Familia noastră este “modulară”. Adica are copii născuți la tinerețe și copii născuți la vârstă matură. Îmi place să cred că eu am apărut printr-o minune însă urmărind firul genealogic, observ ca de fapt acesta este un tipar al familiei.
În 3 septembrie 1902, pe când străbunica avea 46 de ani, se naște Constantin Armașu. Avea deja frați căsătoriți care aveau copii la rândul lor.
În primul razboi mondial își pierde unul dintre frați iar altul se întoarce infirm și la scurt timp îi moare nevasta rămânând văduv și cu mai mulți copii.
Unul dintre acești copii se lipește de inima lui Constantin și până la bătrânețe au o relație mai mult frățească.
Vrea ceva mai mult de la viață, nu îi plăcea munca câmpului, așa că pleacă și se angajează la oraș. Strânge bani și își construiește casă la țară. Rămâne la oraș și economisește bani in continuare. Dar, vine războiul, banca se închide și pierde toată agoniseala. Nu-și pierde mințile ci își ia familia și se întoarce acasă.
Între timp, se căsătorește cu o fată de acasă, i se naște o fata, apoi un băiat. Pare familia ideală. Însă băiatul moare la naștere. Viața merge mai departe și apare a doua fată, mama mea.
Imediat ce se naște mama este chemat în concentrare și pleacă în război.
Viața a fost pentru el este o valoare pentru care a luptat.
Pe front, superiorii îi văd abilitățile și îl numesc administrator de companie. În acest fel reușeste să nu țină o armă în mână, să nu împuște pe nimeni și să țină la valorile lui.
Povestea despre locurile pe unde a fost însa nu și despre ororile văzute.
Este chemat acasă printr-o telegramă ca mama lui a murit. Fusese foarte atașat de ea și va suferi foarte mult dupa aceasta.
Al doilea razboi mondial a avut multe întorsături pentru România și în acest război își pierde cumnatul, fratele soției. Altă pierdere. Altă viață curmată prea curând.
Soldații români ajung prizonieri și sunt trimiși în Siberia. Este luat prizonier, cumva el află destinația și când a ajuns trenul în zona gării noastre, a sărit din tren și a stat ascuns până când s-a ridicat sentința de dezertare.
I se mai naște un băiat, băiat care îi poartă numele.
Că vrea sau nu, trebuie să își muncească pământul și este om gospodar.
Moartea a vrut cu orice chip să o ia pe mama. Bunica deja îi făcuse rochița de înmormântare dar bunicul și-a luat copila și s-a dus la felcer, medicul satului. I se administrează tratamentul potrivit și copila este salvată.
Ajunge primar și vine foametea. Face un plan și salvează oamenii sortiți morții.
Urmează perioada de colectivizare și își pierde pământul și boii. Altă pierdere.
Dincolo de orice, avea niște doruri și frământări care nu îi dădeau pace. Politica nu era de ajuns. Funcția care o avea nu îi dădea mulțumirea sufletească după care tânjea.
Îi plăcea viața, îi păcea să danseze, iubea viața cu pasiune. Dansa la nunți atât de mult încât avea nevoie de vreo două zile ca să își revină.
Moartea își întinde mâna din nou spre familia lui și îi vrea prima fata. A fost o bătălie lungă cu boala fizică și luptă spirituală.
Este trimis de către cei din partid să-i spioneze și să vadă ce se întâmplă în adunarea celor de la creștini dupa evanghelie. Aici, se întâlnește cu Dumnezeu și întâlnirea aceasta îi va schimba viața, îi aduce răspunsurile dorite, îi dă alinarea după care îi tânjea sufletul.
Era un bărbat înalt, frumos, citea tot ce prindea, îi plăcea să călătorească, îi plăcea mâncarea bună și îi plăcea să stea la povești cu oamenii.
Ca să păstrăm tradiția, eu apar mai târziu în viața familiei.
Din cauza contextului în care trăiam și a bolilor mamei mele, am petrecut mare parte din primii ai vieții mele în casa bunicilor mei.
De la el am moștenit dragul de carte. Îmi amintesc ca regula principală era ca înainte să pui mâna pe carte trebuia să te speli bine cu apă și săpun pe mâini. Nu aveai voie să pui mâna pe carte oricum, nu îndoiai colțurile cărții ca să pui semn.
Încă de când eram foarte mică, de ziua mea, bunicul si bunica îmi făceau câte un cadou. Și, acesta era un cadou practic. Adica putea fi o oală, o pernă cusută în puncta sau croșetată, o față de masă, o tigaie emailată. Mereu spunea că acestea făceau parte din zestrea mea.
Noi doi am avut luptele noastre iar una dintre ele a fost mai aprinsă și a schimbat în amandoi modul de raportare unul la celălalt.
Mereu îi reproșa tatei că mă crește prea independentă, că ar trebui să fie mai dur cu mine dar tata îi spunea, în felul lui, că lui îi place cum e relația noastră și că nu vrea să acționeze altfel.
Într-o zi, pe când eram adolescentă, vine bunicul la noi și se ia de mine. Nu mai stiu de ce. Dar, cum așchia nu sare departe de trunchi, m-am aprins și i-am spus că stătea în curtea familiei Profiri, îi recomand să dicteze în curtea lui și i-am arătat poarta.
S-a uitat la mine, nu a comentat, a mai spus ceva și a plecat.
Mama era în stare de șoc. Nu m-a scuzat dar nici nu m-a certat.
Acela a fost punctul de cotitură în relația cu bunicul. Atunci și acolo a realizat că îi semănam mai mult decât și-a închipuit.
Dacă sunt întrebată cum a fost bunicul Armașu, sau T cum îi spunea bunica, pot spune că a fost un om iubitor, calm, care te citea ca pe o carte, care m-a dus la grădiniță și care a văzut că ceva nu era în regulă pentru mine acolo și a ales să mă ia cu el pe la cei pe care ii vizită.
A fost un om care m-a învățat să prind drag de carte, de povești. Am stat mult cu ei și seara, stingea lampa iar eu adormeam pe patul de după sobă ascultând poveștile lui.
Eram a lui și atata îți trebuia să îi spui ceva de mine.
În casa lui avea oricine loc la masă.
Nu l-am văzut sau auzit niciodată ridicând glasul, nu l-am văzut nervos și făcând scene de isterie. A știut să își ducă durerea cu zâmbetul pe buze.
Mult după ce el a plecat Acasă, am aflat că fusese implicat în aducerea Bibliilor pe timpul regimul comunist. Prima mea Biblie de la el am primit-o.
A fost mândru de mine când a aflat că decisesem să Îl urmez pe Christos.
Nu toți cei care l-au cunoscut pot spune aceleași lucru despre el. Nu a fost cu toți la fel.
A avut inima plină de compasiune pentru săraci, pentru orfani și văduve. Aduna alimente și pleca cu bagajul în spate ca să împartă ceea ce adunase. În felul acesta, lăsa viață și speranță în urma lui.
Deși părea neînfricat și dur, bunica era punctul lui slab. Dacă bunica îi spunea “mai T, nu e chiar așa”. Se reconfigure. O asculta.
Știam că dacă bunica tușește într-un anumit fel, el trebuie să își încheie poveștile. Asta era o distracție maximă pentru mine.
Bunicul T a fost pentru mine un model de credincioșie, de devotament, de dăruire, de înțelepciune. Un lucru pe care l-am apreciat la el era că nu mă trimitea la plimbare când avea musafiri. Trebuia să stau în fața lui la masă, să mă vadă, să mă facă parte la ceea ce se petrecea, să aud și să învăț lecțiile de bunătate și înțelepciune.
A fost un om care era căutat pentru sfaturi.
Îmi pare rău că nu am avut înțelpciunea de a-i pune mai multe întrebări, de a afla mai multe despre el, despre familia din care provenea, despre visele și credințele lui.
Ne vom revedea Acasa și voi avea o eternitate timp în care să ascult răspunsurile la toate întrebările mele.
Doamne, mulțumesc că mi l-ai lăsat pe T în viața mea, m-ai binecuvântat și îmbogățit cu el.
