impactul dragostei Lui

Îmi plac poveștile! Iubesc poveștile. Dacă sunt adevărate, mă captivează, sunt acolo în ele.

Am crescut la lumina lămpii, cu un soi de pat după sobă, cu un bunic care povestea întâmplări reale din viața lui până când simțea că adormeam. Și nu adormeam ușor… probabil spre disperarea lui.

Am cunoscut o familie de refugiați pe la vârsta de 40 de ani, oameni care au pierdut posesiunile materiale dar care nu s-au pierd pe ei în vâltoarea acestei vieți. Familia aceasta are doi copii, unul de vreo 16-17 ani și unul de 2 ani.

Ne-au invitat la masă. Am învățat că trebuie să mă așez la masă când sunt invitată, să accept un ceai și ceva din ceea ce pun ei pe masă. Neacceptarea invitației de a sta la masă cu ei umilește mai mult decât îmi pot închipui.

Ne povestesc că niciodată nu au dus lipsă de nimic, de absolut nimic. Nu și-au pus niciodată problema că ar trebui să dea din ceea ce au, să împartă cu cei în nevoie. Da, știau textele biblice despre a da și de a împărți cu cei în nevoie. Dar nimeni de lângă ei nu era în nevoie, nimeni nu părea a avea nevoie de ajutor. Nici măcar nu concepeau cum ar fi să dea puțin ceea ce au.

Când a început conflictul lor în 2014, au pierdut enorm de mult, dar nu tot. Mai avea bani, mai aveau resurse. Au cumpărat 50 de hectare de pământ, capre de lapte, o hală de aproximativ 20/100 metri, au pornit cu afacere cu brânză maturată de capră.

Din zona de vest a țării vin niște oameni cu ajutoare pentru cei în nevoi din zona lor. Pentru ei, erau niște ciudați. De ce ar face oamenii aceștia acest lucru? De ce ar dărui? De ce au bătut atâta drum până în zona lor? I-au invitat la ei, i-au cunoscut, au păstrat relația. Dar slujirea celor din vest nu avea nici o logică pentru ei.

Voiau să își facă o casă bio, aveau materialele pregătite. Între timp și-au cumpărat o casă mai veche și visau să facă casa nouă. Era totul cumpărat și depozitat. Așteptau primăvara anului 2022.

Soția lui nu avea pace, ceva nu îi dădea liniște. Aveau relații și află că conflictul e gata să înceapă. Tatăl lui era primar peste trei sate care se aflau la distanță mare unele de altele, avea o poziție în societate, dar și o limbă slobodă față de ocupanți. Este amenințat de nemumărate ori cu moartea și primește știrea că va fi răpit. Prin tot felul de relații, reușește să scape.

Fiul împreună cu familia sunt încă în zona ocupată. Avea un prieten sus pus care îl sună și îi spune că trebuie să iasă. De vreo două zile soția lui nu avea pace deloc. Împachetează pentru că sunt conștienți că trebuie să plece. Nu vor sub nici o formă să plece. Se roagă împreună și separat.

Se roagă și cer Domnului îndrumare.

Ea deschide Biblia. Literele Scripturii dansează în fața ei, nu vor sub nici o formă să se așeze, să stea la locul lor. E derutată total. Dintr-odată, două cuvinte se luminează din text, “fugiți în cetate”. A știut ce au de făcut. Au pus în mașină câteva lucruri și… primesc un telefon. “Cât poți de repede ieși de acolo și fugi în vest.” Și, ies!

Pleacă. După 15 minute, nu mai poate ieși nimeni din localitatea lor. Numai că ei erau oameni importanți și posturile de control primesc comanda de a-i opri și întoarce. Ei află asta și drumurile ocolitoare sunt alese pentru călătoria lor.

Se pierd în hățișul drumurilor. Dintr-odată le apare o mașină în cale, domnul de la volan îi întreabă dacă au văzut niște tiruri pe drum. Omul era fermier și încerca să își salveze ceva din calea invadatorilor. Nu văzuseră! Omul află că și ei încearcă să scape în est și le spune că îi poate urma însă nu va conduce cu viteză mica. Dacă se pied de el, asta e. Sunt pe cont propriu.

