o inimă nouă

Consecvent, un verset, îmi apare de câțiva ani de 1 ianuarie în aplicația Bible. „Nu vă mai gândiți la ce a fost mai înainte și nu vă mai uitați la cele vechi! Iată, voi face ceva nou și-i gata să se întâmple: să nu-l cunoașteți voi oare? Voi face un drum prin pustiu și râuri, în locuri secetoase.” Isaia 34:18-19

Am așteptat lucruri noi, spectaculoase, și parcă nu a venit nimic din ceea am așteptam eu.

Însă o imagine de pe internet, m-a ajutat să descopăr ceva ce știam. Dacă obiceiurile mele nu se schimbă în acest an, voi avea un an la fel ca cel care tocmai a trecut, ca cel din 2023, și tot așa.

Eu vreau să mă schimb, dar am aceleași obiceiuri, aceeași inimă care tânjește aceleași doruri, are aceleași credințe uneori înfiorate de câte o schimbare infimă.

David, dragostea vieții mele, cred că se zbătea în același cerc vicios ca și mine când a scris Psalmul 51. Versetul 10, în limba română, începe cu  „zidește”, dar eu am căutat altă traducere, și am găsit „Create for me a pure heart, O God, and renew a steadfast spirit within me.” Creează pentru mine o inimă curată/pură și reînnoiește duhul meu.

Altfel spus, Doamne, creează în/pentru mine o inimă nouă/pură. Doamne, Tu Cel care ai creat totul din nimic, creează în mine o altă inimă. Asta pe care o am, văd și eu că e rea, nu poate accepta schimbările Tale, nici eu nu-i mai dau nici o șasă. Vreau o inimă care să poate vedea lucrurile noi pe care Tu vrei să le schimbi, o inimă nouă care să accepte minunile Tale, și să danseze de bucurie înaintea Ta.

Mai mult de atât, Doamne, restaurează în mine bucuria mântuirii Tale. Inima mea veche a înghițit-o și otrăvit-o. În inima asta nouă, fă Tu restaurare, adu Tu bucuria mântuirii/salvării/eliberării.

Doamne, pune Duhul Tău în mine, în inima asta nouă. Duhul Tău a plecat din inima mea veche, de aceea am nevoie să creezi în mine o inimă nouă.

Doamne, nu mai vreau inima asta veche. Nu vreau să mă mai învârt în cerc.

Schimbarea asta din mine vine cu o nouă creație a Ta, cu o lepădare/abandonare, cu moartea unei inimi și conectarea mea la inima cea nouă făcută de Tine. Vreau o inimă nouă, pură, curată, plină de Duhul Tău.

Asta este ceea ce îmi doresc în acest an! Să creeze Domnul o altă inimă în mine, o inimă care să fie întreagă a Lui!

 

e vremea bucuriei

În seara dintre ani, am o furtună de gânduri și idei. Tocmai am terminat de citit cartea Exod. I-am admirat pe Bețalel și Oholiab. Bine, i-am și invidiat puțin.

Primiseră o slujbă, dar una la care a fost nevoie de revelație divină. Și ei au făcut întocmai cum le poruncise Domnul. Moise a cercetat fiecare lucru în parte, ca să vadă dacă totul este așa cum i se spusese. Mai modern spus, a făcut recepția lucrării.

Apoi Moise este cel care supervizează asamblarea lucrurilor făcut de Bețalel, Oholiab și toți cei care primiseră un dar special.

Pentru prima dată, am remarcat ceva în text. „Atunci norul a acoperit Cortul întâlnirii, și slava Domnului a umplut Cortul. Moise nu putea să intre în Cortul întâlnirii, pentru că norul stătea deasupra lui, și slava Domnului umplea Cortul.” Geneza 40:34-35

Moise, pe Muntele Sinai, primește instrucțiunile detaliate ale planurilor Cortului Întâlnirii. Aceste planuri s-au desfășurat înaintea ochilor lui o perioadă bună de timp. Știa fiecare textură, curbură, nod și încheietură, fiecare rodie și fiecare clopoțel, înălțime, lățime și adâncime.

