Astăzi, este o zi de bucurie.

Am citit dimineață o poveste scurtă şi reală care mi-a mai destupat niște neuroni.

Un profesor de universitate merge la studenți şi le spune că o veste care i-a șocat. „La cursul meu toți veți avea nota 10. Nu vă stresați de notă. Vreau doar să vă bucurați de materie, de parcurs, de ceea ce învățați, asimilați, vă schimbă din materia asta.”

Așa face și Isus cu noi. Ne spune că suntem iertați când am acceptat că El este Mielul Lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. Ne invită să ne bucurăm de „materia” Lui, de Cuvânt, de El.

Sunt iertată!

Ce trebuie să fac?

Să mă bucur de Cuvânt, de relația pe care o am cu El, de colegii mei de „viață” care i-a așezat lângă mine, sau cu care doar mă intersectez.

Sunt iertată! Și sunt invitată să mă bucur!

Astăzi, este o zi de bucurie. Materia este vastă! 

țânțarii fac voia Domnului?

 Destul de recent, am fost invitată la o conferință, și m-am dus. Nu merg prea des la conferințe, dar mi-am spus că dacă nu-mi place tema , găsesc o scuză și ies la cumpărături.

La una dintre secțiuni ni s-a înmânat câte un vas mic de lut. Am primit vasul și imediat mi-a atras atenția praful care-mi rămânea pe degete. Mi-am adus aminte că pielea noastră se schimbă și o parte din praful din casa mea este de fapt de la mine. Apoi, mi-am studiat vasul. E așa mai robust, cu ușoare denivelări, cu o crestătură la bază, cu urmele degetelor olarului pe ea...

Mi-a plăcut vasul acela micuț.

Am auzit în alt context o întrebare cumva comică care a stârnit o furtună de idei în capul meu, „țânțarii fac voia Domnului? Când te bâzâie și te enervează, sunt ei în voia Domnului?” Este ceva din viața mea care nu este rânduit/plănuit de Dumnezeu?

Nu sunt influencer-ăriță, nu sunt o persoană vizibilă sau importantă. Din veșnicii, Dumnezeu a scris un plan/rol pentru viața mea. Și eu uneori aș vrea să fiu măreață, să fac și să dreg, și-L rog pe Dumnezeu să schimbe planul vieții mele. Dar dacă ar schimba planul vieții mele, nu cumva ar trebui să rescrie planul tuturor?

Viața mea, așa cum este ea, este influențată de viața celor cu care eu interacționez. Viața celor cu care eu interacționez este influențată de viața mea, de atitudinea cu care eu îi tratez, îi iubesc, mă las iubită de ei.

Am venit cu vasul acasă, și mă tot gândesc la el. Îmi plac vasele de ceramică, am văzut niște lucrări foarte frumoase la expoziții, i-am admirat și pe artiștii care le-au creat. Unele vase sunt pentru expoziție, vor sta frumos atârnate pe pereți și vor fi admirate de mulți. Alte vase sunt folosite pentru servirea mâncării, și la început te porți cu ele cu mare grijă, apoi se mai ciobesc și ajung la gunoi. Alte vase sunt pentru a spăla cartofii plini de noroi, pentru a face muncile mai murdare. Fiecare vas este folositor. Am nevoie de multe vase în casă și fiecare are rolul lui.

Olarul și-a pus amprenta pe mine, m-a creat cu un scop, și m-am liniștit abia când am acceptat rolul pe care El l-a scris pentru mine. Vasul meu e pe alocuri crăpat și fisurat, puțin ciobit, ros de la atâta hrășpănit (când razi sever pe fundul unui ceaun cu o lingură), uzat și tocit, pe alocuri pătat de la loviturile celor cu care am interacționat.

