gânduri din deșertul Sin

Suntem in Deșertul Sin și ne simțim sătui. Da, adierea vântului poartă nisipul de colo colo. Încă am nisip peste tot pe mine însă sunt sătul și ... parcă nu mă mai deranjează atât de tare vântul acesta și nisipul.

Știți că v-am spus că unii au vrut să fie serviți la pat cu mană și au rămas flămânzi. Alții însă și-au strâns mană mai mult de un omer, mult mai mult și au ascuns-o. Eu nu prea înțeleg ce e în mintea lor. Și, a doua zi, mana lor mirosea urât tare de tot iar viermii colcăiau în vasul acoperit.

A aflat Moise și s-a supărat tare de tot pe ei. Niciodată nu l-am văzut așa supărat.

V-am spus că mana arată ca boabele de corinadru, nu? Oh! La gust e ca turtele cu miere! O bunătate! Îți lasă gura apă numai cât te uiți la ea. Eu iau câte o gură de mană și o las să se topească în gură! Papilele mele gustative sunt foarte fericite!

De când mămânc mană parcă sunt mai sănătos, am mai multă putere să alerg prin tabără!

Moise ne-a anunțat ca vineri dimineața să strângem câte doi omeri de mană pentru fiecare membru al familiei și ne-a spus că urmează ziua de Shabat. Este ziua a șaptea când Dumnezeul nostru care a creat totul s-a odihnit după creație și pentru că suntem poporul Lui, noi trebuie să ne odihnim și să vorbim cu El în această zi.

Și ce credeți? Toți din tabără au ascultat de ceea ce ne-a spus Moise? Nici gând. Unii au ieșit în ziua de Shabat să își culeagă mană. Normal că nu aveau ce să culeagă! Unii tare s-au temut că mana strânsă se va împuți și va face viermi însă nu a fost deloc așa.

Pentru că am poposit puțin aici în Deșertul Sin, am avut timp să mai gândesc la ultimele evenimente. Știți, noi în Egipt eram obișnuiți cu zeii. Era câte un zeu pentru orice. Părinții mei ne-au vorbit despre Dumnezeul Lui Avraam, Isaac și Iacov, am văzut minunile Lui, le-am trăit pe propria piele și Îi văd Slava la marginea taberei. Îl simt că e aici. Nu Îl văd dar Îl simt.

Zeii trebuiau îmbunați și îmblânziți dar Dumnezeul nostru se poartă așa de protectiv cu noi!

Suntem în deșert. Aici nu poți cultiva ogoare, nu poți planta ceva ca apoi să te aștepți să crească. Bine, noi suntem în călătorie acum și nu avem nici un interes să cultivăm și populăm deșertul.

Aici, unde nu sunt copaci, oazele sunt departe, ne hrănește Dumnezeu pe fiecare dintre noi. Ne-a scos din robie, ne-a eliberat de egiptenii care ne-ar fi ucis pe toți și am fi dispărut de pe fața pământului.

Eu cred că Dumnezeu ne iubește de se poartă așa cu noi! Nu credeți?

Mă uit în tabără și îi văd pe oameni odihnindu-se, sunt sătui și nemulțumirea a scăzut văzând cu ochii. Unii dorm, alții povestesc în șoaptă. Undeva mai departe cineva cântă la un instrument.

E atâta de bine să știi că în deșert, în pustiu Dumnezeu îți poartă de grijă! Simt că aici, Îl vedem și simțim pe Dumnezeu mai aproape ca oricând, purtându-ne de grijă, hrănindu-ne și săturându-ne.

Ne-a scos din Egipt, ne-a adus aici, în pustiu ca să ne învețe cine și cum este El.

mană și Pâine

În România, ne apropiem de sărbătoarea Paștelui și suntem în joia mare. Zilele acestea tot am meditat la mană, la pâine, cum este mana, ce proprietăți are, am făcut teste ca să văd ce gust are mana, m-am întrebat de unde vine, de ce a fost dată mana, dacă este vreo relație între mană și pâine.

În Exod 16:4 găsesc scris “Domnul a zis lui Moise: "Iată că voi face să vă plouă pâine din ceruri. Poporul va ieși afara și va strânge, cât îi trebuie pentru fiecare zi, ca să-l pun la încercare și să văd dacă va umbla sau nu dupa legea Mea.” Iar eu vreau să nu uit acest scop al Domnului.

Recitesc tot capitolul 16 din cartea Exod și văd că mana a căzut noaptea în timp ce toată lumea dormea. Mana a căzut în fața corturilor. Nu trebuia să te deplasezi kilometri întregi ca să îți culegi porția zilnică de hrană. Dimineața, la primă oră, găseai hrana în fața cortului tău. Tot ce trebuia să faci era să te ridici din așternut, să ieși afară și să o culegi.

Mai mult de atât, o puteai consuma imediat ce o culegeai și era suficientă pentru tot poporul. Rămâneai flamând doar dacă alegeai să nu ieși afară din cort ca să îți culegi mâncarea.

Capul familiei trebuia să se îngrijească să fie mâncare suficientă pentru toți membrii familiei. Era responsabilitatea lui. El o împărțea tuturor. Mana nu o culegeai și te ascundeai într-un colt ca să o mănânci de unul singur. Toată familia se aduna la masa.

Asaf, în Psalmul 78, ne spune că mana era pâinea îngerilor și pâinea aceasta avea gust de turtă cu miere.

Poporul se îngrijora că nu mai are ce mânca și comenta că nu au carne și pâine, voia înapoi în Egipt. Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov le dă carne și pâine din belșug. Le-o dă în dar.

Mâncai mană pentru că ai ascultat ceea ce a spus Moise. Dacă voiai să trăiești, ieșeai din cort și îți culegeai mană. Asta înseamnă ascultare. Dumnezeu a ales să hrănească poporul și alegerea fiecăruia era dacă se lăsa sau nu hrănit. Nu erai forțat de nimeni să îți culegi mana din fața cortului.

