cu Iosif la povești ...

 Recitesc Geneza zilele astea. Am ajuns la Iosif și la a doua întâlnire cu frații lui, cea în care le spune că el este cel considerat mort. Când Iosif avea 17 ani, frații lui l-au vândut. Revederea are loc peste 24 de ani (13 de ani de robie in casa lui Potifar si 2 ani puscarie, 7 ani de belsug și 2 ani de foamete). Avea undeva la 41 de ani.

În acei 24 de ani putea să lase amărăciunea, depresia, deznădejdea, durerea, tristețea și mânia să îi otrăvească sufletul și viața.

Nu a cerut să fie prețuit mai mult de Iacov.

Nu a cerut să aibă vise.

Nu a cerut și nu s-a luptat să devină mâna dreaptă și omul de încredere al tatălui său.

S-a trezit vândut!

Putea să lase amărăciunea, depresia, deznădejdea, durerea, tristețea și mânia să îi otrăvească sufletul și viața dar din ce spune el înțeleg că a ales să se încreadă în Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, în Cel care îi dăduse visele!

Când li se dezvăluie fraților, le spune “7. Dumnezeu m-a trimis inaintea voastra ca sa va ramana samanta vie in tara si ca sa va pastreze viata printr-o mare izbavire. 8. Asa ca nu voi m-ati trimis aici, ci Dumnezeu; El m-a facut ca un tata al lui faraon, stapan peste toata casa lui si carmuitorul intregii tari a Egiptului.’” Geneza 45:7-8

Visele se împlinesc peste 24 de ani! Visele pe care I le dăduse Domnul, nu visele lui Iosif.

Viața mea nu se desfășoară conform cu ceea ce am visat sau mi-am dorit eu. Pierderi umane și materiale, trădări, jigniri, umiliri, dureri, nevoi și necazuri au venit fără să le fi cerut sau chemat.

Am înălțat strigăte mute către lună și soare, către Dumnezeul de dincolo de ele sperând să primesc un răspuns cum voiam eu.

Dar cerul tăcea!

Și în anumite privințe ... încă tace.

În cei 24 de ani, nu ni se spune că Iosif ar fi urlat la lună. Ni se spune numai că Domnul era cu el și cei din jur vedeau asta.

Dacă mă uit în urmă, văd Mâna Domnului la lucru, intervenția și binecuvântarea Lui în viața mea. Cerul nu a fost atât de tăcut precum am crezut eu.

Sunt probleme pe care le aduc în fața Domnului și parcă totul e încremenit în timp și spațiu. Dar uit un aspect. Eu văd doar atât cât mă lasă durerea, înțelegerea și umanitatea să văd.

Anumite vise încă le vreau împlinite și mie mi se pare că le merit împlinite.

Învăț de la Iosif și unele lecții sunt mai greu de înghițit pentru că nu mai am răbdare, uneori parcă nu mai am nici credință ...

Cred că și Iosif s-a luptat gândurile și îndoielile, frustrările și trădările!

Oare nu cumva mi se pare că cerul tace pentru că furtuna din capul meu face prea mult zgomot și eu nu mai pot auzi nimic?

Amintiri cu sfinți - ediție proprie - Mariile mele

Cândva, în secolul XIX, se năștea una dintre Mariile mele. Va deveni dragostea vieții lui Andrei Profiri și din câte știu eu, împreună vor avea trei copii, doi băieți și o fată.

La finalul secolului XIX, se năștea o altă Marie care va rămâne orfană de mamă în anii copilăriei dar care găsește în prima mea Marie o altă mamă, un mentor. Această Marie se va căsători cu unul dintre băieții primei Marii, cu Grigore Profiri și vor avea patrusprezece copii. Șapte dintre aceștia mor la vârste fragede iar șapte ajung maturi. Mai sunt în viață și pot confirma ceea ce scriu eu doar doi dintre ei.

Undeva în anii 1920-1921, câțiva oameni din sat aud că la Iași sunt câțiva oameni care cercetează diferit Scriptura, și care aleg să trăiască conform învățăturilor din ea. Merg să se intereseze, le place și cred ceea ce aud. Primesc răspunsuri la întrebările lor, studiază Scriptura, spun și altora despre ceea ce au auzit și învățat. Nu au rămas numai la informații ci au lăsat adevărurile Scripturii să le schimbe viața.

Mariile mele, cea mai în vârstă împreună cu cea tânără, se lipesc de grupul de oameni dornici de cunoaștere, de schimbare, tânjesc după răspunsuri și aleg să creadă, să trăiască și să devină urmașe ale lui Christos.

În anul 1922, s-a construit și prima adunare a Creștinilor după Evanghelie din satul Corni-Albești, județul Vaslui. Cult recunoscut destul de repede de conducerea țării.

Mariile mele sunt printre pionerii mișcării creștinilor după evanghelie din zona Moldovei. Femeile acestea au ales să caute răspunsuri și nu s-au mulțumit cu puțin. Ceea ce au auzit și crezut a devenit mod de viață. Au fost femei normale, au făcut și greșeli, dar au ales să schimbe traiectoria spirituală a familiei din care provin.

O altă Marie – cu variațiune de nume, bunica din partea mamei, alege să își urmeze soțul și intră în categoria Mariilor mele.

Cele trei Marii ale familiei au ales să creadă adevărul Scripturii așa cum este el scris pe paginile ei, au ales să se roage pentru copiii, nepoții și urmașii lor ca aceștia să rămână credincioși Domnului. Au trasat o cale pentru cei ce veneau după ele.

Două dintre ele au prins ambele războaie iar una doar al doilea război mondial. În războaie, și-au pierdut frați, rude, apropiați. Apoi au învățat cum este să își îngroape copiii, cum este să trăiască cu durerea pierderilor, a suferințelor, a umilințelor dar și a bucuriei, a păcii, a împlinirii.

Știu că autoritățile au persecutat creștinii după evanghelie. Nu știu povești despre persecuțiile de la  începuturi însă am eroi, din familie, care pe timpul comunismului, ascundeau și transportau Biblii pentru credincioși.

Prima mea Biblie mi-a fost dăruită de bunicul meu din partea mamei. Cred că aveam pe atunci 8 sau 9 ani. Până atunci folosisem Biblia cu ilustrații a bunicului sau Bibliile părinților mei. Cred că maturitatea mea a început cu acel cadou primit de la bunicul. Primisem o Biblie pentru care el și mulți alții și-au riscat viața.

Mă uit în urmă și sunt mândră de Mariile mele, de femeile acestea puternice care s-au luptat pentru răspunsurile de care aveau nevoie, care au schimbat traiectoria familiei. Calc pe niște pași bătătoriți și sunt datoare față de cei care vin după mine să las urme vrednice de încredere, urme care merg spre Viață.

Pe două dintre Mariile mele nu le-am întalnit pentru că au plecat Acasă înainte de a mă naște eu. Am multe întrebări pentru ele când voi ajunge și eu Acasă. Abia aștept să le cunosc! Cred ca toate trei povestesc împreună cu copiii lor despre noi, despre pașii pe care îi facem, despre alegerile noastre.

Nu mă numesc Maria dar aleg să calc pe urmele lor, aleg să fiu mândră de calea bătătorită pe care mi-au lăsat-o ele mie și celor din familia noastră mare.