Și totul este gata. Exact așa cum i-a arătat Domnul. Numai că el nu poate intra în cort ca să-și desfete ochii și să-și bucure inima.

Slava Domnului umplea Cortul.

Pentru Moise, și pentru popor venise timpul bucuriei, a veseliei. Domnul, Dumnezeul care i s-a arătat lui Avraam, lui Isaac, Lui Iacov, lui Moise a umplut cortul cu Slava Lui, era vizibil acolo în fața întregului popor.

Eu nu am construit nici un cort. Dar am încercat să-mi număr binecuvântările din acest an, să-mi număr minunile pe care El le-a făcut pentru mine, și realizez că sunt multe. Am realizat că am călătorit prin viață anul acesta, m-am transformat. Am început anul așa impetuos ca Moise, curioasă și dornică să știu mai multe.

Acum, la fel ca Moise, admir lucrările Domnului, dar Îl las pe El să-și coboare Slava în ele, și peste ele. Am lucrat în ceea ce mi-a spus El, de cele mai multe ori am ascultat, mi-am negociat unele ascultări, am eșuat de mai multe ori, m-am ridicat ca fiul risipitor dintre porci, și m-am întors la Tatăl, m-am lăsat îmbrăcată cu haina Lui, am întins mâna ca să-mi primesc inelul de la El, și mi-am lăsat lacrimile să curgă spasmodic pe umărul Lui.

Acum, aleg să mă bucur de ceea ce am făcut la porunca Lui, de ceea ce El a transformat, prelucrat, modelat, regenerat în mine.

Acum, e vremea bucuriei, a laudelor, a odihnei!

Astăzi, este o zi de bucurie.

Am citit dimineață o poveste scurtă şi reală care mi-a mai destupat niște neuroni.

Un profesor de universitate merge la studenți şi le spune că o veste care i-a șocat. „La cursul meu toți veți avea nota 10. Nu vă stresați de notă. Vreau doar să vă bucurați de materie, de parcurs, de ceea ce învățați, asimilați, vă schimbă din materia asta.”

Așa face și Isus cu noi. Ne spune că suntem iertați când am acceptat că El este Mielul Lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. Ne invită să ne bucurăm de „materia” Lui, de Cuvânt, de El.

Sunt iertată!

Ce trebuie să fac?

Să mă bucur de Cuvânt, de relația pe care o am cu El, de colegii mei de „viață” care i-a așezat lângă mine, sau cu care doar mă intersectez.

Sunt iertată! Și sunt invitată să mă bucur!

Astăzi, este o zi de bucurie. Materia este vastă! 

țânțarii fac voia Domnului?

 Destul de recent, am fost invitată la o conferință, și m-am dus. Nu merg prea des la conferințe, dar mi-am spus că dacă nu-mi place tema , găsesc o scuză și ies la cumpărături.

La una dintre secțiuni ni s-a înmânat câte un vas mic de lut. Am primit vasul și imediat mi-a atras atenția praful care-mi rămânea pe degete. Mi-am adus aminte că pielea noastră se schimbă și o parte din praful din casa mea este de fapt de la mine. Apoi, mi-am studiat vasul. E așa mai robust, cu ușoare denivelări, cu o crestătură la bază, cu urmele degetelor olarului pe ea...

Mi-a plăcut vasul acela micuț.

Am auzit în alt context o întrebare cumva comică care a stârnit o furtună de idei în capul meu, „țânțarii fac voia Domnului? Când te bâzâie și te enervează, sunt ei în voia Domnului?” Este ceva din viața mea care nu este rânduit/plănuit de Dumnezeu?

Nu sunt influencer-ăriță, nu sunt o persoană vizibilă sau importantă. Din veșnicii, Dumnezeu a scris un plan/rol pentru viața mea. Și eu uneori aș vrea să fiu măreață, să fac și să dreg, și-L rog pe Dumnezeu să schimbe planul vieții mele. Dar dacă ar schimba planul vieții mele, nu cumva ar trebui să rescrie planul tuturor?

Viața mea, așa cum este ea, este influențată de viața celor cu care eu interacționez. Viața celor cu care eu interacționez este influențată de viața mea, de atitudinea cu care eu îi tratez, îi iubesc, mă las iubită de ei.