Nu uit că sunt în săptămâna mare și că în Isus Christos se împlinesc profețiile din Scriptură. Am scris despre ele când am luat provocarea de Advent – înainte de Crăciun.

“Isus le-a zis: "Eu sunt Pâinea vieții. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodata; și cine crede în Mine nu va înseta niciodată.” Ioan 6:35

“Eu sunt Pâinea vieții.” (Ioan.6:48)

Ce rol are pâinea fizică? Conform Psalmului 104:15, pâinea întărește inima iar din punct de vedere medical este foarte adevărată această afirmație a Scripturii.

Într-o zi ca aceasta, Cel care este Pâinea Vieții a ales să moară pe crucea din dealul Golgotei pentru păcatele mele și ale întregii omeniri ca să ne elibereze, să ne vindece, să ne salveze, să ne împace cu Dumnezeu și să intrăm în relație cu El, să ne dea Viața veșnică.

La fel ca mana, nu sunt obligată să cred ceea ce mi se spune, nu sunt obligată să o accept. Pot să o ignor, pot să o neg. Alegerea îmi aparține!

Pâinea Vieții este în fata mea, disponibilă, e un dar și eu nu trebuie să-mi chinui sufletul ca să plătesc ceva. Tot ceea ce trebuie să fac este să decid ceea ce cred și să accept că Pâinea Vieții este Salvarea mea.

pâinea din cer

Suntem in 16 iyar și sunt atâta de mulțumit, fericit și împlinit. Nu am mai mâncat așa de bine de când am plecat de acasă, din Egipt.

Aseară, a început să bată puțin vântul. M-a zăpăcit nisipul purtat de adierea vântului. Am văzut ceva plutind prin aer însă credeam că iar îmi joacă imaginația feste. Dar mi-am amintit de ceea ce ne-a spus Moise! Și apoi am descoperit că vântul ne adusese prepelițe.

Tata a prins din zbor prepelițele. Noi am ajutat-o pe mama să le gătim. Am mâncat prepliță friptă.

Doamne! Ce bună era!

Am mers la culcare mulțumit și cu burta plină!

Am remarcat că în tabără era liniște. Nu mai comenta nimeni! Până și Moise a putut să își mănânce mâncarea în liniște.

Când m-am trezit dimineață, tata vorbea cu mama. Ținea în mână un vas cu ceva ce semăna cu gheață. Deja e cald și gheața nu dădea semne că se topește. Oare e vorba despre pâinea despre care ne-a vorbit Moise? Tata îi povestea mamei că Moise le-a arătat cum să o strângă și cam ce cantitate ar ajunge pentru fiecare membru al familiei. Un vas de 2 litri de mană pentru fiecare persoană. La trei mese nu e așa de mult.

Nu știam cum să o mâncăm! Mama ne-a trimis să ne spălăm pe mâini și apoi ne-a dat linguri.

Doamne! Nu am mâncat așa ceva niciodată! Ce bunătate!

Vreți să știți cam cum arată? Ca niște boabe de coriandru la mărime dar gustul e .... de turtă cu miere!

Am savurat mana trimisă din cer!

Am ieșit afară ca să facem și treabă. Căldura a început să fie mai mare și mana se topea.

Au fost unii mai leneși care s-au trezit mai târziu și când au ieșit din așternuturile lor, nu mai era mană de cules. Ce supărare pe capul lor!

Doamne, mulțumesc pentru carne și pentru mană! Acum văd din nou ce bun ești cu mine și cu noi!

Ieri, am făcut turte cu miere. Am făcut două probe la turte, turte cu miere de Manuca și turte cu miere normală. Cele cu miere de Manucă ies mai închise puțin la culoare iar dulceața mierii se simte mai puțin iar la cele cu miere normală se simte puțin mai dulce. Merită savurate!

de ce ducem cu noi oasele lui Iosif?

Astăzi, suntem în 15 iyar. Ieri, am uitat să vă spun și de carne. Numai la pâinea despre care ne-a spus Moise îmi era gândul. Moise ne-a anunțat că vom mânca carne și apoi vom primi pâine. Foamea cred că mă face să vreau lucrurile despre care aud mai repede decât vin ele. Iar am înțeles eu greșit că le vom primi astăzi.

O văd pe mama obosită căutând ce să ne pună pe masă.

În seara aceasta vom primi carne. Până atunci, mama trebuie să ne dea ceva de mâncare. Sunt ultimele boabe de grâu pe care le avea pe fundul sacului. În mimica și gesturile ei văd disperarea. Nemulțumirea clocotește în ea dar se abține! Văd cum în ochii îi joacă lacrimile dar se ridică și pleacă!

Prăjește boabele și ni le pune în față! Sunt câteva boabe și pe acestea trebuie să le împărțim! Mă apucă jalea! Cu boabele acestea nu mă satur nici eu d-apoi să le mai și împărțim.

Simt amărăciunea cum crește în mine.

Poate că oamenii au dreptate! Poate că era mai bine în Egipt!

Îl zăresc pe Moise așezându-și cortul și îl văd manevrând cu grijă ceva. Oare ce are acolo? Oare e ceva de mâncare? Numai la mâncare îmi este gândul!

Oh! Nu. Sunt oasele lui Iosif. Am recunoscut învelitoarea în care sunt înfășurate!

Oare de ce a adus Moise oasele lui Iosif cu el? Ce, Iosif știe unde îi vor fi oasele îngropate? Și așa avem multe lucruri de cărat, de ce să mai ducem și oasele acelea? Nu că le-aș căra eu sau că ar fi responsabilitatea mea. Dar acum ... orice mă deranjează!

Mă plimb prin tabără și ajung la cortul lui Moise. Îl găsesc singur. Când mă vede, îmi zâmbește. Se uită lung la mine și parcă îmi citește întrebarea pe față. Mă îndeamnă să mă așez lângă el și începe să îmi povestească despre Avraam, Isaac și Iacov. Apoi despre ce s-a întâmplat cu Iosif, despre marea foamete, despre cum au ajuns strămășii mei în Egipt.

Iosif a poruncit să îi luam oasele cu noi când vom ieși din Egipt ca să nu uităm cine suntem. Oasele ne amintesc că suntem copiii legământului dintre Dumnezeu și Avraam, Isaac și Iacov.

Oasele acestea vor fi îngropate însă acum ne amintesc că Dumnezeul care l-a căutat pe Avraam, Isaac și Iacov, Cel care ne-a scos din Egipt, Cel care mi-a spus că este Eu sunt Cel ce Sunt este Dumnezeul nostru și că noi suntem ai Lui. Suntem în legământ cu El chiar dacă eu nu prea știam despre asta și nu prea înțeleg!

El ne-a scos din Egipt și ne va duce în Canaan!

Oh! Eu vreau să ajung în Canaan! Mai e mult până acolo?

Moise se uită lung la mine, îmi zâmbește, mă mângâie pe cap și îmi spune să fiu liniștit pentru că Dumnezeul nostru ne poartă de grijă. Mă îndeamnă să merg la părinți să îi ajut la treabă și să nu uit că în seara aceasta vom mânca carne. Iar carnea ne este trimisă de Dumnezeul nostru. Și mâine când mă voi trezi, voi mânca pâine din cer.

Îmi spune să nu uit despre ceea ce am vorbit și când voi crește mare să povestesc copiilor și nepoților mei despre minunile pe care le-a făcut Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov cu noi, cu mine și pentru noi! 

va ploua pâine din cer?

Suntem în 14 iyar. Am plecat așa de fericit de la Elim. Acolo a fost tare frumos. Ne-am bălăcit, am alergat, am stat la povești, ne-am odihnit, am mâncat bine!

Am intrat în Deșertul Sin. Inițial, mi-a plăcut! Era ceva nou și mi se părea fantastic. Suntem deja de câteva zile în pustiu și uneori văd în depărtare oaze și mă grăbesc să ajung la ele și am realizat că acestea sunt himere. Adica imaginația și căldura creează imagini care nu există – așa mi-a explicat tata.

Îmi doresc să ajungem mai repede în Canaan. Uneori aș vrea să nu mai facem opriri dese sau lungi. Ne vom odihni când vom ajunge!

M-am săturat! Am nisip peste tot. Îl simt pe șira spinării, la subraț, printre dinți ... dacă mă scarpin în cap realizez că nisipul s-a lipit de părul meu umed. Mâncarea e cam gata. Mama a tot lungit-o însă se vede că mare lucru nu mai are ce să ne dea. Noroc cu animale care ne dau lapte. Am descoperit că laptele e bun acum de sete dar și de foame.

Mă uit la părinți și îi întreb dacă mai durează mult. Ridică din umeri și îmi spun că nu știu ce să îmi răspundă. Am vrut să merg la Moise, să îl întreb pe el. Dar când m-am apropiat, am descoperit că erau mulți bărbați furioși care ridicau glasul la el și la Aaron.

L-au luat la întrebări de ce i-a scos din Egipt.

De unde le-a venit ideea asta?

Moise nu a obligat pe nimeni să plece. Fiecare dintre noi ne-am luat bagajele și am decis să plecăm. Mai mult de atât, egiptenii ne-au zorit să plecăm!

Mi-i milă de Moise și ... îmi înghit întrebările!

Oamenii aceștia chiar au chef de ceartă! Îi spun lui Moise că în Egipt aveau oale cu carne, că mâncau pâine pe săturate. Că acum ar vrea să fi murit în Egipt.

Oare de la căldură au reacționat așa?

Mai stau și mai ascult. Mă trezesc că și eu aș vrea niște carne și că sunt nemulțumit de condițiile actuale de trai. Părinții mei nu știu dar aseară i-am auzit cum comentau și ei. Nu și-au spus nemulțumirile cu voce tare ca să nu auzim noi dar nici lor nu le mai place călătoria asta.

Apa din burdufuri e caldă. Mi-i dor de o cană de apă rece de la izvor!

Mi-i dor de niște carne ... așa cum o gătea mama în căsuța noastră!

Oh! Ar merge niște turte coapte în ulei ....

Dar tot ce primesc sunt niște turte coapte pe pietre și dacă adie vântul mai tare ... devin pudrate cu nisip.

Moise a ascultat ce aveau oamenii de spus și apoi am văzut că s-a retras o vreme. A revenit și ne-a spus că a vorbit cu Dumnezeu și că va ploua pâine din cer.

Bine! Până și eu care sunt un copil nu pot fi păcăli cu asta! Cum să plouă cu pâine? Nu ne va lovi când va cădea? Oare vor fi turte sau pâine? Oare chiar va ploua cu pâine?

Și ne-a mai spus Moise că doar șase zile din săptămână va ploua cu pâine. În a șasea zi să strângem dublu cantității. De ce să facem așa? Îmi explică tata că ziua a șaptea e ziua de odihnă și din acest motiv nu va ploua cu pâine.

Când va începe să plouă cu pâine? Mâine?

Bine! Vă las! Vă spun mâine mai multe despre pâine!

suntem încă la Elim

Suntem în 6 iyar. În câteva ore se încheie ziua 21 de când am plecat din Gosen. Încă suntem la Elim. Nu înțeleg de ce stăm încă aici. Pe de altă parte, e bine aici. Am învățat multe de când am ajuns și am putut să mai povestesc cu Moise. El mi-a spus că în ziua în care am ieșit din Egipt se împlinea exact un an de când I s-a arătat Domnul pe muntele Sinai. A urmat călătoria spre Gosen, temerile lui de a se prezenta înaintea evreilor se întețeau, aproape îl apuca paralizia când se gândea că va trebui să vorbească cu noul Faraon.

