Ieri, am auzit o poveste. Nepotul meu şi o echipă din Ucraina au ajuns într-un orăşel de pe lângă front. Au dus cadouri copiilor acolo, au pregătit jocuri, cântece şi poveşti pentru copiii şi adulţii prezenţi.
În Al Doilea Război Mondial, după cum ştiţi, vecinii noştri, câtă frunză şi iarbă, ne-au invadat. Tot pe noi ne invadaseră şi nemţii. Ei aveau ideea măreaţă de a ne transforma în grânarul lor.
Nemţii s-au apucat de aruncat bombe, românii s-au adăpostit pe unde au putut, ruşii erau prezenţi peste tot printre români.
Într-o casă de aici, din România ocupată, o femeie credincioasă le face semn soldaţilor ruşi care-i ocupaseră casa, să se aşeze în genunchi şi să se roage. Le arată prin semne ce trebuie să facă. Ea nu ştia limba rusă, ei nu ştiau limba română. Femeia s-a agitat şi le-a gesticulat că doar de Sus vine ajutorul.
De frică, de ruşine, soldaţii se aşează în genunchi şi se roagă.
Unul dintre ei, până atunci, habar nu avea că există Dumnezeu. Dar face o juruinţă acolo pe genunchi. Dacă nu va muri în acel bombardament, va crede în Dumnezeu, Îl va căuta.
Frontul se mută, armata rusă se întoarce acasă. Soldatul despre care vă povestesc era un fumător împătimit. S-a mai gândit el aşa la promisiunea făcută pe genunchi, dar nu prea serios. Când s-a întors din război, descoperă o biserică la ei în orăşel, una ca aceea din România, cea frecventată de femeia care îi pusese să se roage.
Anii trec, el îşi vede de casă, de copii şi de viaţă.
Copii lui îi tot spun de biserică, ar vrea să se ducă să vadă cum e acolo, însă el nu este de acord, nu îi lasă.
După o vreme, pune stăpânire pe el o frică teribilă. Îşi aduce aminte de promisiunea aceea dosită în ungherele gândurilor. Merge la biserică împreună cu nevasta şi decid să Îl urmeze pe Christos.
Copiii le erau mari deja.
Unul dintre copiii soldatului, matur şi cu copii, alege să cerceteze credinţa tatălui său, şi apoi Îl urmează pe Cristos. Soţia a fost împotriva acestei decizii. Era o femeie de afaceri prosperă... ideile soţului îi afectau imaginea.
Timpul trece, copiii le cresc, ajung oameni maturi. Se considerau realizaţi, au o casă mare, frumoasă şi bine amenajată. Dumnezeu ascultă rugăciunile fiului soldatului şi soţia Îl găseşte pe Domnul. Acum, el este pastorul bisericii şi împreună cu soţia slujesc pe Domnul, pe cei care vin în biserica lor, dar şi pe cei din comunitate.
Casa aceea pentru care au muncit atât a devenit acum în vreme de război o povară. E prea mare. Nu au cu ce să o întreţină, cu ce să o încălzească…
Pastorul, când a auzit că echipa care îl vizitează este din România, s-a emoţionat atât de tare, încât nu le-a putut spune povestea familiei lui. Soţia lui însă a putut să spună echipei care i-a vizitat că dacă ei au ajuns să Îl cunoască pe Domnul, este pentru că o femeie, undeva în România, în timpurile grele ale războiului, a avut curajul nebun de a-i pune pe nişte soldaţi care îi ocupaseră casa să se roage.
Ce a făcut sau a schimbat o rugăciune?
Oare în cer câte astfel de poveşti voi auzi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu