Rodica a anunțat un concurs nou. Mi-am ales o fotografie din cele trei și am scris o poveste.
Îl cunosc pe Ionuț de cel puțin zece ani. Venea la biserică
împreună cu ceilalți băieți de la Fundație. Aveau modul lor de a fi, mirosul
lor specific … le zâmbeam și încercam să nu stau prea aproape de ei ca să nu
îmi stârnesc dureri de cap. Știam că toți au crescut la orfelinat, că după 18
ani au fost trimiși să se descurce în
viață, cumva au ajuns la Fundație … și cam atât.
Nu știam ce să vorbesc cu ei, nu le știam nici numele … nu
făceau parte din lumea mea și nici nu îi doream în viața mea.
Ionuț e blond-roșcat, cu ochi abstraștri-verzui, limpezi și
calzi, din cauza bătăilor și chinurilor din orfelinat, a lipsei de grijă și
dragoste, a rămas cu o problemă la piciorul drept … cumva și-l trage după el.
Dacă e emoționat sau îi e teamă, redevine bâlbâit.
De mai bine de șapte ani, relația mea cu băieții de la
Fundație s-a schimbat. Am intrat printre ei frântă, și m-am trezit acceptată de
cei frânți, fără să fiu judecată, m-am simțit iubită necondiționat … Acum îi
știu pe nume, pe fiecare dintre ei.
Ionuț mi-a spus că îi place să cânte, dar “eu sunt bâlbâit.
Cum aș putea să cânt?” Îl luăm cu noi la colindă și cântă!
Trebuia să ai răbdare ca să spună tot ce voia, să nu se
enerveze ca să poată vorbi.
Încet, încet, am aflat că bătăile, lipsa dragostei și
afecțiunii, teama si frica, bătăile crude ce i-au fost administrate au lăsat
urme profunde. E mai mic decat mine cu cinci ani, ne aniversăm anii în aceeași
lună și se fâstâcește când mă leg de el.
E singurul dintre băieții de la Fundație care nicicum nu îmi
poate rosti numele corect, mi se împleticește limba în gură când îmi spun
numele cum îl spune el … dar, știindu-i povestea, abia aștept să vorbesc cu el,
să-l aud cum mă strigă “doamna Seracela”.
A ieșit din orfelinat cu un diagnostic deloc de invidiat. Dar
… a fost înconjurat de, cu și în dragoste, apreciat, încurajat și iubit, iar
Ionuț a înflorit. Diagnosticul a rămas același, dar Ionuț e altul. A fost un
șoc pentru mine când l-am auzit vorbind cursiv. Era o seară de revelion și o
petreceam cu băieții de la fundație. Am rugat pe ceilalți să tacă, astfel încât
Ionuț să repete ultima frază pe care o rostise. S-a uitat la mine și nu
înțelegea ce se întâmplă. Ce voiam? Ce făcuse? I-am zâmbit și l-am rugat să
repete ce tocmai a spus. A rostit clar, fără bâlbâieli câteva fraze bune …zâmbind.
Mirosul a dispărut, bâlbâielile sunt rare, uneori mă întreabă
din priviri dacă e bine cum și-a asortat hainele, dacă arată bine …
Nu va putea da niciodată bacalaureatul, nu va absolvi vreo
facultate, nu va schimba lumea prin ideile sale, dar te poate accepta așa cum
ești, fără să te sâcâie cu întrebări inutile sau dureroase, nu se va apuca să
te impresioneze cu poveștile lui grele din copilărie și adolescență, însă va fi
dispus să te ajute cu ce poate, nu vrea mila nimănui, ci muncește ca să
trăiască și să bucure pe alții.
Dacă nu îl cunoști, poți crede ce vrei, poți să îl
cataloghezi cum vrei. Nu va avea curaj să spună ceva … poate doar va zâmbi
stingher.
Dacă voi câștiga ceva ... vreau ca premiul să ajungă la Ionuț!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu