Arta de a muri, Rob Moll

Bunicul de pe tată a rămas văduv înainte  de a mă naște eu, și iubea tare mult dulciurile. Locuia la câteva case de bunicii materni, iar bunicii erau prieteni. Eu stăteam la bunicii materni. Îmi aduc aminte că bunica gătea, ne așezam la masă, iar după ce mâncam urma o plimbare scurtă până la celălalt bunic. Îi duceam mâncare caldă.

Aveam patru ani și ceva, știam că bunicul patern era bolnav, și acum locuia la una dintre surorile tatei. Într-o seară, părinții erau în vizită la bunicul, dar tata s-a întors să mă ia cu el. Bunicul voia să mă vadă. Ne-am certat pe o bucată de ciocolată, rupsese o bucățică din ciocolata mea. Mi-a dat-o pe a lui întreagă, dar eu tot nu l-am iertat că îmi luase din ciocolata mea.

Bunicul era un mare pupăcios, și pe deasupra avea o mustață scurtă care-mi înțepa fața când mă pupa.

Am plecat de la bunicul în acea seară după ce mi-am luat porția de pupături înțepăcioase. Tata a ales în acea seară să stea cu el, să mai povestească...

Bunicul, la un moment dat, l-a trimis să îi aducă din camera de alături o cană cu apă. Când tata s-a întors la el, bunicul murise.

Cu câteva ore înainte își văzuse, pe rând, toți copiii rămași în viață, și o parte dintre nepoți.

La câțiva ani distanți, eram adolescentă, am aflat că bunicul matern era bolnav. Fata lor cea mai mare era venită acasă, fratele mamei fusese să îl viziteze. Bunicul a trimis pe cineva să-i spună tatălui meu să meargă la el. Mama era și ea mai mereu pe acolo.

Tata fusese la serviciu, mama venise o fugă acasă. Imediat ce a auzit de rugămintea bunicului, tata s-a dus la el. Au stat de vorbă doar ei doi, pentru fiecare dintre noi bunicul a spus câte o vorbă – ca o binecuvântare. Și i-a spus să o trimită pe mama că are să îi spună și ei ceva. Mama urma să se ducă din nou la el a doua zi.

A doua zi, înainte cu puțin ca mama să ajungă la el, bunicul a murit.

Mereu, mama se întreabă ce a vrut bunicul să îi spună. De ce nu a ajuns mai devreme la el? De ce a vrut să termine treaba, și apoi să se ducă la el? De ce nu a așteptat-o?

Cu douăzeci de ani în urmă, de ziua tatei, eram la el și așa din senin ne spune că el va muri. Am râs cu toții. I-am spus să o lase mai moale cu amenințările, și apoi toți murim într-o bună zi.

A mai trecut o lună și ceva, iar pentru tata a venit acea bună zi. La fiecare întâlnire ne mai spunea câte ceva, parcă știa că va pleca. O dublă comoție cerebrală a adus pentru el acea bună zi.

Mama îl lăsase acasă să aducă lemne pentru seară și ea s-a dus până la fratele meu, la câteva case distanță.

Cartea „Arta de a muri” de Rob Moll mi-a adus aminte de faptul că moartea face parte din viață, că oricât am trage de noi... tot murim.

Înainte de muri, una dintre bunele mele prietene, mi-a spus: „Cella a început să miroase ca-n cer!” Iar eu am bombardat-o cu întrebări. Mi-a spus senin, „nu pot să-ți explic cum miroase cerul.”