Oare nu cumva trăiesc onorând numele meu și nu Numele Lui?

Studiez cartea Judecători. Recitind-o, am căzut în despresie. Studiind-o, m-am regăsit în ea, în același ciclu de viață, de conduită, de alegeri. Bine, eu nu am idoli – statui și o închinare publică în fața acestora.

Caut vinovați pentru că viața mea nu e conform ideilor, viselor și visurilor mele! Cartea Judecători mă ajută să-mi reamintesc că trebuie să mă uit și la mine când fac judecățile.

Cred că am nevoie de o cheie, de un cod legal după care să fac judecata. Și cheia asta nu o găsesc în vibe-ul vieții de zi cu zi, în presa vremii, în filosofiile încâlcite care mi se oferă pe tavă. Viața asta nu e numai despre muncă, mâncăre, distracție, alergare. Dacă e numai atât, ce fac cu golul acela interior care uneori doare de nu știu ce e cu mine? De ce doare? Mai doare? Oare nu cumva am lăsat apatia și indiferența să omoare durerea acelui gol, acelei tânjiri după o împlinire mai înaltă, mai adâncă, mai dincolo de lumea asta?

Poți să vorbești despre orice astăzi. Ești chiar cool dacă filosofezi de nu te înțelegi nici tu. Dar ce fac cu Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului, al celor văzute și nevăzute? Ce fac cu Scriptura? Sunt doar niște povești?

Pot să le încadrez la secțiunea SF-uri. Pot să le știu, dar pentru mine să fie doar povești. Pot să le neg veridicitatea confirmată istoric și arheologic. Pot să nu le las să aibe nici un impact în viața mea. Pot să cred că nu au nici o treabă cu mine. Pot să cred că trăiesc într-o lume paralelă cu a lor.

Mă uit la poporul din cartea Judecători și văd același fel de a trăi viața ca cel din viața de zi cu zi de astăzi.

Nu Îl iubesc pe Domnul ca David cu voce tare, cu toata ființa pentru ca să dau bine în fața oamenilor. Nu mai cred Scriptura pentru că vreau să fiu ca unii care aleg să creadă că știința este mai presus de Dumnezeul care a creat totul. Aleg să fiu ca ceilalți ca să fiu cool. Aleg să mă pierd în mulțime, să semăm cu celelate femei, ceilalți oameni și să-mi pierd unicitatea și rolul pentru că asta se cere pe piață. Aleg să trăiesc apatic pentru că asta înseamnă echilibru, zen, cool. Aleg să muncesc uitând de mine, de sufletul meu. Muncesc pentru a deveni cineva, pentru o carieră, pentru un titlu, pentru un nume.

Citesc Scriptura și Îl văd pe Domnul iubindu-ne zgomotos, luminos, colorat, creativ, emoțional, jertfindu-se, dăruindu-se, implicându-se. Nicăieri în Scriptură nu Îl găsesc pe Dumnezeu apatic și blazat. Atunci eu de ce răspund așa la dragostea Lui, la jerfta Lui, la chemarea Lui la o relație cu El?

Când caut vinovați pentru că viața mea nu se desfășoară conform cu ideile mele, nu ar trebui să mă analizez pe mine prima dată?

Porunca Domnului pentru Israel este: “Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău si cu toată puterea ta.” Deuteronom 6:5. Bine! Știu, asta este din vechime, pentru Israel. Unii trăiesc doar respectând legile din Vechiul Legământ iar noi aparținem unui alt legământ.

Văd că porunca rămâne valabilă și în cadrul Noului Legământ. "Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău; și pe aproapele tău ca pe tine însuți." (Luc.10:27).

Oare nu cumva lipsa dragostei față de Domnul este vinovatul numărul unu pentru eșecurile vieții mele? Îl iubesc pe Domnul cu toată inima, cu tot sufletul și cu toată puterea? Nu fac anumite lucruri pentru că numele mer ar fi pătat, nu mă duc nu știu unde pentru că nu ar da bine numelui meu, celor din comunitatea mea. Oare nu cumva fac lucruri doar pentru ca să dau eu bine?

Oare nu cumva trăiesc onorând numele meu și nu Numele Lui?

Dumnezeu, biserica și bandiții

Relațiile se leagă stând la povești, deschizându-ți inima, povestind minunile pe care Domnul le-a făcut cu noi, în noi, pentru noi și lângă noi.

Întrebăm o familie de refugiați, cu care em devenit prieteni, despre viața de dinainte de război. Din răspuns realizezi că nu ai pus corect întrebarea. Pentru noi, vecinii lor, războiul a început în februarie 2022. Pentru ei, războiul a început în anul 2014.

Bine. Cum a fost între cele două date? Cum suntem noi românii văzuți de ei? Cum ne vedeau?

Ni se spune că mereu li s-a spus că eram o etnie mare, sălbatică, necivilizată. Decât să ajungă la noi, mai degrabă să rămână acasă la ei. Ajung aici sau în țara lor în zona Bucovineană și au parte de un mare șoc.

Mereu și mereu, pe canalele de comunicare li se spunea că vecinii care acum i-au ocupat și vecinii de deasupra lor, sunt frații lor. Niciodată frații lor nu le vor face rău. Noi, românii nu eram frații lor deloc.

Acum, când este întrebat despre acest subiect, le spune că și-a găsit alți frați, alții despre care toată viața a crezut că îi sunt inamici. Acești frați noi sunt lângă el și familia lui în acestă perioadă grea din viața lor.

Nu instistăm pe subiect pentru că vrem să aflăm cum era viața în bisericile lor în perioada dintre războaie.

Când au fost ocupați în 2014, erau în mijlocul unor tabere cu copiii. La aceste tabere te înscriai din timp, plăteai din timp și totul era foarte bine organizat. În zona lor de acasă, la vârsta de 10 ani, copiii erau deja dependenți, vindeau și cumpărau. Taberele cu copiii începeau înainte de vârsta de 10 ani. Deja era greu să îi mai salvezi pe copii dacă intrau pe acest făgaș.

Clanurile erau ca la ele acasă acolo. Copilul unuia dintre capii bandiților participă la aceste tabere și vine acasă schimbat. Val-vârtej tatăl acestuia se duce la liderii taberelor și le spune, “Ce ați făcut cu copilul meu? Nu știu ce i-ați făcut dar de acum încolo va participa la toate evenimentele. Îmi place de el acum.”

Tatăl copilului povestește și prietenilor lui despre influența bună a acestor activități și toți își duceau copiii la orice activitate a copiilor bisericii.

Dacă se organiza o tabără în altă localitate, trebuia sunat doar unul dintre părinți și imediat li se spunea că au asigurat transportul, medicul și personalul medical care va veni cu copiii, pompierii care vor însoți mașinile, ce mașini le vor asigura paza.

Bandiții ascultă poveștile copiiilor și în inimile lor Dumnezeu începe să lucreze, încep să se împace cu El, încep să Îl lase să fie Dumnezeu vieții lor.

Începe conflictul în 2014, cei de la biserică erau în toiul activităților și se trezesc cu un comandant al armatei ocupatante și un regiment întreg de soldați la poarta bisericii. Li se spune că acolo li s-a ordonat să își facă sediul. Cei de la biserică trebuiau să își ia lucrurile și să uite de acel sediu.

Copiii pleacă acasă și povestesc despre cum soldații le-au invadat locul unde își făceau activitățile, despre ceea ce au auzit. Bandiții se sună unii pe alții și încep să sune la liderii bisericii. Cine a venit la voi? Cum îl cheamă pe cel care v-a spus că trebuie să cedați locul? Ce grad are acel om? V-a arătat vreo hârtie care să ateste acest lucru? Pe cine delegă să meargă cu ei la o discuție cu șefii armatei ocupatoare?

Nu știau cine a dat ordinul, nu li s-a arătat nici o hârtie însă când au ieșit din biserică aceasta era deja ocupată cu muniție și transformată în birou central al armatei.

Este desemnat din partea bisericii cel ce ne povestește aceste lucruri. Ne spune că liderii bisericii au chemat biserica la post și rugăciune, au spus și celorlați lideri pe care îi știau să se roage pentru ei. Va merge capul bandiților cu liderul desemnat de biserică la sefii armatei să solicite spațiul bisericii inapoi. Era nebunesc ceea ce se voia!

Să te duci la inamicii tăi, cu capul bandiților cu tine să soliciți spațiul ocupat de invadatori?

S-au dat telefoane, s-au stabilit întâlniri. Membrii bisericii posteau și se rugau pentru viața celor implicați și pentru minuni.

Capul bandiților îl întreabă pe seful unității care a invadat clădirea bisericii cine i-a dat acest ordin. Vrea să vadă hârtia care atestă asta. I se răspunde că ordinul a fost verbal. Trebuie să discute cu șeful lui, la cartierul general. Ajung acolo, “în cuibul de viespi” și din nou se fac prezentările și se pun aceleași întrebări, se solicită aceleași informații.

Generalul armatei spune că din țara lor li s-a ordonat ca să ocupe spațiile cluburilor de zi sau noapte, a discotecilor dar când au ajuns aici în oraș și au vrut să își așeze baza într-unul dintre cluburi, primarul le-a spus că are el un loc perfect pentru ei. Și i-a dus la biserică.

Nu au știut ce activități se fac acolo, nu au știut cine sunt cei implicați dar să îi dea un răgaz de câteva ore ca să-și sune ierarhic șefii.

În tot acest timp, membrii bisericilor erau în post și rugăciune.

Sunt sunați și li se comunică că în douăzeci și patru de ore vor elibera spațiul bisericii și se vor muta într-unul dintre cluburile spațioase din oraș.

Știau cum arăta clădirea bisericii. Era plină cu armanent, soldați, echipament militar. Au anunțat răspunsul primit membrilor bisericii și aceștia au continuat să se roage să își primească înapoi clădirea cât mai puțin afectată.

După mai puțin de douăzeci și patru de ore, armata i-a sunat liderii bisericii să vină să-și ia în primire clădirea. Șoc total! Totul era aranjat la loc, nu lipsea nimic.

Până în februarie 2022, nu s-au mai atins de ei.