întuneric și multă apă. Duhul Domnului se mișca pe deasupra apelor. Prima poruncă este rostită, și se face lumină. Nu era nevoie de soare ca să fie lumină. Creatorul desparte lumina de întuneric, numește ziua și noaptea. Actul creației este un act de despărțire a luminii de întuneric, al pământului de ape, a cerurilor de pământ, a spațiului dintre cer și pământ unde să existe viață.

Închid ochii și îmi imaginez scena creației. Dumnezeu face pământul, apoi cerurile, apa este peste tot. Scoate pământul ca pe o insulă dintre ape. Cerurile au și ele apa lor așa că face un spațiu delimitator între ceruri și pământ, un loc unde să încapă mai apoi plantele, animalele, păsările, norii, stelele, soarele și luna, omul. Pământul despre care am aflat că era fără formă, capătă formă și contur. Spațiul ia forma pământului, arată ca un cort, ca o jumătate de sferă.

Aici, în acest spațiu, între cer și pământ, cu baza pe pământ, Dumnezeu va crea toate condițiile pentru apariția vieții. Dumnezeu face un cort unde să încapă viața, unde să se desfășoare viața. Aici, în acest spațiu, Dumnezeu va crea omul și îi va porunci să lucreze pământul, să îl păzească, și să se înmulțească.

Vine căderea și aflu promisiunea din partea Creatorului că va veni un Mântuitor care va zdrobi capul șarpelui. Citesc Scripturile mai departe și văd profeție după profeție anunțând amănunte și detalii despre Mesia, despre Mântuitorul și Salvatorul promis în Gradina Edenului.

Isus Christos, Mesia, Dumnezeu întrupat vine pe pământ, trăiește printre oameni, ne spune despre planul Său de mântuire. Conform profețiilor Scripturii este dat la moarte, moare și învie împlinind fiecare profeție. S-a înălțat la cer, dar înainte de a pleca la cer promite că va trimite un Mângâietor, pe Duhul Său.

La început, Dumnezeu crează spațiul unde să se desfășoare viața, acolo El stătea de vorbă cu omul, apoi cu Adam și Eva. Dumnezeu crează un spațiu ca un cort unde poate exista viața, un om după Chipul și asemănarea Lui și comunică cu omul. Psalmii ne vorbesc că Dumnezeu are un cort unde ne putem ascunde când vine necazul și suferința. Cuvântul ne aduce și mai multă mângâiere când ne spune că Dumnezeu însuși vrea să locuiască/cortuiască cu noi, în noi.

“Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască (cortuiască) în El (Col.1:19)”

“așa încat Hristos să locuiasc (cortuiască) în inimile voastre prin credință; (Efes.3:17)

“Credeți că degeaba vorbește Scriptura? Duhul pe care L-a pus Dumnezeu să locuiască (cortuiască) în noi ne vrea cu gelozie pentru Sine.” (Iac.4:5)

Dumnezeu crează spațiul unde să existe viața, unde să trăiască omul, unde să comunice cu El. Căderea aduce ruperea comunicării și relației cu Dumnezeu. Isus, Mesia, vine să fie jertfa fără cusur pentru mântuirea noastră, vine să ne spună că prin credința în jertfa Lui suntem iertați, mântuiți. Prin credința în jertfa Lui Isus, Dumnezeu vine să locuiască cortuiască cu noi, în noi, în timp ce noi trăim viața în acest cort/spațiu creat de El.