Hagar și Dumnezeul care mă vede

De câteva zile mă tot frământ cu un personaj feminin mai „neimportant”. Este vorba de Hagar. Povestea ei o găsim în cartea Geneza.

Conform Scripturii, ea este dată Sarei  ca și cadou când Faraon nu știe cum să scape mai repede din Egipt de ea și de Avraam.

Conforma tradiției iudaice, Hagar era fiica lui Faraon născută dintr-o țiitoare neimportantă. Din istorie știm că fiicele erau folosite pentru alianțele din țări.

Cum se simțea Hagar?

Neimportantă, neiubită – tatăl ei a dat-o unor străini, iar a trebuit să învețe o altă limbă, să stea cu niște necunoscuți, mai apoi să devină soția unui bărbat care clar nu o iubea, dar pe care nevasta îl cicălea că vrea copii.

Dacă Faraon nu îi era tată ci stăpân, atunci a fost dată unor oameni de care Faraon voia să scape, să uite de ei. Ce deduc eu? Voia să scape și de Hagar.

Neimportantă, neînsemnată, nu putea lua nici o decizie legată de propria-i viață. Trebuia să meargă acolo unde i se dicta, să facă ce i se spunea, să-și nege sentimentele, ideile, credințele, pentru a fi o bună servitoare/angajată/soție.

În proprietatea lui Avraam și a Sarei află că ei se închină unui alt Dumnezeu. Ea tocmai pleca dintr-o casă și o familie plină cu zei muți și reci. Probabil că le-a urmărit comportamentul celor do soți, i-a observat și analizat. Probabil că și-a dorit să audă și ea cum vorbește Dumnezeul lui Avraam.

Rămâne însărcinată cu soțul ei, Avraam. Dar Sara nu este mulțumită de situație, și o alungă.

Este undeva în pustiu, fără apă, fără mâncare, iar în jurul ei este numai nisip cât vezi cu ochii. Moartea stătea după fiecare dună de lângă ea.

Deodată, aude o voce care o strigă pe nume și o întreabă unde se duce și de unde pleacă. Mai mult de atât, vocea asta îi știe numele și statutul social, știe și de copilul care îi crește în pântece.

Deci așa vorbește Dumnezeul lui Avraam.

Dar stai puțin.

Dumnezeul acesta a lui Avraam i-a vorbit ei. Iar ea este egipteancă, sclavă și nevastă, străină, alungată, neiubită, nesemnificativă, aruncată și alungată de ici colo.

Dumnezeul lui Avraam este cel care vede, El este El Roi.  "Tu esti Dumnezeu care mă vede!" căci a zis ea: "Cu adevărat, am văzut aici spatele Celui ce m-a vazut!" Geneza 16:13

Lângă noi sunt mulți bolnavi, oameni cuprinși de disperare, de temeri, oameni care au frământări și întrebări. Unii se simt singuri, triști, părăsiți, abandonați de oameni, se simt uitați de Dumnezeu, se simt ca și Hagar.

Dar Hagar îmi reamintește astăzi că Dumnezeul ei este Cel care vede, Cel care mă vede și pe mine, indiferent de starea în care sunt, de situațiile prin care trec.

Arta de a muri, Rob Moll

Bunicul de pe tată a rămas văduv înainte  de a mă naște eu, și iubea tare mult dulciurile. Locuia la câteva case de bunicii materni, iar bunicii erau prieteni. Eu stăteam la bunicii materni. Îmi aduc aminte că bunica gătea, ne așezam la masă, iar după ce mâncam urma o plimbare scurtă până la celălalt bunic. Îi duceam mâncare caldă.

Aveam patru ani și ceva, știam că bunicul patern era bolnav, și acum locuia la una dintre surorile tatei. Într-o seară, părinții erau în vizită la bunicul, dar tata s-a întors să mă ia cu el. Bunicul voia să mă vadă. Ne-am certat pe o bucată de ciocolată, rupsese o bucățică din ciocolata mea. Mi-a dat-o pe a lui întreagă, dar eu tot nu l-am iertat că îmi luase din ciocolata mea.

Bunicul era un mare pupăcios, și pe deasupra avea o mustață scurtă care-mi înțepa fața când mă pupa.

Am plecat de la bunicul în acea seară după ce mi-am luat porția de pupături înțepăcioase. Tata a ales în acea seară să stea cu el, să mai povestească...

Bunicul, la un moment dat, l-a trimis să îi aducă din camera de alături o cană cu apă. Când tata s-a întors la el, bunicul murise.

Cu câteva ore înainte își văzuse, pe rând, toți copiii rămași în viață, și o parte dintre nepoți.

La câțiva ani distanți, eram adolescentă, am aflat că bunicul matern era bolnav. Fata lor cea mai mare era venită acasă, fratele mamei fusese să îl viziteze. Bunicul a trimis pe cineva să-i spună tatălui meu să meargă la el. Mama era și ea mai mereu pe acolo.

Tata fusese la serviciu, mama venise o fugă acasă. Imediat ce a auzit de rugămintea bunicului, tata s-a dus la el. Au stat de vorbă doar ei doi, pentru fiecare dintre noi bunicul a spus câte o vorbă – ca o binecuvântare. Și i-a spus să o trimită pe mama că are să îi spună și ei ceva. Mama urma să se ducă din nou la el a doua zi.

A doua zi, înainte cu puțin ca mama să ajungă la el, bunicul a murit.

Mereu, mama se întreabă ce a vrut bunicul să îi spună. De ce nu a ajuns mai devreme la el? De ce a vrut să termine treaba, și apoi să se ducă la el? De ce nu a așteptat-o?

Cu douăzeci de ani în urmă, de ziua tatei, eram la el și așa din senin ne spune că el va muri. Am râs cu toții. I-am spus să o lase mai moale cu amenințările, și apoi toți murim într-o bună zi.

A mai trecut o lună și ceva, iar pentru tata a venit acea bună zi. La fiecare întâlnire ne mai spunea câte ceva, parcă știa că va pleca. O dublă comoție cerebrală a adus pentru el acea bună zi.

Mama îl lăsase acasă să aducă lemne pentru seară și ea s-a dus până la fratele meu, la câteva case distanță.

Cartea „Arta de a muri” de Rob Moll mi-a adus aminte de faptul că moartea face parte din viață, că oricât am trage de noi... tot murim.

Înainte de muri, una dintre bunele mele prietene, mi-a spus: „Cella a început să miroase ca-n cer!” Iar eu am bombardat-o cu întrebări. Mi-a spus senin, „nu pot să-ți explic cum miroase cerul.”