După ce au venit Moise și Aaron în Gosen lucrurile s-au cam precipitat. Au fost multe comentarii. Unii îl credeau nebun, alții nici nu voiau să îl vadă, unii spuneau despre profețiile lui Avraam că sunt adevărate, alții spuneau că nu sunt adevărate. V-am spus că eu sunt strănepotul lui Avraam, da? Adica au mai fost câteva generații însă eu sunt a lui. Mi-ar fi plăcut să îl cunosc. Mi-ar fi plăcut să îl pot întreba mai multe despre întâlnirile lui cu Dumnezeu.

Noi am stat mult în Egipt și acolo, erau zei peste tot. Și în casele multor evrei erau zei. Ei au decis să nu mai creadă în Elohim, în Dumnezeul nostru și credeau în zei. Erau zei pentru orice. Era Zeul soare, zeul fertilității, zeul vinului, zeul dragostei, zeul ...

Părinții mei au decis să creadă că povestea lui Avraam, Isaac și Iacov e erală. Că ei chiar s-au întâlnit cu Dumnezeu și că ceea ce El a promis strămoșilor mei se va împlini.

M-am luat cu vorba și am uitat că vă povesteam că Moise s-a întors în Gosen și după ce a fost cu Aaron de câte ori la Faraon au început necazurile. Prima dată apa s-a prefăcut în sânge. Nu cred că vreți să știți ce miros era peste tot. Și acum mi se întoarce stomacul pe dos când îmi amintesc. Apoi au venit broaștele, păduchii, musca câinească, ciuma vitelor, vărsatul negru, piatra și focul, lăcustele, întunericul de trei zile și apoi moartea întâilor născuți.

Noi am fost martori la aceste urgii. Am văzut cum Dumnezeul nostru este puternic. A învins pe cei mai mari zei ai Egiptului. Evreii care aveau acei idoli în casă au renunțat la ei și îl căutau pe Moise ca să le spună mai multe despre Dumnezeul nostru. Moise nu i-a certat, nu i-a umilit pentru ceea ce făcuseră. Nu, el i-a ajutat să înțeleagă istoria noastră și cine este Dumnezeul nostru.

Apoi, Dumnezeu ne-a scos din Gosen, ne-a acoperit ziua cu un stâlp de nor ca să nu murim de cald și noaptea cu un stâlp de foc ca să nu murim de frig. Când egiptenii goneau după noi a pus ca o barieră de întuneric între noi și ei. Am ajuns la Marea Roșie, a adus un vânt puternic care a despicat Marea Roșie în două și noi am trecut prin mare ca pe uscat. După ce am ajuns la Mara i-a arătat lui Moise cum să vindece apa ca noi să avem ce să bem.

Am văzut multe minuni și mă gândeam că dacă le văd, o să Îl cunosc mai bine și mai mult pe Dumnezeu. Numai că am rămas dezamăgit. Nu e deloc așa! Minunile nu mă ajută să cred mai mult în Dumnezeu. Am descoperit că vreau mai multe și mai multe minuni și am devenit nemulțumit când Dumnezeu nu le face.

Aici, la Elim, Moise mi-a explicat că simpla vedere a minunilor nu-mi crește credința. Trebuie să decid să cred în Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, să îmi iau un angajament, să mă dedic cu toată mintea și cu tot ce ține de mine ca să mă țin de ceea ce am decis să cred.

Strămoșii mei L-au întâlnit pe Dumnezeu și El a vorbit cu ei. Zeii Egiptului erau niște pietre mute care trebuiau șterse de praf. Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov ne-a scos din Egipt, ne-a salvat, ne-a eliberat, vorbește cu Moise. Dumnezeul nostru vrea să aibă o relație cu noi!

Oare vrea să aibă o relație și cu mine? Chiar dacă sunt doar un copil curios?

mă las uimită!

De vreo săptămână păsările parcă au prins glas!

Aproape în fiecare dimineaţă, sunt fascinată de picurii de rouă care atârnă pe firele de iarbă! Observ asta în parcul prin care trec.

Chiar mi-am propus și impus să ascult, să văd, să observ schimbările din natură! Chiar vreau să nu trec ca Vodă prin lobodă prinsă în gândurile şi îngrijorările mele.

În fiecare zi vreau să observ ceva nou. Caișii şi zarzării au înflorit. Salvia și-a pus rochia galbenă! Am mai văzut un copac înflorit însă nu m-am prins ce soi este!

Ghioceii și zambilele s-au trecut! Narcisele albe și galbene dansează în adierea blândă a vântului.

Floricele mici şi colorate îşi scot capul de printre frunze dând farmec locului prin care trec, bucurându-mă şi îndemnându-mă să mă las uimită de Mâna Creatorului. Mă îndeamnă să nu uit că şi eu sunt creată de acelaşi Creator Minunat, să Îl laud pentru ceea ce a făcut pentru mine, pentru bucuria şi încântarea noastră!

Dimineaţă, am descoperit o tufă de toporaşi pe zidul pe lângă care trec zilnic. În mod normal ar trebui să aibă pământ la rădăcină şi apă din belşug. Dar tufa asta este aşezată pe piatră! Cum de trăieşte acolo? Asta e treaba Creatorului! El ştie cum a creat-o şi cum reuşeşte ea să îşi adune apa şi să trăiască acolo.

Gâzele au ieşit din hibernare şi îşi manifestă bucuria dansând în razele soarelui.

Toată creaţia mă îndeamnă să mă bucur, să dau grijile Celui care le poate purta şi eu să mă bucur de El şi în El.

vești de la Elim

După ce am trecut Marea Roșie, am ajuns la Elim. Astăzi, pe seară, intrăm în 29 nisan.

Știți că am plecat de la Mara spre Elim. Ei bine, am ajuns la Elim dar nu v-am mai povestit nimic pentru că nu am avut timp de voi. Câtă frumusețe este aici! Este apă să bei pe săturate. Aici sunt 12 izvoare. Și tot aici sunt și 70 de palmieri. I-am numărat de câteva ori ca să mă asigur că nu mi-a scăpat nici unul.

Vom pleca spre Deșertul Shin dar nu cred că astăzi. Suntem deja de câteva zile aici și abia aici am realizat cât de obosiți eram. Până și caprele noastre erau obosite.

Împreună cu copiii din tabără ne-am dus la scăldat. Am stat pe rând de pază la animale însă ne-am găsit timp de scăldat și alergat. Așa mi-am mai făcut niște prieteni.

Seara, facem focurile, cocem pâine, tăiem câte un animal și apoi mâncăm. Uneori cântăm până aproape adormim sub stelele care parcă ne acompaniază. Femeile scot tamburinele, alții au altfel de instrumente și cântăm, dansăm și ne bucurăm. Îmi doresc să învăț să cânt și eu la un instrument! Voi vorbi cu părinții despre asta.

Aici, la Elim încep să descopăr cât de buni și de importanți sunt bunicii. Nu înțeleg de ce părinții sunt mai fermi, mai stricți. Seara, parcă vor să scape de noi și ne trimit repede la culcare. Cu bunicii însă poți să stai mai mult lângă foc, poți să asculți poveștile lor de viață sau poveștile despre Avraam, Isaac și Iacov, despre cei 12 copiii ai lui Iacov.

Când bunicul începe să povestească, mă întind pe rogojină și mă uit la stele. Uneori bunicul crede că am adormit. Eu însă îmi las imaginația să se desfășoare iar parcă stele se prind în jocul meu unindu-se în formele dorite de mine și îi văd pe strămoșii mei alergându-se sau fugind după oi, bătându-se sau râzând.

Nu îmi place când aud că s-au sfătuit să îl vândă pe Iosif dar dacă nu îl vindeau ... poate noi nu mai existam astăzi. A fost o foamete mare și Iosif ajunsese al doilea după Faraon. Mi-i închipui pe înaintașii mei ajungând la Iosif, nerecunoscându-l și încercând să-i vorbească frumos și calm. Povestea nu se încheie trist pentru că Iacov se reîntâlnește cu Iosif în Egipt. Plâng de fiecare dată când aud cum li s-a făcut cunoscut fraților săi, cum le-a spus că i-a iertat, apoi cum l-au îngropat pe Iacov.

Mi-l închipui pe Iacov și din ce povestește bunicul, parcă semăn cu el. E normal să semăn cu Iacov, nu? Doar e strămoșul meu!

Moise parcă se schimbă! V-am spus că la început nu prea vorbea cu noi? Era foarte atent la ceea ce ne spunea Aaron, fratele său. Îl urmărea ca nu cumva să îi fi scăpat vreo vorbă. Îl vedeam îngrozit când trebuia să ne vorbească.

Dar ceva s-a întâmplat cu el. Acum vorbește cu noi, nu mai este așa îngrozit. Ascultându-l, uit că el e bâlbâit. Defectul acesta încă îl are dar parcă lui Moise nu îi mai pasă. Este mai important mesajul ce îl are de spus decât frica lui și asta parcă l-a eliberat!

Și, când vorbește ... nu m-aș mai ridica să plec! E atâta de fascinant să îl ascult! Vorbește cu pasiune! El vorbește cu Dumnezeu așa cum vorbesc eu cu prietenii mei și după asta vine să ne spună nouă ce i-a spus Dumnezeu.

Eu mă bucur tare mult pentru el că nu mai este așa timid și înfricoșat. Îmi place tare mult de el. Aș avea multe întrebări să îi pun dar părinții au spus că el e un om ocupat și nu are timp de întrebările mele sâcâitoare. Auzi la ei! Cică întrebările mele sunt sâcâitoare ....

ne pregătim să plecăm la Elim

Suntem în 26 nisan și intrăm îmediat în 27 nisan. Nu v-am explicat încă că la noi ziua începe seara, nu? Suntem plecați de acasă din 14 spre 15 nisan. Până am trecut Marea Roșie am mers repede. Acum nu mai știu dacă v-am spus că noi am plecat tare mulți din Gosen. I-am auzit pe părinții mei spunând că sunt 600000 de bărbați peste 20 de ani, femei și copii, plus oamenii care au ales să plece cu noi. Dar cred că despre adunătura de oameni care a vrut să iasă cu noi v-am spus.

Pe lângă toată mulțimea asta de oameni, gândiți-vă că fiecare familie avem câte o turmă mai mică sau mai mare, avem măgari care ne duc greutățile, vaci cu viței iar unele fată când ne oprim și ne fac drumul anevoios.

Nu putem mărșălui pentru că sunt și copii mai mici decât mine iar unele mame nasc când ne oprim și pentru ele devine mai greu drumul. Ca să ne continuăm drumul, ele trebuie așezate pe măgari.

V-am spus data trecută că la Mara, unde ajunsesem amărâți de călătorie și de gânduri, Dumnezeu ne-a dat legi și porunci, apoi ne-a testat și ne-a spus ceva la care eu am tot meditat zilele acestea.

Nu v-am spus până acum dar mă fascinează Moise! E un bărbat care are 80-81 de ani, cărunt, ars de soare, pare foarte serios și are un defect de vorbire. Când trebuie să vorbească repede sau este emoționat se bâlbâie. Însă când cântă nu are nici o problemă! Și ce voce frumoasă are!

Între timp, mi-am făcut curaj și m-am apropiat de Moise. Nu prea înțeleg de unde are atâta răbdare! Oricine are o problemă, merge la Moise. El ascultă și răspunde. Uneori, te roagă să revii a doua zi ca să Îl întrebe pe Domnul despre problema ta.

Mi-i drag Moise! Are o voce caldă și în prezența lui nu te simți ... neștiutor.

"Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui și dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu niciuna din bolile cu care am lovit pe egipteni; căci Eu sunt Domnul care te vindecă."

Moise mi-a explicat așa pe înțelesul meu ce a vrut Domnul să spună. Adica să ascult cu atenție, să disting Glasul Săul, să vreau să Îl aud, să fac loc în mintea mea pentru ceea ce are Domnul să îmi spună! L-am întrebat pe Moise dacă mai am loc în mintea mea și a zâmbit! Mi-a spus că toți avem loc, că învățăm cât trăim! Să nu îmi fie frică de asta!

Apoi, să fac ce este bine! Adica Lui Dumnezeu Îi place să fac ce este bine! Moise mi-a explicat că dacă ascult de Dumnezeu, El mă va învăța ce este bine și ce este rău!

Moise a continuat cu explicațiile și a spus că trebuie să ascult de poruncile și legile Domnului. Aici cred că va fi mai greu! Părinții mi-au spus că am moștenit de la ei multe talente și abilități însă am cules, fără ca ei să vrea, și toată încăpățânarea de la ei doi. Înseamnă că eu trebuie să fiu atent la ceea ce spune Domnul prin Moise și să fac întocmai. Cred că nu-mi va ieși de fiecare data!

Moise! Scuză-mă! Dar dacă nu voi înțelege totul așa cum o faci tu?

Deja mă tem!

Moise a zâmbit și a continuat! Vezi tu, Dumnezeu ne-a dat legile și poruncile Lui ca pe o comoară pe care trebuie să o cunoaștem, să o descoperim, analizăm. Misiunea noastră este să păzim această comoară!

Ce frumos!

Mie unui copil mi s-a dat o comoară! Și îmi este data de Dumnezeu însuși! Părinții mi-au încredințat turma noastră micuță dar simt ochii tatii cum mă supraveghează deși cred că are un pic de încredere în mine. Dar Dumnezeu mi-a dat o comoară pe care trebuie să o păzesc și păstrez! Aș chiui de bucurie dar mi-i jenă de Moise!

Așa cum mi-a explicat Moise e logic și pentru mine! Mă simt important! Mi s-a dat o comoară! Am la ce să mă gândesc până ajungem la Elim!

amărăciunea se amărăște la Mara

Vă spuneam că după ce am trecut Marea Roșie, am cântat, am dansat și am mulțumit Dumnezeului nostru că ne-a scos cu mână tare și cu braț puternic din Egipt. Am văzut egiptenii plutind pe suprafața apei, am plâns de bucurie și fericire, am realizat că robia s-a încheiat și că nu mai este drum de întors înapoi. Am colectat obiectele de valoare ale egiptenilor, obiecte aduse de apă pe malul mării și așteptam indicații.

Oare aici, pe malul mării doar eu am realizat că trebuia să las trecutul să fie trecut? Am descoperit că suntem liberi însă încă nu știam ce este libertatea. Încă ne așteptam să urle cineva la noi și să ne spună ce să facem. Încă așteptam biciul să rupă pielea de pe spatele meu. În acei 430 de ani de stat în Egipt, s-a acumulat multă umilință, durere și mânie în sufletele noastre. Iar noi nu știam ce să facem cu ele și nici cum să le tratăm.

Moise ne-a spus că trebuie să plecăm spre pustiul Șur. Inițial, m-au fascinat culorile nisipului, arbuștii care păreau că se deplasează prin deșert ca apoi să realizez că lujerul lor e lung și subțire și se mișcă în bătaia vântului. Nu vedeai nici un copac oriunde te-ai fi uitat. Soarele strălucea deasupra noastră. Vântul adia purtând nispiul cu el și a trebuit să ne acoperim capetele și nasul ca să nu ne intre în nisipul în el. Simțeam nisipul cum ne intră în ochi, mă deranja la subraț, se adunase în cutele de acolo. Până să îmi acopăr gura, îl simțeam între dinți.

Mâncarea era pe terminate, apa se termina și ea.

Oare mai mergem mult? Oare atâta trebuie să dureze drumul până în Canaan?

Mă enervează și animalele astea ale mele. Mă aleargă mai mult decât înainte și ... am obosit. Părinții mei par iritați și ei dar se stăpânesc. Ceilalți de lângă noi încep să vocifereze și să spună că au obosit, că le este greu. Unii nu au fost înțelepți și au rămas mai repede fără apă iar acum încep să vocifereze din ce în ce mai tare.

Ne era greu în Egipt. Dar acolo ... măcar știam la ce să ne așteptăm. Ce facem aici? E un ținut necunoscut, nisip cât vezi cu ochii. Deja ni s-a cam acrit de el. Și, suntem pe drum doar de trei zile.

Moise ne anunță că am dat de apă. Asta ar fi fost o veste teribil de bună dacă nemulțumirea nu ar fi crescut în noi ca aluatul. Acum, nu mai vedeam nimic bun în călătoria asta. Viața parcă devenise amară. Am ajuns la apă însă apa de aici părea mai amară decât amarul din noi. Oamenii au lăsat amărăciunea să se reverse în valuri și îl acuză pe Moise din nou și din nou.

Moise tace!

Dintr-o dată, se ridică, merge la un copac, taie o bucată din el și îl aruncă în apă. Ne uităm la el și începem să credem că nu mai este în toate mințile. Dar el ne spune că acum putem bea, că apa este bună de băut.

Mă uit la el și realizez că pe când noi vociferam, el tăcea și vorbea cu Dumnezeu iar Dumnezeu îl învăța cum să vindece apa.

Am băut noi și animalele. Apoi, ne-am potolit. Parcă și amărăciunea din noi s-a domolit.

Moise ne-a spus din partea Domnului legi și porunci pe care trebuia să le ascultăm și ne-a pus la încercare, ne-a testat. Mi-a rămas un cuvânt din partea Domnului în minte. V-am mai spus că eu ascult și apoi meditez la ceea ce aud. "Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui și dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu niciuna din bolile cu care am lovit pe egipteni; căci Eu sunt Domnul care te vindecă."

cântăm și dansăm pe malul mării

M-a trezit mirosul de azimi și de mâncare. Am realizat că îmi era tare foame. Animalele stăteau liniștite lângă noi. Cred că tata a avut grijă de ele cât eu am dormit.

Suntem pe malul mării Roșii și cât eu am dormit, marea a început să aducă la suprafață corpurile egiptenilor, ale cailor ... Nu îmi mai este teamă acum de egipteni pentru că am în fața mea o dovadă bogată că nu visez. Noi chiar am trecut prin Marea Roșie.

