printre dezrădăcinați

Nu-mi place durerea, de orice fel ar fi ea. Nu-mi place pierderile. Nu-mi plac crizele. Dacă s-ar putea să stau pe un norișor pufos, dacă mi s-ar împlini toate visele mele realiste și fanteziste, ar fi bine. Nu am spus perfect, am spus doar că ar fi bine. Nu-mi place să fiu scoasă din confortul meu, sunt defensivă la schimbări.

Durerile, pierderile, crizele nu mă întreabă niciodată nimic. Ele vin și se instalează în viața mea năucindu-mă.

Ieri, am povestit cu câteva familii dezrădăcinate din Ucraina. Ne cunoaștem de mai bine de un an și jumătate. Unii dintre ei își doresc viața de dinainte, vor să se-ntoarcă acasă, indiferent cum arată acum casa lor. Chiar dacă nu aveau palate, chiar dacă nu trăiau regește, vor acasă.

Aici, unde sunt acum, și-au găsit un alt scop, un alt țel. Încep să se înrădăcineze. E aceeași țară, dar este alt județ, altă cultură, altă mentalitate. Casa lor este încă în picioare, însă sub domnia unei alte țări. Nu-și pot revedinca proprietățile. Documentele emise de țara în care se știau proprietari, nu sunt recunoscute de țara care acum este în posesia proprietății lor. Au pierdut tot. Unii dintre ei au pierdut tot în anul 2014. Au luat-o de la capăt,și au pierdut din nou totul în anul 2022.

Prietenii mei dezrădăcinați sunt credincioși dedicați Domnului. Fiecare dintre ei este conștient că dezrădăcinarea lor este în planul Domnului, că El este în control în ciuda pierderilor, crizelor, dezamăgirilor, și a durerilor prin care trec.

Cu doi ani în urmă, habar nu aveam că Domnul îmi va lega inima de oameni din localități de care nu auzisem, cu nume greu de pronunțat pentru mine. Sunt o dezrădăcinată, nu locuiesc în locul unde am crescut. Am ales, mai mult sau mai puțin, să mă dezrădăcinez. Dar am ales să-mi las rădăcinile să crească în alt loc. Uneori, am senzația că dețin controlul vieții mele.

Fiecare dintre cei cu care vorbeam ieri ne spunea că se roagă, și Îl întreabă pe Domnul ce trebuie să învețe, ce să facă, cum să acționeze. Ei au fost dezrădăcinați forțat. Eu am la ce să mă întorc, mai pot vizita casa părinților mei. Ei nu mai au acest drept.

Mă cred puternică, dar uitându-mă la oamenii aceștia, ascultându-i, nu am putut să nu mă întreb, cum ar mai fi fost credința mea? Aș fi fost mulțumitoare cu ceea ce primesc unde ajung? Aș fi dorit să mă implic imediat în ajutorarea altora? Aș fi ales să fiu mulțumitoare cu ceea ce primesc, cu ceea ce am acum?

Au nevoi si ei. Le văd, și le realizează. Înainte de începerea conflictului s-ar fi făcut luntre și punte ca să își împlinească nevoile. Acum, văd nevoile și se întreabă dacă sunt esențiale, dacă este timpul împlinirii lor acum. Văd și aleg să vadă nevoile primare ale altora, aleg să se împlice în acțiuni de ajutorare a celor de lângă ei, sau a celor de lângă linia frontului.

Șocul dezrădăcinării s-a atenuat pentru oamenii de care mi-a lipit Domnul inima, caută să se implice în relații, caută să-și lege inima de alții, să se bucure de bucuria altora.

Eu ce caut? Doar să-mi împlinesc propriile nevoi? Doar să visez la un norișor pufos? Doar confortul meu?

Aleg să-mi las inima să se lățească, lărgească, și adâncească în dragoste pentru alții. Aleg să Îl las pe Domnul să-mi desfunde arterele pline de idei și dorințe egoiste, să-mi curețe urechile ca să aud dincolo de cuvinte. Aleg să-mi las ochii vindecați de egoism și să văd ceea ce vrea El să-mi arate. Aleg să las norul pufos și să Îl las pe Domnul să fiu bandaj de dragoste.

Știu că unii cârcotesc spunându-mi că avem și noi săracii noștri. Nu vă faceți griji, îi văd și sunt implicată și la ajutoarea săracilor noștri. Da, unii știți din istorie despre fapte abonimabile și nu vreți să îi ajutați pe vecinii noștri. Știu și eu acele fapte. Dar aleg să nu fiu Dumnezeu, să nu îmi arog dreptul de judecător al popoarelor.

Aleg să ascult de Domnul, de ceea ce mie personal mi-a spus să fac.