un cort unde să cortuiască cu noi

“La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul. Pământul era pustiu și gol; peste fața adâncului de ape era întuneric, și Duhul lui Dumnezeu Se mișca pe deasupra apelor. Dumnezeu a zis: "Să fie lumină!" Și a fost lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună; și Dumnezeu a despărțit lumina de întuneric. Dumnezeu a numit lumina zi, iar intunericul l-a numit noapte. Astfel, a fost o seară, și apoi a fost o dimineață: aceasta a fost ziua întâi.” Geneza 1:1-5

Dumnezeu a făcut cerurile și pământul. El cu mâna Sa a făcut asta. Așa că daca mă uit la cer, nu vreau să uit că El l-a întocmit. Admir creația, mă minunez că deși pământul este rotund, nu se rostogolește, nu cădem în gol și mulțumesc Domnului pentru cum a făcut asta.

Apoi aflu că pământul era fără viață, fără formă, era întuneric și multă apă. Duhul Domnului se mișca pe deasupra apelor. Prima poruncă este rostită, și se face lumină. Nu era nevoie de soare ca să fie lumină. Creatorul desparte lumina de întuneric, numește ziua și noaptea. Actul creației este un act de despărțire a luminii de întuneric, al pământului de ape, a cerurilor de pământ, a spațiului dintre cer și pământ unde să existe viață.

Închid ochii și îmi imaginez scena creației. Dumnezeu face pământul, apoi cerurile, apa este peste tot. Scoate pământul ca pe o insulă dintre ape. Cerurile au și ele apa lor așa că face un spațiu delimitator între ceruri și pământ, un loc unde să încapă mai apoi plantele, animalele, păsările, norii, stelele, soarele și luna, omul. Pământul despre care am aflat că era fără formă, capătă formă și contur. Spațiul ia forma pământului, arată ca un cort, ca o jumătate de sferă.

Aici, în acest spațiu, între cer și pământ, cu baza pe pământ, Dumnezeu va crea toate condițiile pentru apariția vieții. Dumnezeu face un cort unde să încapă viața, unde să se desfășoare viața. Aici, în acest spațiu, Dumnezeu va crea omul și îi va porunci să lucreze pământul, să îl păzească, și să se înmulțească.

Vine căderea și aflu promisiunea din partea Creatorului că va veni un Mântuitor care va zdrobi capul șarpelui. Citesc Scripturile mai departe și văd profeție după profeție anunțând amănunte și detalii despre Mesia, despre Mântuitorul și Salvatorul promis în Gradina Edenului.

Isus Christos, Mesia, Dumnezeu întrupat vine pe pământ, trăiește printre oameni, ne spune despre planul Său de mântuire. Conform profețiilor Scripturii este dat la moarte, moare și învie împlinind fiecare profeție. S-a înălțat la cer, dar înainte de a pleca la cer promite că va trimite un Mângâietor, pe Duhul Său.

La început, Dumnezeu crează spațiul unde să se desfășoare viața, acolo El stătea de vorbă cu omul, apoi cu Adam și Eva. Dumnezeu crează un spațiu ca un cort unde poate exista viața, un om după Chipul și asemănarea Lui și comunică cu omul. Psalmii ne vorbesc că Dumnezeu are un cort unde ne putem ascunde când vine necazul și suferința. Cuvântul ne aduce și mai multă mângâiere când ne spune că Dumnezeu însuși vrea să locuiască/cortuiască cu noi, în noi.

“Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască (cortuiască) în El (Col.1:19)”

“așa încat Hristos să locuiasc (cortuiască) în inimile voastre prin credință; (Efes.3:17)

“Credeți că degeaba vorbește Scriptura? Duhul pe care L-a pus Dumnezeu să locuiască (cortuiască) în noi ne vrea cu gelozie pentru Sine.” (Iac.4:5)

Dumnezeu crează spațiul unde să existe viața, unde să trăiască omul, unde să comunice cu El. Căderea aduce ruperea comunicării și relației cu Dumnezeu. Isus, Mesia, vine să fie jertfa fără cusur pentru mântuirea noastră, vine să ne spună că prin credința în jertfa Lui suntem iertați, mântuiți. Prin credința în jertfa Lui Isus, Dumnezeu vine să locuiască cortuiască cu noi, în noi, în timp ce noi trăim viața în acest cort/spațiu creat de El.

sunt o picătură de ploaie

Sunt o picătură de ploaie. De fapt, sunt o picătură care acum se află în cămara ploii. Ştiu, unii dintre voi nu aţi auzit de aşa ceva. Sunt îngeri care eveghează la uşa cămării noastre, care deschid şi închid uşa.