Omul avea un jeep iar ei aveau mașina unui prieten. Mașina în care erau ei fusese confiscate de invadatori. Dacă îl prindeau, risca să fie executat pentru însușirea unui bun care se afla în custodia unei alte țări.

Ajung undeva într-un orășel, lângă un hotel. Ferestrele hotelului erau baricadate cu scânduri, lumina închisă. Le răspunde totuși cineva și le spune că nu este loc pentru ei. Să caute în altă parte. Nu contează că au un copil mic, că au nevoie de un pat.

Stau în mașină, se roagă.

Un taxi parchează lângă ei. Soția îi spune soțului să meargă la taximetrist și să îl întrebe dacă știu unde să găsească un loc de găzduire. El, precaut, îi spune că în aceste vremuri nu știi peste cine dai. Dacă își pun viața în pericol punând întrebări străinilor. Este trecut de ora 22, ora legală de a călători în vreme de război.

Taximetristul se pregătește să plece. Soția îi spune soțului, este șansa noastră de a fi ajutați. Dute și întreabă bărbatul acesta dacă știe unde am putea să ne cazăm noaptea asta. Omul iese din mașină, se duce la taximetrist, îi spune că sunt în căutarea unui loc de găzduit pentru o noapte. Taximestristul se uită la el și îi spune, “eu nu vă pot ajuta. Dar vă dau o adresă. Acolo locuiesc părinții mei.”

Le dă adresa și ajung după 20 de minute.

Sunt așteptați de doi oameni mai în vârstă, masa este pusă, ceaiul fierbinte este pe masa, paturile sunt aranjate și pregătite pentru oaspeți. Descoperă că copii bătrânilor sunt născuți în aceleași zile cu copiii lor însă la ani distanță.

Peste noapte, a nins. Mașina călătorilor noștri este dezăpezită, drumul făcut ca să poată ieși și pleca mai departe.

Primirea aceasta a fost un șoc enorm. A zguduit toate temeliile credințelor lor. Oamenii aceștia la care au fost cazați seamănă cu cei din est, cei cu care au ținut legătura, cu cei la care se pregătesc acum să meargă.

Niște străini și-au deschis casa și i-au găzduit, și-au întins masa și au împărțit ceea ce aveau cu ei.

Ajung în vest, primesc o casă veche și o transformă cum pot într-un cămin. Văd oameni venind cu ajutoare pentru cei ca ei. Își pun întrebări. Ce îi îndeamnă pe acești oameni să facă asta? Da, știu Scriptura, știu că trebuie să dăruiești. Dar chiar așa?

Sunt conștienți că noi, și alții ca noi, suntem interfața unei mulțimi care dăruiește. Sunt conștienți că doar dragostea Lui Dumnezeu te îndeamnă să dăruiești, să împarți din ceea ce ai. Numai că ei nu au mai trăit și experimentat așa ceva.

Le povestesc că eu așa am crescut, într-o astfel de dăruire. Bunicul meu știa familiile sărace din bisericile de pe o rază mare, le ducea bani și alimente, le făcea rost de ceea ce aveau nevoie.

Fac ochii mari! Nu le vine să creadă că noi așa am crescut, că noi am învățat din fragedă pruncie să vedem nevoile altora și să ne pese de cei de lângă noi.

Auzim povești cu minuni, cu vieți transformate, călăuzire, dragoste și sacrificiu și credința noastră se întărește ascultându-le. Ne spun că credința lor crește și se întărește văzându-ne săptămânal, primind din ceea ce alții au dăruit cu drag. Se simt învăluiți în dragostea Lui și descoperă că și ei pot să facă teoria practică

“Cântați Domnului, toț locuitorii pământului! Vestiți din zi in zi mântuirea Lui; povestiți printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele, minunile Lui! Căci Domnul este mare și foarte vrednic de laudă, El este de temut, mai presus de toti dumnezeii;” 1 Cronici 16:23-25

Emanuele - omul potrivit la locul potrivit

Sâmbătă, o căutam pe Eveline la REMAR. Dăm de ea, era ocupată ca de obicei. Lângă ea, apare imediat un alt voluntar despre care credeam că e ucrainean. Deja mă uitam să văd unde e traducătoarea noastră când acesta ne salută în limba română. Vorbea bine românește așa că îl întrebăm de unde este. Ne spune că e din România, și mai mult de atât, este student la Iași.

Relația se leagă rapid, ne povestește despre refugiați, despre echipele de reporteri care vin să intervieveze refugiații, despre faptul că ei servesc masa atât refugiaților cât și oamenilor fără adăpost.

Noi, imediat ce am ajuns în Cernăuți, am intrat în piață ca să ne cumpărăm șosete și mănuși. Ce aveam pe noi cu noi nu era suficient. La REMAR, în cort, nu se mai dăduse căldură de vreo două zile. Au fost două zile când zona de joacă a copiilor a fost închisă din cauza frigului. Oamenii vin, mănâncă și pleacă undeva unde să se încălzească.

Emanuel împreună cu tatăl său au fost din primele zile în vamă primind refugiații! Până la finalul lunii aprilie a cam stat prin vamă, apoi s-a dus să își dea examenele. E student integralist în anul lui.

În vară, și-a propus să vină doar pentru câteva zile ca voluntar la REMAR, și a stat toată vara. Știe fiecare colț al corturilor și fiecare lucru de acolo. Cred că îi știe pe nume pe oamenii care vin zilnic să servească masa acolo.

Ne mai povestește că e student în ultimul an. Când prinde un timp liber, pleacă spre Cernăuți ca să mai ajute acolo cu ce poate. Este voluntar. Nu îl plătește nimeni. Ar putea foarte bine să stea liniștit în Iași, să meargă în weekend la munte și să își trăiască viața. El însă a ales să își investească viața slujind oamenii care vin acolo pentru o masă caldă, o haină și o vorbă bună.

Voluntarii sunt tineri din România, Germania, Italia, Spania, Germania, Ucraina. Cu unii dintre ei am discutat când i-am vizitat. Îi vezi mereu printre oameni, ducându-le tăvile cu mâncare, vorbindu-le calm, frumos, cu drag. Unii servesc, alții debaraseasă, spală, igienizează, și o iau de la capăt cu alți oameni.

Vineri spre sâmbătă a nins, era frig și bătea vântul. Cred că am ajuns spre finalul servirii mesei pentru că erau puțini oameni la mese. Vreo trei copii se jucau în zona destinată copiilor, câteva mame îi supravegheau. Trecea vântul prin tine acolo însă bănuiesc că acești copii nu aveau alt loc de joacă.

M-am uitat la Eveline, la Emanuel. Li se potrivește mănușă vorba “omul potrivit la locul potrivit”. Atât ei cât și ceilalți voluntari te învăluie într-o privire și atitudine plină de dragoste. I-am urmărit să văd dacă o fac de ochii noștri sau atitudinea aceasta este una normală, naturală. Nu am auzit un glas ridicat, nu am văzut nici o sprânceană ridicată, nu am simțit nici o atitudinea de aroganță sau superioritate.

Ne-au invitat și pe noi la masă! I-am refuzat!

“Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții.” Ioan 13:34-35

La REMAR în Cernăuți se simțea și se vedea dragostea voluntarilor. Nu se îndoiește nimeni că ei sunt ucenicii Lui Isus. Cred că mulți dintre cei care servesc masa acolo își pun întrebări despre manifestarea aceasta de dragoste, grijă și compasiune care înalță și nu umilește.

Max și Sveta nu și-au pierdut credința și mințile

Până în data de 24 februarie 2022, pentru mine Ucraina era țara vecină din nordul țării noastre. Da, știam că este un conflict acolo. Rar mai ajungea câte o știre cu numere de morți și distrugeri. Am văzut o hartă și conflictul era în partea cealaltă... de lume. Nu avea treabă cu mine! Mai mult de atât, nu cunoșteam pe nimeni de acolo, nu avea cum să mă doară durerea lor pentru că erau prea departe de mine.

Numai că din 24 februarie 2022, conflictul a escaladat și am descoperit că Ucraina este extrem de aproape de noi! Văzând scenele din vamă, mulțimile înghețate de frig, îmbătrânite și paralizate de spaimă, am descoperit că și ei sunt vulnerabili, la fel ca mine.

