Cred că în anul 2005, în misiunea de Crăciun, am cunoscut doi frați (frate și soră) veniți din America. Este vorba despre Leo și Mike Barac. După o zi, cu Leo eram deja prietene la cataramă. Anii au trecut, dar noi încă mai stăm agățate la povești.
Cei doi frați proveneau dintr-o familie cu zece copii,
povesteau despre întâlnirile din fiecare dumincă de la părinții lor. Mereu
povesteau despre părinții lor.
În anul 2007 sau 2008, Leo mi-a spus că în misiunea din Moldova
va veni și mama lor. Și mi-o închipuiam o femeie înaltă, voinică, energică. Mă
gândeam ce ar putea face ea la vârsta ei în Moldova, cum să slujească dânsa
acolo?
Sora Barac – nu am știut niciodată numele ei mic, o femeie minionă,
cu niște ochi căprui pătrunzători, te scana într-un zâmbet cuceritor și te
cuprindea într-o îmbrățișare care te dezarma.
Am avut onoarea de a o caza vreo două zile la mine acasă.
Știam că trebuie să o las să se odihnească, și am lăsat-o. Apoi, a vrut să
mâncăm ceva împreună, așa că am mâncat. Și apoi am mers în sufragerie ca să
povestim. Și… am povestit.
Mi-a povestit cum a ajuns în America, apoi despre durerea
sfâșietoare care a făcuto să se întoarcă în țară ca să își ia nepoții cu dânsa,
despre cum s-a implicat în creșterea copiilor, a nepoților ei rămași orfani de mama.
Fiica ei cea mai mare, la revoluție, năștea cel de-al
patrulea copil, un băiețel. A născut fără probleme, dar personalul era ocupat
cu știrile, cu ce se întâmpla în țară. Au uitat de biata femeie și de procedurile
care trebuie aplicate unei femei după ce a născut. Și, fiica sorei Barac a
decedat.
Vestea aceasta a adus-o pe sora Barac în România. Împreună
cu soțul și ceilalți nouă copii erau deja stabiliți în America, dar ce se va
întâmpla cu nepoții? Se decid că trebuie luați în America. Familia se va ocupa
de copii.
S-a înarmat cu toate documentele familiei și a plecat la
Ambasada Americii de la București. Acolo, era o doamnă care i-a promis că
niciodată nu va primi vize pentru copii, niciodată copiii nu vor părăsi
România.
Cunoscuții sorei Barac și-au plecat genunchii și L-au rugat
pe Cel ce are toată puterea în cer și pe pământ să intervină. Și El a
intervenit.
Sora Barac a primit un telefeon să meargă din nou la
București cu actele, o doamnă care o văzuse pe acolo i-a cerut dosarul și nu a
mai lăsat-o să treacă prin toate procedurile, ci a mers direct la ambassador,
i-a spus povestea copiilor, iar acesta le-a dat viza pentru America.
Cred că pe trei dintre nepoții aceștia i-am cunoscut și eu.
Sora Barac povestea despre minunile din viața ei de parcă
avea parteneriat cu Dumnezeu. Ea nu se lăsa până Dumnezeu nu deschidea ferestrele,
ușile sau porțile pe care ea avea nevoie să intre.
Nu i-a fost ușor pe timpul comunismului să crească zece
copii. I-a ținut mereu aproape. Indiferent de deciziile pe care ei le-au luat
cu viața lor, sora Barac mereu le-a reamintit că acasă sunt mereu așteptați,
iubiți și respectați.
Dinainte de a veni în anul 2007 sau 2008 în România, aflase
și despre mine. Veneau copiii ei în România și-mi spuneau, „mi-a spus mama să îți
spun că se roagă pentru tine”, sau „ți-a trimit mama ceva”. Iar eu mă miram
teribil de mult. Femeia nici măcar nu mă știe, dar se roagă pentru mine? Îi
păsa de mine pentru că eram prietena copiilor ei.
Sora Barac s-a dus ACASĂ, s-a dus la Isus, la Cel pe care
L-a slujit și L-a onorat cu viața ei. A plecat să povestească cu Isus.
Lângă noi, printre noi, sunt oameni bandaje de dragoste și
binecuvântare, trebuie doar să ne uităm în jur și să-I descoperim. Sunt
darurile Lui Dumnezeu pentru noi.
Mă simt onorată că am cunoscut-o pe sora Barac, că am
povestit cu dânsa, că și-a lățit inima ca să încap și eu în ea.
Fotografie postată cu permisiune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu