amintiri cu sfinți - ediție proprie - Rikva Lazarovici

Cu vreo zece ani în urmă, o prietenă cu care încă nu m-am văzut față către față, îmi spune că trebuie să îmi facă cunoștință cu cineva. Ea credea că eu ar trebuie să devin prietenă cu femeia asta care este evreică și locuiește în Israel.

Seara, destul de târziu, primesc pe skype un apel. Intuiam eu cam cine ar fi, așa că răspund. Atunci am făcut cunoștință cu Rivka Lazarovici. S-a născută în 12.11.1944, în Bârlad, într-o familie de evrei. A avut, din câte știu eu, un frate și două surori. Singurele rude în viață acum sunt două nepoate.

A contactat de mică virusul de poliomelită și o vreme a stat internată într-un sanatoriu. Acolo, a avut o colegă de cameră creștină și de la ea a aflat că Isus Christos, Mântuitorul, este evreu. Acolo decide să-L lase pe Yeshua să îi fie Domn și Mântuitor.

S-a întors acasă și nu a avut curajul să spună că ea crede că Isus evreul este Fiul Lui Dumnezeu și Mântuitorul ei. Avea un tată sever și violent. Cumva, tatăl află că vizitele dese la o altă fată creștină au scopul de a întări credința fiicei sale și nu a ezitat să folosească bătaia.

Abia aștepta să ajungă studentă în Iași și să fie liberă. Numai că la admiterea la facultate este întrebată dacă familia ei a depus cerere de emigrare în Israel. A fost respinsă pentru că erau pe lista de așteptare. În aceeași toamnă pleacă în Israel.

Tatăl era fericit că a scăpat de influențele creștine. Numai că ea află de o adunare și primește botezul în râul Iordan. Credea că nu se va afla despre ceea ce ea tocmai a făcut. Credea că știe doar ea și cei cei prezenți acolo. Numai că în mulțime era un ziarist care scrie un articol despre convertirea evreilor veniți din țările Europei și face fotografii care ajung în presa străină dar și națională.Așa află familia ei despre faptul că s-a botezat. Întoarsă acasă, a intrat într-un program strict de re-educare, cu interzicerea părăsirii spațiului casei.

Fiind majoră, decide că are dreptul să își ia propriile decizii legate de viață și fuge de acasă la o familie de misionari. Până la urmă, Poliția o găsește. Dar ascultându-i povestea nu vor să o mai predea acasă. Merg ca să o însoțească la întâlnirea cu familia și să îi interzică tatălui să mai ridice glasul și mâna asupra ei.

Se înscrie la o școală și devine contabilă, se angajează și va fi pe picioarele ei, iar relația cu familia ei se îmbunătățește spre finalul vieții părinților ei. Vorbea foarte bine limba română, ebraica, engleza și rusa. Uneori, într-o propoziție vorbea în cel puțin trei limbi.

Viața ei a fost îmbibată și înțesată cu minuni. Vorbea deschis cu oricine și oricui despre Dumnezeul în care ea și-a pus încrederea, își povestea minunile.

Poliomelita i-a afectat și mâinile, îi era greu să scrie și prefera să mă sune. Dacă citea un banc, o glumă sau ceva vesel, mă suna. “Hai să îți spun ceva!” Și spunea gluma, apoi o poveste și o minune în mod sigur.

Cred că avea un radar emoțional. Știa când nivelul moralului meu era scăzut. Nu știu cum știa, dar numai ce mă suna. Uneori, nu aveam puterea să îi răspund. Și, nu se dădea bătută. Îmi scria “trebuie să vorbim.”

O sunam, nu îi spuneam nimic și începea să mă încurajeze, să îmi spună cum Dumnezeu face minuni, că El vede, ascultă, aude și răspunde. Până se încheia convorbirea, starea mea era alta.

Mereu mă întreba ce planuri am. Parte dintre ele I le spuneam. “Dar Domnul ce spune de planurile tale? Este de acord? Ai discutat cu El despre ele? Hai să ne rugăm și să vedem ce va spune El. Și dacă primești aprobare, atunci mergi înainte.”

Și nu uita să se roage. Mă verifica dacă m-am rugat, dacă am undă verde. Uneori se implica în proiectele mele doar după ce avea aprobarea Tatii.

Ne-am văzut cred că de două sau trei ori față în față. Dar am vorbit mult la telefon.

