Haideți să ne rugăm pentru fericirea țării noastre.

Astăzi este zi de sărbătoare în România! În anul 1859, la 24 ianuarie a avut loc unirea Moldovei cu Țara Românească, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.

M-am născut aici, pe meleagurile acestea, într-o perioadă cețoasă și grea a istoriei României. Sunt născută în epoca decrețeilor, și am fost învățați să ne iubim patria mamă. Ideea asta a declanșat un conflict în capul meu. Cum adică țara/patria este mama mea? Cea care m-a născut și îmi dă de mâncare este mama mea, nu patria.

Am fost în alte țări, dar doar în vizită. Și nu pot spune că din mare naționalism am ales să rămân aici. Mi-i dragă țara asta, așa cum este ea, cu bune și cu rele. Mai mult de atât, de când a început nebuloasa asta în care ne aflăm acum, un verset din Scriptură nu-mi dă pace.

„Urmăriți binele cetății în care v-am dus în robie și rugați-vă Domnului pentru ea, pentru că fericirea voastră atârnă de fericirea ei!” Ieremia 29:7

Nu sunt aici în robie. Sau… poate sunt în robia ratelor. Dar Domnul mă sfătuie și mă îndeamnă să mă rog pentru locul unde trăiesc. Fericirea mea depinde de fericirea comunității din care fac parte.

Au trecut 166 de ani de când Cuza a semnat Unirea celor două principate, și bucata asta de țară s-a schimbat mult. Locuiesc în Iași, în capitala Moldovei, în orașul celor șapte coline românești, și sunt mândră de dulșili nostru grai moldovieniesc.

Și pot sâ-mi doriesc, șâ sâ îi doriesc țării isteia?

Ani binecuvântați de Domnul, și oameni care să-și folosească inteligența dăruită de El înspre binele cetății/țării unde locuim, oameni care să vrea binele semenului lor, oameni care să vadă nevoia, și să facă ce este de făcut.

Îmi doresc să nu uit că e datoria mea să mă rog pentru liderii cetății/țării unde locuiesc, dar și să caut fericirea comunității mele. Am fost binecuvântată cu voi, cu toți cei de lângă mine, și împreună trebuie să căutăm binele. Problema e că uneori nu reușim să distingem binele pe care-l căutăm. Dar Domnul ne promite că ne ajută în căutările noastre, și ne dă înțelepciune dacă o cerem, și este cu noi la fiecare pas.

La mulți ani, România!

La mulți ani, românilor!

Haideți să ne rugăm pentru fericirea țării noastre.

învăț de la un bob de muștar

Nu pot spune că sunt mare fan muștar, dar la gătit folosesc muștar cu boabe. De ce? Pentru că dă mâncării o aromă aparte.

În ultima vreme, m-am tot gândit la un bob de muștar, asta și pentru că studiez cartea Matei, din Biblie. Isus face referire de două ori la bobul de muștar. Dintr-un bob de muștar crește un copac mare, atât de mare încât păsările cerului își fac cuib în el. Dar a doua referire mă pune tare mult pe gânduri. Dacă aș avea credință cât un bob de muștar, aș putea să spun unui munte să se mute, și el s-ar muta.

De Crăciun, am primit o brățară cu un pandativ în care este un bob de muștar.

M-am întrebat, și am fost întrebată ce aș vrea anul acesta.

Și ce aș vrea?

Să-mi las credința să crească. Să ajungă măcar cât un bob de muștar. Nu vreau să mut fizic nici un munte, dar am mulți munți de mutat în mintea și în inima mea. Apoi, la început de an, am luat din Cuvântul Domnului o altă promisiune pentru mine. „Nu vă mai gândiți la ce a fost mai înainte și nu vă mai uitați la cele vechi! Iată, voi face ceva nou și-i gata să se întâmple: să nu-l cunoașteți voi oare? Voi face un drum prin pustiu și râuri, în locuri secetoase.” Isaia 43:18-19

Dacă mi-aș lăsa munții mutați, și aș crede că Domnul vrea să facă un drum prin pustiul inimii, minții și sufletului meu? Cum ar fi dacă aș crede că El poate aduce viață și ar înflori deșerturile și pustiurile mele?

Cum ar fi dacă L-aș crede mai mult pe El pe Cuvânt?

Cum ar fi dacă aș uda sămânța credinței mele încât să ajungă măcar cât un bob de muștar?

Cum ar arăta viața mea?

Mai aștept lucruri noi?

Mai cred că Domnul are aceeași putere ca și în trecut?

Mai cred că El face minuni?

Vreau să învăț de la, și cu un bob de muștar despre credință în acest an.

am învățat

Prima zi a anului mă găsea pe drumuri, și tot pe drumuri am încheiat anul 2024.

A fost un an în care am mai învățat puțin că moartea face parte din viață, că oricât de mult aș vrea ca cei dragi să trăiască, eu nu sunt în control, că viața și moartea sunt în Mâinile Celui ce ne-a creat.

Am mai învățat că durerea slefuiește mai mult decât orice, că trebuie să-mi țin gura în fața morții și să nu vorbesc ca o atotștiutoare înțeleaptă rănind și devastând pe cei ce-și plâng durerea.

Am învățat că viața e mai prețioasă decât am crezut, că trebuie să mă bucur de oameni, de clipe, de viață, de ceea ce mi s-a încredințat.

Am învățat că trebuie să mai las lucrurile din controlul meu, și asta ca să las corpul să respire.

Am învățat că minunile le face Domnul, în timpul Său și nu la comanda mea, în condițiile Lui și nu ale mele, cu ce și cine vrea El. Încă învăț că pământul nu se învîrte în jurul meu.

Am învățat că zdrobirea face parte din viață, că doar zdrobită și cizelată îmi plec urechea și ascult, altfel doar aud.

Am învățat să dau spațiu oamenilor, să nu mă leg disperată de ei. Dar nici să nu îi las să se lege ca și caracatița de mine ca să mă sufoce. Este suficient aer pentru toți, este nevoie de creștere pentru toți… Și creșterea se face în liniște, în singurătate cu mine și cu Domnul.

Am realizat că îmi place să mă ascund în mulțime ca să nu-mi confront temerile, ideile, fricile, gândurile. Numai că Domnul mă iubește prea mult, și are modurile Lui de a mă scoate de acolo, ca să mă salveze de mine.

Am experimentat deșertul și pustia sufletului, dar Domnul mi-a scos din Cuvânt izvoare de apă dătătoare de viață. A făcut drumuri noi în inima, mintea și sufletul meu.

Pentru că transgenealogia este una dintre pasiunile mele, Domnul astăzi îmi reamintește un text cu care mă tot provoacă de câțiva ani, „Nu vă mai gândiți la ce a fost mai înainte și nu vă mai uitați la cele vechi! Iată, voi face ceva nou și-i gata să se întâmple: să nu-l cunoașteți voi oare? Voi face un drum prin pustiu și râuri, în locuri secetoase.” Isaia 43:18-19

Învăț să las trecutul să fie trecut.

Învăț să Îl las pe Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov să fie Dumnezeul vieții mele.

Învăț să las Cuvântul să-mi fie ghid, îndreptar și hrană.

Învăț să Îl las să facă lucruri noi, să deschidă drumuri noi în viața mea prin locurile secetoase ale minții, sufletului și inimii mele.

Continui să învăț, continui să mă las transformată de Cel care are toată puterea în cer și pe pământ. Continui să Îl las pe El să mă transforme tot mai mult asemenea Chipului Fiului Său.

Continui să fac ceea ce mi-a spus să fac, și anume să povestesc minunile Lui.

Ce planuri am? Să fac ceea ce știu să fac, să iubesc ceea ce El iubește, să mă odihnesc mai mult în El, și să nu mai trăiesc pe repede înainte.