Moise a început să cânte. Habar nu aveam că știe să cânte. Are o voce frumoasă. Și ce cuvinte frumoase cântă. Dar stați! Nu înțeleg ceva! De unde știu ceilalți din popor cuvintele cântării? Până și eu le știu ... și le cânt așa cum n-am mai cântat vreodată!

Cântăm despre cât de măreț este Dumnezeu nostru, despre minunea pe care tocmai am trăit-o. Nu știu să vă scriu melodia însă cuvintele cântării vi le pot scrie.

Rămân și mai uimit când Miriam, sora lui Aaron și a lui Moise, își ia tamburina și începe să cânte și să danseze. Mama și celelalte femei fac la fel. Știu melodia cu versuri și ritm. De unde o știu? Era cumva sădită în noi? Habar nu aveam că în graba plecării, femeile s-au gândit să își ia instrumentele muzicale.

Cântăm și dansăm aici pe malul mării. Suntem șocați, uimiți și fericiți! Suntem mulțumiți, eliberați și binecuvântați!

Nu v-am spus până acum că îmi plac poveștile, nu? Ei bine, iubesc să ascult povești. Apoi, stau și mă gândesc și meditez la ele. Acum, realizez că eu de fapt trăiesc o poveste. A mea este reală. E o poveste de eliberare.

Realizez că Dumnezeul nostru ne-a eliberat. Eu nu am mai auzit de o altfel de poveste de eliberare din sclavie până acum! Poate că vreun om pe aici pe colo a mai fost eliberat de către un stăpân bun. Dar un popor întreg să fie eliberat din sclavie? Mai mult de atât, povestea despre această eliberare, este povestea mea și a noastră!

El, Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, cu mână tare și cu braț puternic ne-a scos din Egipt. El, ne-a eliberat din robie și a ucis pe Faraon și toată oștirea lui măreață!

Realizez aceste lucruri și cânt mai cu pasiune.

Mă fascinează marea. Nu am mai văzut o mare până acum! Văd niște pești mari care dansează în apă și scot niște sunete plăcute. Peștii aceștia nu par amenințători. Am întrebat dacă au vreun nume și mi s-a spus ca sunt delfini.

Nu pot să nu mă gândesc și să nu mă întreb cum ar fi fost dacă am fi trecut în timpul zilei prin mare! Abia acum am timp să meditez și să gândesc ceea ce tocmai ni s-a întâmplat. E posibil ca voi să credeți că drumul prin mare era lin și drept. Numai că noi am coborât, am trecut prin gropi, am ocolit stânci și apoi am urcat pe celălalt mal. Apa mării era în pereții aceia de apă. Din cauza nopții nu am putut vedea peștii din apă. Am auzit că sunt pești uriași tare de tot. Dar dacă îi vedeam, mai treceam? Dacă am fi realizat înălțimea acelor pereți și hăurile prin care eram, mai înaintam?

Oh! Ce măreț Dumnezeu am! S-a gândit că frica ne va paraliza și ne vom bloca pe mal. Așa că El ne-a ajutat să trecem prin mare pe întuneric. V-am mai spus, vedeam doar cărarea pe care trebuia să mergem și atât.

Auzisem că Dumnezeul nostru este Dumnezeul care a creat și zidit totul, că El este Atotputernic însă mă mai îndoiam de ceea ce auzeam. Acum am simțit pe propria piele că El este Atotputernic, că El este Dumnezeul nostru, că ne iubește, că Îi pasă de noi, de fiecare dintre noi. Mai mult de atât, când am trecut Marea Roșie nu a spus adunăturii de oamenii care a ieșit cu noi să rămână pe mal. Nu ne-a salvat doar pe noi, evreii. El a salvat pe oricine a ales să Îl urmeze și să treacă prin Marea Roșie!

printre pereții mării

Încă tremur. Stați să mă așez puțin. Tremur! Inima mi-i încă cât un purice ... trebuie să o las să își revină!

Vă spuneam ieri, că egiptenii galopau în urma noastră și norul de praf se ridica amenințător în urma lor! Zgomotul făcut de roțile carelor, de strigătele lor de război au amplificat teama noastră. Ne așteptam să murim. Mi-am făcut tot felul de scenarii. Mă vedeam față în față cu un soldat care fără milă mă decapita sau în cel mai fericit caz, mă lega și mă ducea înapoi.

Dar ... am realizat că nu voiam înapoi.

Eu chiar voiam în Canaan. Nu știu de ce s-a lipit de inima mea Canaanul acesta. Îl știu doar din poveștile lui Avraam, Isaac și Iacov pe care ni le-au spus părinții noștri. Știu că Dumnezeu ne-a promis țara asta și eu chiar vreau să ajung acolo!

Dintr-odată, norul de deasupra noastră nu ne mai conducea, marea o vedeam și singuri. S-a dus în spatele taberei noastre si ne lumina altfel, ca un far. Cei din urma taberei mi-au spus că după ei, norul arunca intuneric. Era ca și cum punea o barieră între noi și egipteni.

Am ajuns la mare și așteptam să mor.

Dar l-am văzut pe Moise cu o mână ridicată spre cer și cu toiagul în mână. Dintr-odată a venit de nu știu unde un vânt puternic. N-am mai văzut așa ceva! Apa din mare a început să se ridice în sus, tot mai sus. Deja se înnopta de-a binelea și tot vedeam cum se face o cărare prin mare.

Moise stătea cu mâna ridicată, vântul bătea tare de tot, egiptenii zoreau înspre noi iar eu mai aveam un pic și muream de frică.

V-am spus că după ce am plecat din Gosen, de acasă, părinții ne-au dat în grijă animalele. Ei, acestea acum se îmbulzeau în mine. Parcă nu era suficient că mie îmi tremura măduva din oase, trebuia să mai calmez și animalele.

Afară era noapte!