Anul aceasta, după ce s-au ridicat restricțiile a insistat să merg în Israel ca să ne vedem. I-am explicat de zeci de ori că nu pot pleca, că am treabă, că … Și-a dorit mult să mă vadă anul acesta…

Se lupta cu un cancer la plămâni de câțiva ani. Niciodată nu se plângea. Poliomelita i-a afectat mersul și a trebuit să renunțe la a mai conduce mașina. Apoi, pentru siguranța ei, a decis să se interneze într-un azil. Era super încântată de atmosfera de acolo. M-a sunat într-o seară și mi-a arătat cum e acolo, ce oameni cu inimă mare au grijă de ei, cum se fac aniversările și sărbătorile, ce prăjituri mănâncă. Uneori cerea de la bucătărese rețele pentru mine.

Avea mulți prieteni, știa o grămadă de oameni și se mira cum de eu nu-i știu pe toți cunoscuții ei. Avea o prietenă mai supărăcioasă și ca să o îmbuneze, o ajuta să completeze rebus. Uneori, se încurcau și mă suna ca sa o ajut cu sinonimele.

În azil, avea o prietenă care o enerva teribil. I-am spus să o lase în pace dacă o supără așa de tare. A fost șocată. “Cum să îi fac așa ceva? Eu mai încă minte. Ea a mai pierdut din ea. Are nevoie de cineva care să o iubească!”

De vreo două săptămâni nu mi-a mai răspuns la mesaje. Nu s-a mai întâmplat așa ceva. I-am tot trimis mesaje, am sunat-o și… tăcere.

Am reușit să fac rost de numărul de telefon de la azil și am rugat un prieten să sune și să întrebe de ea.

Mă așteptam să mi se spună că a plecat ACASĂ, dar nu eram pregătită chiar să aud vestea.

Am apreciat teribil că prietenul acesta mi-a trimis mesaj vocal și nu mi-a scris răspunsul.

“Acum patru zile a plecat în veșnicie!”

Femeia asta m-a iubit, încurajat, îndemnat, susținut. Era comică când îmi făcea morală. Mă lua la sentiment, apela la înțelepciune și tact. Într-un fel, Rivka m-a adoptat, m-a tratat ca pe fiica ei.

Nu a fost căsătorită și nu a avut copii.

Acum e ACASĂ! Bănuiesc că povestește cu tata despre mine, dar și cu cei plecați înaintea noastră.

De duminică, 22.10.2022, cerul a devenit mai bogat în cunoștințe… ajunse ACASĂ!

https://www.youtube.com/watch?v=tnBzus62oOs

îmi cunosc rădăcinile?

Mi-am cunoscut trei din patru bunici. Unul dintre ei, a murit când eram mică, dar îmi amintesc câte ceva despre el. Ceilalți doi au murit când eram adolescentă. Într-un fel, nu am reușit să prind istoria neamului povestind cu ei.

Studiez cartea Exod și de câteva săptămâni frământ un gând. Poporul iese din Egipt și știu că nu pot pleca de acolo fără să ia cu ei oasele lui Iosif. Apoi trimit vorbă neamurilor lor să îi lase să treacă pe teritoriul lor și aceștia le refuză ajutorul. Edomiții erau urmașii lui Esau, verișorii lor.

Nu pot să nu mă întreb, ce dorințe și vorbe au spus înaintașii mei cu 430 de ani în urmă?

Cui i-a păsat de dorințele lor de a fi îngropați știu eu unde?

Cine știe care sunt neamurile mele care mă duc pe linia genealogică cu 430 de ani în urmă? Care și unde sunt urmașii lor?

Clar că nu îi știu!

Dar de ce nu îi știu?

Pentru că mi se tot spune că noi nu “dezgropăm” morții ca să le aflăm trecutul. Nu mai contează cine erau, ce făceau, ce caracter aveau, ce realizări bune și rele au avut. Important e că noi trăim, să fim oameni printre cei din vremea noastră și, cam atât. Un carpe diem interpretat.

Merg mai departe și mă întreb, în căile cui umblu? Cu cine dintre strămășii mei seamăn? Ce moșteniri am de la înaintașii mei? Și nu mă refer aici la pământuri și averi.

Oare nu cumva sunt mai săracă pentru că nu-mi știu rădăcinile?

războiul și teama

Războiul își face simțită prezența cam în fiecare discuție pe care o am, că vreau sau nu. Sunt întrebată de bomba care parcă stă deasupra capului nostru, care este localizată pe nu știu unde, care va distruge aia și pe cealaltă. Răspund că nu am timp să urmăresc bomba. Sunt cumva certată că nu mă informez, că sunt o visătoare și refuz să mă ancorez în realitate.

Încerc să analizez lucrurile și realizez că voi muri... de panică dacă mă concentrez doar pe știri și las să mă influențeze toate discuțiile și stirile. Fără să vreau un soi de panică a pătruns în mine.

Ce am făcut? Am lăsat ca Scriptura să fie doar o poveste? E doar un text pe care să îl analizez și interpretez? E doar cunoștință generală?

Știu despre ieșirea poporului Israel din robie, știu despre faptul că 40 (patruzeci) de ani Dumnezeu a hrănit tot poporul cu mic dejun, pranz și cină. A avut grijă să nu li se rupă papucii și să nu li se zdremțuiască hainele. I-a încălzit noaptea și i-a acoperit cu un nor ziua ca să nu îi prăpădească cădura. Le-a dat apă, le-a adus toluri de păsări ca să mănânce carne când li se acrise de hrana pe care o primeau zilnic.

Știu cine sunt. Știu că sunt fiica Lui, a Dumnezeului lui Avraam, Isaac și Iacov, sunt înfiată prin sângele Lui Isus Christos. Știu toate astea și totuși...

Realizez că nu Îl las pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. Realizez că Îl limitez pe Dumnezeu. Realizez că dincolo de teorie nu cred că Dumnezeu va avea grijă de mine.

El mă iubește însă prea mult ca să mă lase așa, în starea asta de panică. Mi-a făcut cunoștință cu niște oameni dezrădăcinați din locul lor, oameni care nu se mai pot întoarce în locul lor de baștină pentru că casa și proprietățile lor aparțin acum altei țări. Unde au ajuns, li s-au încredințat case pe care le-au transformat în cămine. Și-au folosit mintea, mâinile, puterea și înțelepciunea și au transformat casele în care au intrat.

Au lăsat pe Dumneze să fie Dumnezeu și am fost martoră la modul în care El le-a purtat și le poartă de grijă.

Clar că am întrebat pe bătrânul grupului cum au reușit să nu își piardă mințile și credința. Mi-a răspuns cu o vocea domoală, așezată și înțeleaptă.

“Cella, L-am cunoscut pe Dumnezeu în viața de dinainte de război. Am văzut minuni, am experimentat harul, iertarea și binecuvântarea. Acum, în viața de acum, Îl văd pe Dumnezeu cum ne poartă de grijă, se îngrijește de fiecare nevoie, văd și simt binecuvântările lui, și aleg să Îi mulțumesc Lui pentru tot. Tot ceea ce am și avem este de la El.”

Așa că aleg să lupt cu teama și decid să Îl las pe Dumnezeu să fie Dumnezeul meu.

Aleg să mă bucur de viață, de fiecare zi în parte.

Aleg să cred că El este în control și tot ce vine și se întâmplă este cu știrea Lui, cu acceptul Lui. 

mașina cu două volane

Am auzit recent o poveste care m-a pus pe gânduri.

Un evreu urcă într-un taxi și vede că mașina în care tocmai s-a urcat are două volane. Nu știa ce să creadă. Șoferul părea de treabă așa că l-a întrebat de ce mașina lui are două volane.

Acesta i-a explicat călătorului că are un băiat super activ care iubește să petreacă timp cu tatăl lui și căruia îi place foarte mult să conducă. Este încă un copil și își dorește să conducă mașina tatălui. Când este cu el în mașină, emite sunete la toate virajele, semnalizează și se agită.

Ca să îl împace, tatăl său i-a pus și lui un volan în fața celuilalt loc din față.

Evreul ascultă povestea și îi spune șoferului, și la noi este tot așa.

Șoferul rămâne blocat. Cum adica și la voi este așa?

Evreul îi răspunde, la noi și la Dumnezeul nostru. Noi ne agităm, facem sunete stridente și ascuțite la viraje, semnalizăm și ne agităm în viață. Uneori uităm că nu conducem singuri. Uităm că Dumnezeu are volanul care trebuie, care conduce viața noastră și ne ține în siguranță. Noi credem că ne conducem viețile și că suntem stăpâni pe situație. Nici nu ne uităm în stânga ca să vedem Șoferul.