Uneori, stăm mult aici în cămara asta. Voi spuneţi atunci că cerul este ferecat şi este secetă.

Noi ne jucăm între noi, facem valuri, ne zbenguim, ascultăm poveşti de la fiecare în parte. Ascultăm cu răbdare poveştile fiecăruia. Cu unii stropi m-am mai văzut, alţii au cutreierat locuri luxuriante, vegetaţie bogată, climă umedă. Unii stropi povestesc despre zonele deşertice, despre cum se încălzesc tot mai mult până aproape se evaporă când ajung în acele zone. Alţii vizitează locuri unde până ajung pe pământ devin fulgi.

Astăzi, pare linişte!

Dintr-o dată văd îngerul uşii nostre deschizând uşa. Mă grăbesc spre ieşire. Este bine aici înăuntru dar îmi place să mă bucur de libertatea de afară, de norii pe care îi întâlnesc în cale, de sunetul tunetului şi iubesc să dansez în lumina fulgerelor. Lumina lor trece prin mine şi parcă din mine ies multe culori!

În calea mea întâlnesc nori cu ploaie, nori de praf, păsări de pradă sau păsări care încântă privirea şi auzul. Dau peste gâze, zăresc uneori şi fluturi. Uneori mă strivesc de munţi sau de umbrele.

Este ceva ce nu înţeleg.

Noi, stropii de ploaie, coborâm pe pământ pentru că Dumnezeu ne-a adunat şi apoi ne-a trimis pe pământ. De oriunde am fi, noi ne întoarcem în cămări, în nori şi la porunca Lui plecăm unde ne trimite El.

Am auzit că oamenii se roagă pentru ploaie. Atunci de ce când ajungem noi la ei, se închid în case?

Mie îmi place să ajung la oameni. Îmi place când ei se uită în sus, zâmbesc sau cântă. Îmi place când Îl laudă pe Domnul şi când se bucură de noi! Cel mai mult iubesc să mă alătur laudei lor. Ei nu ne aud pe noi lăudându-L pe Creator însă dacă s-ar uita atent la natură, ar vedea bucuria acesteia, ar simţi şi bucuria noastră.

Ajung pe pământ. Acesta este cald şi uscat. Încet, încet, simt că mă transform în abur şi că mă ridic şi plec înapoi spre nori, spre cămările ploii. Ascult chemarea de a mă întoarce în alt nor, de a pleca în alt loc.

Mă ridic în văzduh, dansez pe adierile calde de vânt şi Îl laud pe Domnul pentru că m-a folosit în a bucura câţiva oameni! Îi văd ridicând ochii spre cer, luminându-se la faţă, oftând şi lăudând pe Domnul pentru noi, stropii de ploaie, pentru că S-a îndurat de ei şi S-a uitat cu îndurare spre ei.

Unii dintre ei, uitându-se la noi, îşi amintesc de Psalmul 147. Îl recită, îl cântă, îl fac rugăciunea lor...

un lucru cer. atat.

 Am descoperit că sunt expertă la făcut liste. Pot să îmi dau examenul de expertiză oricând. Sunt la birou deci trebuie să fac asta, asta și asta. Mă întâlnesc cu cineva și imediat îmi amintesc că trebuie să îi spun asta, asta și asta. Dacă intru într-un magazin, îmi apare în minte lista de magazin. Dacă sunt acasă, am lista cu ce am de făcut, cu ce am de citit, de scris, de rezolvat, de vorbit, de... .

Citesc Psalmii perioada asta mai mult decât de obicei, și de vreo două zile un verset nu mă lasă în pace. “Un lucru cer de la Domnul și-l doresc fierbinte: aș vrea să locuiesc toată viața mea în Casa Domnului, ca să privesc frumusețea Domnului și să mă minunez de templul Lui.” Psalmul 27:4

Recitesc versetul și caut listele lui David. Cum care liste? Listele cu dorințele și cerințele lui.