Dacă țânțarilor le-a fost scris să mă bâzâie, cu atât mai mult
mie mi-a fost scris rolul pe care îl am în viața aceasta. M-am luptat cu Domnul și am sperat că va mai ajusta planul meu, dar povestind cu El am înțeles că așa cum L-a scris El este cel mai bine pentru mine.

mulțumesc pentru ploaie

 Aveam nevoie de ploaie. Nu sunt agricultor, dar atât cât ştiu despre cultură şi nevoia de apă, era nevoie de ploaie. Mai mult de atât, suntem în octombrie, şi rare sunt sărbătorile Iaşului fără frig şi ploaie. În plus, plouă cu pelerini, iar statul în staţii sau în trafic aşa lipsă de bucurie îmi aduc….

Îmi vine să comentez, să mă plâng de confortul meu deranjat, să plâng că pierd prea mult în trafic, că e frig, că totul e ud, că …

Sunt copilul Lui Dumnezeu. Mă identific ca fiind copila Lui, dar uneori aşa mă prinde o stare de nemulţumire pentru vreme, pentru aglomeraţie, pentru că…. Şi nu ştiu cum se face că motivele se iţesc ca ciupercile după ploaie.

Dimineaţă, în drum spre serviciu, le-am zărit în inima şi mintea mea. Şi am decis să-l vizitez pe David, şi să-l întreb pe el ce făcea când îl lua nemulţumirea. Iată ce spune el:

„Pentru ce te mâhnești, suflete, și gemi înăuntrul meu? Nădăjduiește în Dumnezeu, căci iarăși Îl voi lăuda; El este mântuirea mea și Dumnezeul meu”. (Ps.42:11)

„Da, suflete, încrede-te în Dumnezeu, căci de la El îmi vine nădejdea.” (Ps.62:5)

Doamne, mulțumesc pentru ploaia asta bună care cade peste noi, care acoperă nevoia de apă a pământului, care va face să rodească sămânța din el.

Mulțumesc pentru pelerinii care ne vizitează orașul, Te rog să îi binecuvintezi și să le răspunzi prin minuni, căci Tu ești Cel ce Singur face minuni.

Mulțumesc că mă trezești, și mă ajuți să-i spun sufletului meu să fie mulțumitor, să nu uite că de la Tine vine nădejdea și mântuirea.

Domnul e bun!

De vreo săptămână citesc, studiez și meditez la Psalmul 136. Nici nu m-am trezit bine și primul gând care mi-a venit dimineață în minte a fost „Domnul este bun”.

Am o un fel de teamă de lucrurile care se termină. Îmi place când un anumit eveniment se încheie, când termin de citit cărțile de lectură obligatorie, când mâncarea gătită e savurată toată, când anumite probleme sau relații se încheie.

Dar îmi este teamă că X sau Y nu mă va mai iubi, că relația cu unii se va răci, că relațiile se vor finaliza, că... Sufăr de scenarită cronică. Iar Psalmul 136 mă aduce în realitate, în același timp mă teleportează în timp, în istorie, îmi reamintește de douăzeci și șase de ori „căci în veac ține îndurarea Lui”. Stai un pic. În veac înseamnă veșnic, fără sfârșit?

Mintea mea pricepe cumva ideea de veșnicie, fără început și fără sfârșit. Aici, în timpul meu limitat pe pământ sunt îndemnată să văd că Domnul este bun. Și nu doar să văd, că de văzut văd eu multe. Sunt chemată să recunosc în viața mea că Domnul este bun, căci îndurarea Lui ține în veac.

Domnul este bun când plouă afară și este frig, și nu-mi vine să ies din casă.

Domnul este bun când mă dor oasele, capul, când virozele mă lipesc de cana de ceai și de medicamente.

Domnul este bun când diagnosticul medicului îmi face creierul să ajungă în fază de electrocutare, iar inima pare să plesnească de teamă și de îngrijorare.

Domnul este bun când cei dragi ai mei își încheie călătoria vieții pe acest pământ.

Domnul este bun când veștile rele se țin scai de mine.

Domnul este bun când lumea se frământă și aud de războaie și vești despre revolte, asasinate, persecuții.

Domnul este bun când se rup norii și zone întregi sunt spălate de ape, când tot ce a rămas în urmă e doar noroi…

Domnul e bun când simt că pământul îmi fuge de sub picioare, când celulele din organismul meu își uită mersul lor, când aripa morții mă umbrește pe mine sau pe cei dragi mie, când trec prin valea umbrei morții, când stau în fața unui mormânt deschis așteptând ca cel drag mie să ajungă acolo.

Îndurarea Lui ține în veci, de dinainte de creație până după sfârșitul acestei lumi.

Îndurarea Lui ține în veci, nu este influențată de evenimentele din prezent.

Cât despre scenarită, aleg să-L las pe Domnul s o vindece.

Domnul este bun, căci îndurarea Lui ține în veci.

acum văd mat

În casa mea, am un loc unde citesc, meditez, mă rog. Este un balcon închis, luminos pentru că peretele exterior este doar din geam. Are partea de jos mată, iar partea de sus normală. Mă rog, așa am crezut eu că este normală.

Am crescut la țară, iar florile erau în grădina din fața casei. Pentru mine, florile cu greu au încăput în casă. Dar pentru că prietenii meu au crezut că trebuie să vorbesc cu cineva în casă, mi-au adus flori, și a trebuit să am grijă de ele. Cum să le spun că au murit florile? Adică nu am fost în stare să am grijă de niște flori?

Unele însă au murit oricât m-am străduit eu să le fie bine.

După ce am „înmormântat” câteva, am înțeles că de fapt nu eu eram vinovată de moartea subită a acestora, ci lumina din casă. Locuind într-o construcție nouă, ni s-au pus geamuri complexe. Prin ele intră lumina, însă nu și UV-ul necesar plantelor.

Eram gata fericită să le înmormântez și pe ultimele când din greșeală, le-am pus jos, pe gresie. Plantele au înviat și radiau de fericire. Na, cum să le mai „înmormântezi” acum?

Și așa conviețuim de ceva ani.

Dar dimineață admirându-le, am mai realizat ceva legat de lumină, de ceea ce văd, înțeleg. Este un verset cu care tacit l-am tot confruntat pe Pavel. Cum adică eu aici pe pământ nu înțeleg totul? Adică nu mă duce mintea? Ce a văzut el în vedeniile lui de eu nu aș înțelege?

„Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea față în față. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaște deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin.” 1 Corinteni 13:12

Acum, după ce am descoperit că UV-ul și lumina trec prin geamul mat, și așa reușesc plantele mele să trăiască, are sens ce spune Pavel. E drept că am lumina, că pot vedea, dar nu total, nu pe deplin, văd cumva mat. În cer, în casa pregătită de Isus, acolo unde voi merge, voi vedea pe deplin, curat, în tot spectrul de lumină, în tot întregul și înțelesul.

Mulțumesc prietenilor mei pentru flori. Încă nu vorbesc cu ele, dar mulțumesc Domnului că mă învață lecții prin aceste plante care se încăpătânează să caute lumina, să rămână în viață.

un abur și o mână de țărână

Sunt ahtiată după cărţi şi după informaţiile din acestea, particip la cursuri şi seminare, uneori mai merg la conferinţe şi întâlniri. Mi-i viaţa plină cu evenimente trecute în calendar. Evenimente pe care nu vreau să le ratez, nu trebuie să le ratez. În acelaşi timp, trag cu coada ochiului la ştiri, încerc să fiu la curent cu evenimentele din ţară, dar şi cu cele internaţionale.

Aud despre creştinii care mor persecutaţi cu sutele în Africa sau Asia. Dar ei sunt departe de mine. Informația mă afectează puțin în funcție de cât de mare este numărul morților. Războiul din coasta noastră uneori intră într-un con de umbră, deşi uneori tresar când restaurentele din zona mea dau artificii. Sunetul artificiilor îl conexez cu un sunet pe care nu mi-l doresc în realitate.