De atunci, Ucraina are chip și nume.

Săptămâna trecută, am auzit povestea lui Max și a familiei lui. Până la declanșarea primului conflict din anul 2014, avea o afacere prosperă cu ciuperci. Dormea inuman de puțin, cam două ore pe zi. Învârtea bani și presiunea afacerii era extremă.

Relațiile familiale se deteriorau, voia să divorțeze. Credea că va face față eșecului pierderii afacerii mai bine de unul singur. Soția însă îi spunea că ar trebui să meargă la biserică. Nu voia! Ce să facă el acolo? Să recunoască că are nevoie de Dumnezeu? Ideea de a merge la biserică îl enerva și se ajungea la ceartă. Pleca imediat de acasă și se refugia în muncă.

Cunoscuții, rând pe rând îi spuneau că singura soluție pentru ca el să își revină din această goană de a face bani și a face față presiunii de a rămâne pe piață era să meargă la biserică și să Îl lase pe Dumnezeu să îi fie Dumnezeu. Știa că dacă va merge la biserică, va trebui să se pocăiască, să se împace cu Dumnezeu. Iar el nu voia asta deloc.

Într-o zi, împreună cu soția și primul băiat merg la biserică, ascultă tot ce se întâmplă, iar la final păstorul întreabă dacă este cineva în sală care ar vrea să se împace cu Dumnezeu, să se ridice în picioare iar biserica să se roage pentru el.

Max se uită la nevasta lui și îi face semn că e timpul să se ridice amândoi în picioare declarându-și public nevoia de a se împăca cu Dumnezeu. Și se ridică amândoi.

Pierde afacerea dar nu își pierde credința și nici mințile.

Se apucă de altă afacere, cumpără pământ, capre, investește într-o hală de producție și face brânză de capră. I se duce vestea și vânzările cresc.

Ne-a arătat hala de producție. În aceasta se puteau matura două tone de brânză. Nu era un producător colosal însă se descurca bine.

Ziua de 24 februarie 2022 aduce ocupanții peste ei. Își ia soția și copiii și pleacă ca să își scape viața. Între timp, Domnul i-a mai binecuvântat cu un băiețel. În bagaj au avut loc doar de două bucăți de brânză maturată. Restul, mai bine de o tonă, a rămas ocupanților

Ajung în zona Cernăuți, primesc o casă pe care o transformă într-un cămin.

Curentul electric se ia din ce în ce mai des. Ca să aibă la ce să gătească, a proiectat o sobă unde să se gătească cu lemne. Săptămâna trecută, am văzut tabla tăiată iar săptămâna asta, deja se gătea la această sobă.

Mai mult de atât, Max s-a apucat să facă portofele din piele, de diferite culori și mărimi. Încet, încet, și-a procurat scule, și-a făcut machete, a găsit capse și a fost deschis la idei.

Ne-a servit cu brânză, era ultima bucată de brânză adusă cu ei. Inițial, am refuzat să mâncăm. Era ceva a lor, ceva ce făcea parte din trecutul lor, dar au insistat și am descoperit că nu am mai gustat până acum brânză așa bună.

Ocupanții au făcut din hala lor de producție un loc de găzduit. Între timp, două bombe au aterizat acolo.Una a explodat și a făcut ravagii, iar cealaltă este încă îngropată în șapă.

Au pierdut de două ori afacerea, banii, pământul, casa, dar nu și-au pierdut credința, mințile, bucuria, pacea. S-au împăcat cu Dumnezeu, și El le-a dat mai mulți frați și surori, părinți și inimi deschise care să simtă cu ei în aceste vremuri.

Mă simt binecuvântată de Domnul că mi-a făcut cunoștință cu Max și Sveta, care au fost dispuși să ne spună povestea lor, să ne servească cu ceva din viața lor trecută. Am descoperit că darurile cu care ne-a înzestrat Domnul le putem folosi indiferent de contextele în care ajungem și putem lăsa binecuvântările primite să curgă spre cei de lângă noi. 

amintiri cu sfinți ediție proprie - Pauline și Daniel Sutton

În ultima perioadă, am început să îmi aleg caracteristici ale oamenilor în vârstă, caracteristici pe care să le cultiv şi să le trăiesc când, sau dacă, voi ajunge la vârstă adultă. Cei despre care vreau să vă povestesc astăzi sunt două exemple de trai pentru mine.

Daniel şi Pauline Sutton sunt părinţii lui Paul, Joy şi Faith. Daniel e mai tăcut, retras dar cu inimă mare. Pauline însă traduce tăcerile lui Daniel.
S-au întâlnit la colegiu. Părinții ei erau misionari și au trimis-o să facă școala înapoi acasă, în Statele Unite ale Americii. Mama lui Daniel era administratora colegiului. Acolo învățau copiii misionarilor. Imediat ce a ajuns la școală, cineva i-a spus să ia legătura cu administratora. Pauline habar nu avea de ce să vorbească cu doamna aceasta.

S-au întâlnit, doamna administrator i-a pus câteva întrebări despre ea, a aflat că e singură în America, că familia ei este pe câmpul de misiune. Scurt și la obiect, doamna administrator a invitat-o la ea acasă pentru fiecare weekend cât va fi la școală.

Acasă la doamna administrator își va cunoaște viitor soț, pe Daniel.
Termină școala și este asistent medical. Se căsătorește cu Daniel, iar chemarea de a fi misionar arde și în inimile lor. Au deja doi copii în anul 1965, este însărcinată în două-trei luni cu al treilea copil, când pleacă ca misionari.

Ajung în Teheran. Iranul li se pare a fi una dintre cele mai frumoase țări în care au fost. Stau acolo patru luni și apoi pleacă spre sudul Pakistanului, ceea ce acum e parte din Bangladesh. Petrec și acolo patru luni. Începe războiul dintre Pakistan și Iran, iar ei trebuie să părăsească țara.

Pauline era însărcinată în luna a șaptea când au primit ordinul de evacuare. Au ajuns în Manila, Filipene după peripeții și zboruri. În Manila, au fost așteptați de alți misionari care au avut grijă de ei, de copii, de acomodarea lor.

Primesc oferta de a rămâne misionari în Filipine, mai în sudul țării.

Daniel alături de alți misionari începe să construiască o tabără, Word of Life Seaside. Era o tabără dotată cu bucătărie și putea fi închiriată pentru conferințe, întâlniri, tabere pe malul mării. Tabăra este încă acolo, încă funcțională.

Pauline își creștea cei trei copii, era asistentă pentru copiii și oamenii a căror soartă părea pecetluită, preda la școala duminicală și făcea studiu biblic.

Locuiesc acolo în perioada 1965-1973. În toți acești ani, călătoresc o singură dată în Statele Unite pentru un an. Se întorc în Statele Unite ale Americii pentru că tatăl Paulinei este diagnosticat cu cancer și până la finalul anului 1973 își va sfârși alergarea pe acest pământ.

În 1965, în Teheran, familia Daniel și Pauline Sutton se întâlnește cu o altă familie misionară. Aceștia aveau o fată, Julie. Paul - fiul lui Pauline și Daniel Sutton și Julie se vor reîntâlni la colegiul și vor deveni o familie.

Pauline și Daniel s-au înapoiat în State, dar inima lor bătea pentru oameni. S-au rugat și au cerut Domnului să le arate ce să facă în continuare. Ani la rând, au călătorit în multe țări filmând și făcând fotografii pentru diverse organizații creștine.

Așa ajunge Daniel în România în anul 2006.

Din anul 2011, Pauline și Daniel vin în fiecare noiembrie pentru a găti curcani și plăcinte cu mere, dovleac și pecan, mâncare specifică pentru sărbătoarea de Thanksgiving. În anii 2020 și 2021 a fost o pauză nedorită în această tradiție a lor și a noastră.

La peste 80 de ani, te-ai aștepta să vezi doi bătrâni morocănoși, ofuscați și plini de plângeri. Daniel însă a ales să se lupte în continuare printre noi cu niște curcani, iar Pauline a ales să umple cu mare drag plăcintele.