Vântul bătea ca turbat, apa mării se ridica mai sus și mai sus iar norul lumina marea arătându-ne o cărare. Ni s-a spus să mergem pe cărarea asta. Am pășit și mă așteptam ca să fie noroi, ca acela cu care făceam eu cărămizile. Dar, era nisip uscat.

Mi-am luat oile și caprele și am înaintat printre stâncile, bolovanii și pietrele de pe cărarea din mare. Am grăbit pasul pentru că frica mă îndemna să merg cât mai repede. De câteva ori m-am impiedecat dar m-am ridicat repede și mi-am continuat drumul. Ai mei erau lângă mine. Groaza din noi parcă devenise vizibilă, o puteai tăia dacă ai fi avut timp. Nu aveam timp de gânduri atunci. Trebuia să îmi continui drumul. Trebuia să ies de pe cărarea asta din mare.

Vedeam pereții de apă însă nu m-am apropiat prea tare de ei. Îmi era frică să îi ating! Mă încolțea totuși un gând. Cum ar fi să ating pereții, să împung un deget în acel perete înalt de apă? Oare ar țâșni apă și ne-am îneca? Oh! Nu vreau să încerc asta! Mai bine stau cuminte și îmi continui drumul.

Văd că unii au ajuns deja pe mal. Mai am puțin de mers iar în urma mea mai sunt câțiva dintre ai noștri pe drumul din mare. Credeați că egiptenii s-au oprit acolo pe mal? Nici vorbă! Au intrat după noi în mare, pe cărarea croită de vântul adus de Dumnezeu. Oare ne vor omorâ aici pe mal?

Doamne! Poți să intervii și de data asta?

Toți ai noștri au ieșit pe mal, fiecare cu animalele lui, cu familiile lor.

Îl văd pe Moise că ridică din nou mâna în care ține toiagul, vântul încetează ca prin minune și apele din pereți mării se prăbușesc cu mare zgomot. Am crezut că mor când am simțit cu trepida pământul, cum sub ochii mei marea se așeza la loc de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Dar unde erau egiptenii?

Cum?

Am scăpat?

A putut Dumnezeul nostru să ne scape și de data asta?

Începe să se lumineze de ziuă! Ce noapte!

Simt o moleșeală care mă cuprinde și realizez că nu am dormit de ceva vreme ... și mi se face somn.

Nu vă supărați dacă vă mai spun mâine ce s-a mai întâmplat, da?

"rătăcim" prin deșert

Nu am mai avut timp să stau la povești pentru că am plecat de la Sucot înapoi la Pi-Hahirot. Am plecat încrezători. Moise ne-a spus că a vorbit cu Dumnezeu și noi am crezut ceea ce ne spunea El.

Nu cred că v-am spus însă când am plecat din casele noatre, în 14 nisan, au plecat cu noi și oameni din alte popoare, o amestecătură de oameni. Au văzut ceea ce poate face Dumnezeul nostru și ca să își scape viața, au ales să meargă cu noi. Ei prea multe nu știu despre Dumnezeul nostru și ne pun tot felul de întrebări. La unele dintre aceste întrebări nu m-am gândit nici eu până acum. Sper să nu ne facă probleme.

Pe când mergeam noi așa încrezători spre Pi-Hahirot, am observat în depărtare, în spatele nostru, ca un nor de praf. Vai! Vin egiptenii după noi! Am simțit că mi se urcă inima în gât și de teamă îmi paralizează corpul. Sunt înconjurat de ai mei și pe fețele lor se citește îngrijorarea. Ei nu spun nimic. Privesc înainte și măresc pasul.

Unii din popor, cu gura mare, s-au dus la Moise și i-au spus că au avut dreptate. Mai degrabă rămâneau în Egipt. Mai degrabă mureau acolo făcând cărămizi.

Eu nu îi înțeleg deloc pe oamenii aceștia!

Dar nu spun nimic pentru că din privirile părinților mei înțeleg că e mai bine să tac.

Moise ne oprește puțin și ne spune să mergem înainte pentru că Dumnezeul nostru ne va elibera. Văd că Moise știe ceva ce noi nu știm. Este foarte convins de ceea ce ne spune. Nu ne înțelege temerile. El nu pare să se teamă de moarte. Pe de altă parte, el are 80 de ani, e bătrân. Ce îi pasă? Dar eu? Sunt încă copil ... aș vrea să mai trăiesc. Eu chiar vreau să ajung în Canaan!

Moise ne spune să mergem înainte și să tăcem.

Dar de ce să tăcem?

Îl încurcăm când vorbim? Îl deranjează pe Dumnezeu că vorbim? Nu mai avem voie să vorbim între noi sau să nu mai vorbim nemulțumiți că ne tremură măduva în oase din cauza egiptenilor?

Bine! Tac!

Am mers mult și frica pare că amplifică stările mele.

V-am spus că Dumnezeu merge cu noi? Că El este în norul care ne ține umbră ziua și ne încălzește noaptea? Ei bine, acum pe lângă faptul că ne încălzește noaptea, ne și luminează drumul. Nu a trebuit să ne mai oprim din drum când s-a înserat. Am continuat să mergem.

Cu o săptămână în urmă nici nu visam că îmi voi părăsi lutul, paiele și cărămizile iar acum sunt pe drum, am văzut locuri noi, m-am minunat de peisaje, de imensitatea deșertului, de scaieții din deșert.

Îmi este atâta de teamă încât parcă și mintea îmi este paralizată!

Vom muri?

Va putea Dumnezeul nostru să ne scape așa cum spune Moise?

Voi putea să ajung în Canaan?

Dumnezeul nostru i-a “bătut” pe zeii Egiptului sub ochii noștri. Am văzut și simțit asta. Descopăr că El e tare puternic.

Dar suntem lângă mare și deși nu am văzut până acum nici o mare, nu mi-am imaginat că e așa de mare. Și ca să fie și mai rău, Faraon și armata lui e în spatele nostru. Se aude tropotul cailor!

Vreau să trăiesc și de aceea grăbesc pasul. Ascult și tac. Da, tac.

Doamne, nu vreau să mor!