Cu toate informaţiile acestea alerg să prin autobuzul, să ţin termenele în frâu, să nu ratez întâlnirile unde mi-am dat cuvântul că ajung, că ...

Ieri, am aflat că fratelui unui prieten i-a cedat inima. Era un bărbat de seama mea. L-am cunoscut cu vreo douăzeci de ani în urmă. Mi-am amintit unde și cum l-am cunoscut.

Realizez mai mult şi mai mult cât de fragili suntem. Iacov, fratele lui Isus (Yeshua) ne scrie „Căci ce este viața voastră? Nu sunteți decât un abur, care se arată puțintel, și apoi piere.” Iacov 4:14

S-a răcit vremea la noi, și dimineața îmi pot vedea aburul respirației. Pot vedea durabilitatea unui abur pe viu.

Ce sunt? Un abur.

Ce cred eu că sunt? Oh, asta este o altă poveste. Mă cred și mă dau măreață, puternică. Visez și muncesc să am un corp și o imagine de invidiat, îmi vreau capul plin de informații, uneori ajung la întâlniri unde găsesc oameni care se șochează că ajung și eu în sferele lor.

Ce sunt?

Mă duc în cartea Geneza și recitesc povestea povestea facerii omului. „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață, și omul s-a făcut astfel un suflet viu.” Geneza 2:7

Sunt o mână de țărână, adica o mână de praf, amestecată cu apă, care are o forma unică, căreia i s-a suflat în nări suflare de viață. Amestecul de pământ și apă creează un lut. Iar eu, fără viață, sunt doar o bucată de lut care se dezintegrează.

Ce sunt? Un abur, o bucată de lut căreia Dumnezeu i-a dat viață, un rost și cu care are un plan. De ce? „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” Ioan 3:16

Am nevoie de penele și de aripile Lui

În ultima perioadă, aripa morții face mai multă umbră decât mi-am imaginat. Aseară, am aflat despre o cunoștință că i-a murit și tatăl, mama a murit cu puțini ani în urmă. Dimineață, am văzut că undeva în timpul nopții am primit un mesaj vocal. Soțul unei prietene din copilărie este aproape gata.

Este multă durere și suferință lângă mine, lângă noi.

La cine să alerg când vine durerea, necazul suferința, boala, trădarea?

La cine mă duc când simt o durere profundă din care nu știu cum și dacă voi trece peste ea?

Cui să mă jeluiesc când simt că mă destram de durere fizică, psihică, emoțională?

Și, este posibil să ies din casă arborând un zâmbet de invidiat, iar cei din jur habar să nu aibă de furtunile mele.

La cine mă plâng sau alerg când simt că mă sting în mine?

Este un om care a scris despre astfel de dureri, despre ce a simțit și experimentat în astfel de momente, și mă refer la David. Iov a făcut și el asta, dar mă simt mai aproape de David.

În Psalmul 91, David spune „El te va acoperi cu penele Lui și te vei ascunde sub aripile Lui. Căci scut și pavăză este credincioșia Lui!”

Penele mă duc cu gândul la ceva moale, impermeabil, care mă ajută să mă încălzesc, sub aripile Lui sunt protejată.

Am ales și aleg să vorbesc cu Creatorul meu, cu Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov. De ce? Răspund ca Petru, „"Doamne", I-a răspuns Simon Petru, "la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice. (Ioan.6:68)

Am nevoie de cuvintele vieții veșnice, de cuvintele Lui scrise în Scriptură, am nevoie să cred aceste cuvinte ca să nu-mi pierd mințile, am nevoie să-L cred pe Dumnezeu pe cuvânt ca să pot trece prin ceea ce trec, ca să pot sta lângă cei care simt că li se destramă viața.

Am nevoie de penele și aripile Lui, iar sub ele încapi și tu...