Pauline și Daniel sunt oamenii care se roagă zilnic pentru mine, îmi trimit melodii, versuri și încurajări, vorbesc cu Domnul despre mine și mă iubesc. Sunt bandajele mele de dragoste cu care Domnul m-a binecuvântat.

realități dintre refugiați

Am citit cărți despre războaie, mărturii ale celor care au luptat, ale cuceriților, ale celor rămași acasă, ale victimelor colaterale. Am văzut documentare despre dezastre naturale, răboaie, revolte, revoluții, pogrom, holocaust, foamete, secetă, boli.

În plin centrul Cernăuțiului, există un centru pentru refugiați unde cam 1500 de porții sunt servite zilnic. L-am vizitat prima dată în primăvară. Atunci, erau doar voluntarii acolo, era liniște și pace. Am cunoscut o voluntară din Germania venită în cadrul unui proiect al facultății unde studia.

Ieri, am zis să trecem să vedem ce mai este pe acolo. Credeam că sâmbăta nu se lucrează, că e liniște și pace. Lângă cort erau oameni mulți. Parcăm mașina și vedem oameni ieșind din cort și alergând. Discutam între noi și ne întrebam unde aleargă acești oameni. Poate că sunt refugiați ce aleargă după autobuz, probabil stau în altă zonă și au venit aici doar să mănânce.

Ne-am apropiat și am hotărât să nu facem fotografii. De la începutul acestui conflict, m-am hotărât să nu le fac oamenilor ajunși în situația aceasta fotografii.

Discutasem în mașină despre voluntara întâlnită în primăvară. Nu mai știam nimic despre ea.

Peste 75 de persoane erau la mese și înfulecau, cred că este cel mai potrivit cuvânt, mâncarea care li se servea. Erau acolo oameni de toate vârstele și mărimile. Unii folosind cadre, unii în scaune cu rotile, copiii în cărucioare sau pe lângă părinții lor.

Am realizat că voluntara “noastră” este acolo, servind la mese. O strigăm, ne recunoaște, iar încântarea ei de a ne revedea ne-a surprins și bucurat inima.

Ne introduce în cort, ne arată zona de servire a mesei și vrea să ne ducă la haine.

O iau înainte. Vreau să văd mai mult.

Habar nu am ce vreau!

Pentru a-i proteja pe oameni de căldură și soare, la intrarea în cort, s-a făcut un soi de culoar acoperit. E un culoar de vreo 20-30 de metri, destul de lat. Voluntarii s-au prins că suntem cu cineva dintre ei și că fețele noastre nu arată a refugiați, așa că nu ne-au întrebat nimic.

Am ajuns în fața culoarului, prin interiorul centrului, și am văzut oamenii stând pe patru șiruri așteptându-și rândul la masa. Era atâta durere, disperare și nevoie de supraviețuire în acești oameni încât mi s-a făcut rău. Am simțit că mi se întoarce stomacul pe dos și mi se taie picioarele izbindu-mă de această realitate.

Sesizez că oamenii aleargă și se așează la rând pentru a intra la masa. Ulterior am aflat că unii prind să intre la masă de trei ori. Este singura masă caldă sau singura mâncare pe care o mănâncă zilnic.

Lili, prietena mea, a venit și m-a tras de acolo, m-a luat prin zona de joacă destinată copiilor spre locul unde săptămânal refugiații vin să își ia trei articole de îmbrăcăminte sau încălțăminte. Maletele sunt la mare căutare. Nu primesc deloc haine pentru baieți și bărbați de la 16 ani în sus și acestea sunt acum cele mai căutate. Nu au mai deloc încălțăminte de iarnă.

Aveau câțiva saci cu haine nedesfăcuți și rafturile arătau destul de golașe.

Câteva mame cu copii erau în zona de joacă, aveau acolo o bătută și ceva jucării de pluș care cândva au arătat bine.

Conflictul vecinilor nu s-a încheiat!

Foamea și disperarea de a găsi mâncare, lucruri despre care am citit și m-am documentat, nu înseamnă cuvinte scrise într-o carte care să impresioneze cititorul. Este o realitate trăită de mulți oameni la câteva sute de kilometri de noi, în plin centrul Cernăuțiului.