Am venit cu vasul acasă, și mă tot gândesc la el. Îmi plac vasele de ceramică, am văzut niște lucrări foarte frumoase la expoziții, i-am admirat și pe artiștii care le-au creat. Unele vase sunt pentru expoziție, vor sta frumos atârnate pe pereți și vor fi admirate de mulți. Alte vase sunt folosite pentru servirea mâncării, și la început te porți cu ele cu mare grijă, apoi se mai ciobesc și ajung la gunoi. Alte vase sunt pentru a spăla cartofii plini de noroi, pentru a face muncile mai murdare. Fiecare vas este folositor. Am nevoie de multe vase în casă și fiecare are rolul lui.

Olarul și-a pus amprenta pe mine, m-a creat cu un scop, și m-am liniștit abia când am acceptat rolul pe care El l-a scris pentru mine. Vasul meu e pe alocuri crăpat și fisurat, puțin ciobit, ros de la atâta hrășpănit (când razi sever pe fundul unui ceaun cu o lingură), uzat și tocit, pe alocuri pătat de la loviturile celor cu care am interacționat.

Dacă țânțarilor le-a fost scris să mă bâzâie, cu atât mai mult
mie mi-a fost scris rolul pe care îl am în viața aceasta. M-am luptat cu Domnul și am sperat că va mai ajusta planul meu, dar povestind cu El am înțeles că așa cum L-a scris El este cel mai bine pentru mine.

mulțumesc pentru ploaie

 Aveam nevoie de ploaie. Nu sunt agricultor, dar atât cât ştiu despre cultură şi nevoia de apă, era nevoie de ploaie. Mai mult de atât, suntem în octombrie, şi rare sunt sărbătorile Iaşului fără frig şi ploaie. În plus, plouă cu pelerini, iar statul în staţii sau în trafic aşa lipsă de bucurie îmi aduc….

Îmi vine să comentez, să mă plâng de confortul meu deranjat, să plâng că pierd prea mult în trafic, că e frig, că totul e ud, că …

Sunt copilul Lui Dumnezeu. Mă identific ca fiind copila Lui, dar uneori aşa mă prinde o stare de nemulţumire pentru vreme, pentru aglomeraţie, pentru că…. Şi nu ştiu cum se face că motivele se iţesc ca ciupercile după ploaie.

Dimineaţă, în drum spre serviciu, le-am zărit în inima şi mintea mea. Şi am decis să-l vizitez pe David, şi să-l întreb pe el ce făcea când îl lua nemulţumirea. Iată ce spune el:

„Pentru ce te mâhnești, suflete, și gemi înăuntrul meu? Nădăjduiește în Dumnezeu, căci iarăși Îl voi lăuda; El este mântuirea mea și Dumnezeul meu”. (Ps.42:11)

„Da, suflete, încrede-te în Dumnezeu, căci de la El îmi vine nădejdea.” (Ps.62:5)

Doamne, mulțumesc pentru ploaia asta bună care cade peste noi, care acoperă nevoia de apă a pământului, care va face să rodească sămânța din el.

Mulțumesc pentru pelerinii care ne vizitează orașul, Te rog să îi binecuvintezi și să le răspunzi prin minuni, căci Tu ești Cel ce Singur face minuni.

Mulțumesc că mă trezești, și mă ajuți să-i spun sufletului meu să fie mulțumitor, să nu uite că de la Tine vine nădejdea și mântuirea.

Domnul e bun!

De vreo săptămână citesc, studiez și meditez la Psalmul 136. Nici nu m-am trezit bine și primul gând care mi-a venit dimineață în minte a fost „Domnul este bun”.

Am o un fel de teamă de lucrurile care se termină. Îmi place când un anumit eveniment se încheie, când termin de citit cărțile de lectură obligatorie, când mâncarea gătită e savurată toată, când anumite probleme sau relații se încheie.

Dar îmi este teamă că X sau Y nu mă va mai iubi, că relația cu unii se va răci, că relațiile se vor finaliza, că... Sufăr de scenarită cronică. Iar Psalmul 136 mă aduce în realitate, în același timp mă teleportează în timp, în istorie, îmi reamintește de douăzeci și șase de ori „căci în veac ține îndurarea Lui”. Stai un pic. În veac înseamnă veșnic, fără sfârșit?

Mintea mea pricepe cumva ideea de veșnicie, fără început și fără sfârșit. Aici, în timpul meu limitat pe pământ sunt îndemnată să văd că Domnul este bun. Și nu doar să văd, că de văzut văd eu multe. Sunt chemată să recunosc în viața mea că Domnul este bun, căci îndurarea Lui ține în veac.

Domnul este bun când plouă afară și este frig, și nu-mi vine să ies din casă.

Domnul este bun când mă dor oasele, capul, când virozele mă lipesc de cana de ceai și de medicamente.

Domnul este bun când diagnosticul medicului îmi face creierul să ajungă în fază de electrocutare, iar inima pare să plesnească de teamă și de îngrijorare.

Domnul este bun când cei dragi ai mei își încheie călătoria vieții pe acest pământ.

Domnul este bun când veștile rele se țin scai de mine.

Domnul este bun când lumea se frământă și aud de războaie și vești despre revolte, asasinate, persecuții.

Domnul este bun când se rup norii și zone întregi sunt spălate de ape, când tot ce a rămas în urmă e doar noroi…

Domnul e bun când simt că pământul îmi fuge de sub picioare, când celulele din organismul meu își uită mersul lor, când aripa morții mă umbrește pe mine sau pe cei dragi mie, când trec prin valea umbrei morții, când stau în fața unui mormânt deschis așteptând ca cel drag mie să ajungă acolo.

Îndurarea Lui ține în veci, de dinainte de creație până după sfârșitul acestei lumi.

Îndurarea Lui ține în veci, nu este influențată de evenimentele din prezent.

Cât despre scenarită, aleg să-L las pe Domnul s o vindece.

Domnul este bun, căci îndurarea Lui ține în veci.

acum văd mat

În casa mea, am un loc unde citesc, meditez, mă rog. Este un balcon închis, luminos pentru că peretele exterior este doar din geam. Are partea de jos mată, iar partea de sus normală. Mă rog, așa am crezut eu că este normală.

Am crescut la țară, iar florile erau în grădina din fața casei. Pentru mine, florile cu greu au încăput în casă. Dar pentru că prietenii meu au crezut că trebuie să vorbesc cu cineva în casă, mi-au adus flori, și a trebuit să am grijă de ele. Cum să le spun că au murit florile? Adică nu am fost în stare să am grijă de niște flori?

Unele însă au murit oricât m-am străduit eu să le fie bine.

După ce am „înmormântat” câteva, am înțeles că de fapt nu eu eram vinovată de moartea subită a acestora, ci lumina din casă. Locuind într-o construcție nouă, ni s-au pus geamuri complexe. Prin ele intră lumina, însă nu și UV-ul necesar plantelor.

Eram gata fericită să le înmormântez și pe ultimele când din greșeală, le-am pus jos, pe gresie. Plantele au înviat și radiau de fericire. Na, cum să le mai „înmormântezi” acum?

Și așa conviețuim de ceva ani.

Dar dimineață admirându-le, am mai realizat ceva legat de lumină, de ceea ce văd, înțeleg. Este un verset cu care tacit l-am tot confruntat pe Pavel. Cum adică eu aici pe pământ nu înțeleg totul? Adică nu mă duce mintea? Ce a văzut el în vedeniile lui de eu nu aș înțelege?

„Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea față în față. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaște deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin.” 1 Corinteni 13:12

Acum, după ce am descoperit că UV-ul și lumina trec prin geamul mat, și așa reușesc plantele mele să trăiască, are sens ce spune Pavel. E drept că am lumina, că pot vedea, dar nu total, nu pe deplin, văd cumva mat. În cer, în casa pregătită de Isus, acolo unde voi merge, voi vedea pe deplin, curat, în tot spectrul de lumină, în tot întregul și înțelesul.

Mulțumesc prietenilor mei pentru flori. Încă nu vorbesc cu ele, dar mulțumesc Domnului că mă învață lecții prin aceste plante care se încăpătânează să caute lumina, să rămână în viață.