El cere un singur lucru.

Atât.

“Aș vrea să locuiesc toată viața mea în Casa Domnului!”

Nu contează că va locui din secunda doi sau când va albi, îmbătrâni și pierde mintea.

Tot ceea ce vrea, tot ceea ce visează, tot ceea ce năzuiește este să locuiescă în Casa Domnului.

David știa că Domnul are o casă în cer. De unde? Nu știu!

Templul nu era construit.

Chivotul era în Cortul Întâlnirii.

Dar David voia să locuiască în Casa Domnului “ca să privesc frumusețea Domnului și să mă minunez de templul Lui”. El vrea în casa Domnului ca să privească frumusețea Domnului. În Casa Domnului este un templu. Este un templu de care David știe și de care abia așteaptă să se minuneze.

Mă întorc la listele mele și compar cererile mele cu cererea lui David.

David nu era cu un picior în groapă, sătul de zile, neveste, copiii, război și tot ce se putea. Era în plină putere, avea viața înainte însă știa ce voia. Și nu doar că știa, își dorea fierbinte, lucra la viața lui ca ceea ce își dorea să se împlinească.

Eu ce vreau?

Oare cum este frumusețea Domnului? Pot învăța de aici ceva despre ea? Pot învăța să mă minunez de frumusețile creației Lui până ajung în Casa Domnului?

un bob de grâu

„Teama mea cea mai mare este să nu fiu ca un bob de grâu care nu moare.” Sunt vorbele unei misionare.

Sunt un bob de grâu, stau într-un sac alături de alţii ca mine. Aici, ne este cald şi bine. Am auzit de la unii şi alţii că sunt zone unde se simte un frig puternic, alţii simt umezeală. La mine… e bine!

Dintr-odată a fost ca un cutremur lung care mi-a dat viaţa peste cap. Sunt tot cu fraţii şi surorile mele dar în alt loc, aici e mai răcoare, e gălăgie. Se simte schimbarea în aer.

O altă zi vine peste mine şi cutremurul continuă. Îmi este dor de locul meu cald din sac. Acolo, ne spuneam poveşti, visam frumos!

Mă simt catapultat şi mă lovesc zdravăn de ceva. Ca şi cum nu era suficient, simt că cevă mă loveşte puternic şi apoi se face linişte. Nu sunt singur. Simt lângă mine câteva boabe însă este întuneric beznă şi gălăgia devine din ce în ce mai mică.

Cumva, m-am odihnit. M-am obişuit şi cu pătura asta care initial nu mă lăsa să respir. Simt că pot să respir prin ea. Pare pufoasă, neagră şi umedă. Nu mă sufoc.

Numai că ceva se întâmplă cu mine. Am fost un bob de grâu tare mândru de mine, de forma mea delicată. Visam să ajung Miss sau Mister Bob de grâu. Visam să trec prin timp cu aceeaşi formă şi culoare, cu aceleaşi proprietăţi şi farmec.

Clar că am văzut boabe cu zgârieturi, cearcăne, vergeturi, varice şi parcă ofilite şi uscate! Eu am visat că voi rămâne ca boabele pe care le-am vazut expuse în casa unde am stat peste iarnă.

Între timp, am descoperit că pătura caldă este pământul şi că am lângă mine alte boabe de grâu. Mai vorbim între noi, ne mai plângem soarta. Mai multe dintre noi se plâng că au început să se îngraşe, că simţim ceva crescând în noi şi că spaţiul unde am fost catapultate pare prea mic. Uneori mă ia cu leşin.

Aşa mă dor toate! Ceva simt ca se rupe în mine şi simt că se crapă pielea pe mine şi ceva creşte din mine. Prin pătură ajunge la mine apă. Uneori mai multă, uneori mai puţină. Am numit ceea ce creşte din mine pai. Şi nu ştiu de unde mai poate creşte atâta! Mă simt vlăguit! Lângă mine e un bob care arată la fel, are aceeaşi formă, nu geme, nu se vaită. Eu îl consider un bob binecuvântat. Ce viaţă de bob are!

Paiul meu comunică şi îmi spune că dincolo de pătură e o altă lume, că uneori vine cineva zburând şi aterizează pe el şi uneori îi este greu. Îmi mai spune că unde sus este ceva foarte luminios care îl încălzeşte şi simte că de acolo îi vine puterea de a creşte mai sus şi mai sus. Eu cred ca ceva nu e în regulă cu paiul meu. Despre ce vorbeşte el?

Mie mi-au crescut ca nişte mustăţi prin trup. M-am deformat total. Îmi este ruşine cu mine. Vecinul meu are aceeaşi formă, aceeaşi culoare. Stă şi se bucură de căldură. Parcă nimic şi nimeni nu îl afectează.

Uita-te la mine! Mi s-au năruit toate visele! Nimic din ceea ce am sperat nu s-a întâmplat! Nimic!

Toată ziua vorbesc cu paiul care îmi spune ca s-a înălţat şi că au început să îi crească şi lui nişte mustăţi prin cap şi că i se pare că sub acele mustăţi îi cresc nişte umfături. Oare e bolnav? Aş vrea să văd ce e cu capul lui.

Îmi mai spune că lumina aceea puternică îl zăpăceşte uneori de cap şi că boabele tot cresc şi parcă îi pocnesc în cap.

După o vreme îmi spune că aude gălăgie mare în depărtare. Vede un mostru care vine spre el parcă mâncând totul în cale. Îi vine să plângă pentru că se simte ameninţat. E frustrat că nu ştie ce se va întâmpla.

Eu mă uit la bobul vecin şi îl admir. Nu îl doare capul deloc. A trecut atâta vreme şi el a rămas la fel. Celelalte boabe care au suferit ca mine s-au resemnat. Au spus că nu îşi mai aduc aminte de cum arătau. Li se pare normal să fie numai mustăţi şi să simtă cum pulsează viaţa prin ele.

Simt ca mor!

Ceva s-a întâmplat cu paiul meu!

Nu mai pot comunica cu el.

A fost mare gălăgie deasupra. Am simţit că monstrul despre care vorbea el a venit şi a trecut peste mine. Am simţit că mor!

Nu mai am vlagă să mai lupt! Pătura de peste mine e uscată. Nu mai vine apa prin ea ….

Oare am folosit cuiva?

Oare a fost de folos viaţa mea?

Clipesc şi îl zăresc pe vecinul meu având aceeaşi formă, aceeaşi culoare în timp ce eu sunt plin de mustăţi care se usucă, de riduri, de semne…

Oare boabele care i-au crescut paiului în cap sunt roadele despre care povestesc celelalte boabe? Oare seamăna cu mine? Oare s-a meritat să mor aici şi să mă transform?

  

Psalmul 24 cu David si Mical

V-am mai spus că mi-i tare drag David. Din modul în care se comportă astăzi, realizez cât de mult vorbește el cu Domnul, Îl cunoaște pe Domnul, și mai văd că regalitatea și puterea nu i s-au urcat la cap. Astăzi, putea să își pună hainele alea pe care am auzit că i le coase Abigail. Cică e cea mai talentată cusătoreasă de la casa lui David. Păi normal să fie așa. I s-a dus vestea că e foarte înțeleaptă și gospodină...

David e îmbrăcat ca noi, în haine de in. Așa a fost îmbrăcat tot timpul sărbătorii.

Când am ajuns la Ierusalim nu a făcut pauză sărbătorii ca să meargă până la pașat ca să facă el baie, să se parfumeze și să își ia hainele regale.

A stat cu noi, cu poporul, în hainele de in. In acestea a dansat și L-a lăudat pe Domnul.

Eu am crezut că toată lumea din Israel e prezentă aici, că iatacurile regale sunt goale. În mulțime am zărit-o pe frumoasa soție a lui David, Abigail. Era însuflețită de bucuria sărbătorii, de dans, de mulțime de mulțumire și muzică.

Ceva mi s-a părut că zăresc la fereastra unui iatac și am ridicat privirea. Am recunoscut-o pe Mical. Deci Mical nu a vrut să fie parte alături de Israel la această sărbătoare... N-a vrut să ia parte la sărbătoare alături de David. Realizez că în unele aspecte Mical seamănă cu Saul...

Probabil faptul că a fost luată de la David și dată lui Paltiel, apoi luată de la Paltiel și adusă la David, i-a înăsprit și acrit inima. Dar David i-a redat statutul de primă nevastă! Se pare că nu e suficient. Mical nu înțelege inima lui David și nici relația lui cu Dumnezeul lui Israel.

Se pare că David nu a văzut-o pe Mical la fereastra casei sau dacă a văzut-o, a preferat să nu își strice bucuria sărbătorii înaintea Domnului cu atitudinea lui Mical.

Anii cât a fost păstor l-au format pe David altfel. Acolo, pe munți, a avut timp să stea cu Domnul la povești, să cânte, să danseze, să se lupte cu leul, să-și salveze oile de animalele sălbatice dar să și analizeze oamenii.

Nu poate lăsa oamenii să plece de la sărbătoare cu mâna goală! Fiecare participant la sărbătoare primește o pâine, o bucată de carne și o turtă cu stafide.

Habar nu am avut că David mă mai poate surprinde.

Habar nu am avut că brutarii, măcelarii și cofetarii au avut de treabă înaintea sărbătorii mai mult decât de obicei.

Îmi savurez prima dată turta cu smochine și cu privirea îl urmăresc pe David care merge acasă. Este întâmpinat de Mical. Aceasta are o față acră și disprețuitoare. Nu aud ce îi spune însă îl văd pe David că auzind cuvintele ei se îndreaptă de spate ca și cum s-ar pune în gardă. Văd că îi răspunde ceva și pleacă iar fața lui Mical devine parcă neagră.

Oare Mical nu își putea ține gura în ziua asta?

Câtă durere, acrime, amărăciune a adunat în inima ei de nu a vrut să fie parte la sărbătoare?

Și dacă le ține în inima ei ce rezolvă?

A vrut să îl pedepsească pe David stând acasă? Public i-a nesocotit chemarea la sărbătoare, la bucurie.

Mical a pierdut esența sărbătorii. La sărbătoare, dacă ești spectator, nu ai cum să te bucuri, nu ai cum să lași bucuria să te cuprindă. Dar dacă ești implicat în sărbătoare, dacă cânți împreună cu miile de cântăreți, cu poporul aflat la sărbătoare, ființa ta va vibra, va fi parte a sărbătorii și închinării. Atunci sărbătoarea Domnului va fi și sărbătoarea ta!

Atunci Împăratul Slavei va fi și Împăratul tău!

Psalmul 24... cântat

 Uneori, îmi place să intru în pielea unui personaj ca să înțeleg mai bine un text din Scriptură. Textul care mi-a stârnit imaginația este Psalmul 24.

David este împărat peste noi, iar mie îmi este tare drag de el. Este un bărbat frumos, blond, cu fața ca o carte deschisă, dacă nu vorbește cu câte cineva, merge printre oameni și fredonează o melodie știută doar de el. Eu însă știu că vom afla și noi această melodie însă acum e încă în cap la el.

Ne pregătim de sărbătoare!

Cum adica ce sărbătoare?

Aducem Chivotul Domnului la Ierusalim. David și o parte dintre conducători au mai fost să îl aducă o dată însă nu s-a sfârșit prea bine. Atunci, David a înțeles că ceva nu este bine în modul în care procedaseră. Au scos Legea Domnului și au studiat-o. Leviții și cântăreții au avut mult de treabă. Preoții s-au sfințit, s-au curățit. Tot poporul a fost înștiințat despre ce se va întâmpla și a fost chemat să vină la Ierusalim.

„Și David a zis căpeteniilor leviților să așeze pe frații lor cântăreți cu instrumente de muzică, cu lăute, harpe și țambale, și să sune din ele cântări răsunătoare, în semn de bucurie.

Leviții au așezat pe Heman, fiul lui Ioel; dintre frații lui, pe Asaf, fiul lui Berechia; și dintre fiii lui Merari, frații lor, pe Etan, fiul lui Cușaia; apoi împreună cu ei pe frații lor de a doua mână: pe Zaharia, Ben, Iaaziel, Semiramot, Iehiel, Uni, Eliab, Benaia, Maaseia, Matitia, Elifele, si Micneia, si Obed-Edom, si Ieiel, ușieri.

Cântăreții, Heman, Asaf și Etan aveau țambale de aramă, ca să sune din ele. Zaharia, Aziel, Semiramot, Iehiel, Uni, Eliab, Maaseia și Benaia aveau lăute pe alamot; și Matitia, Elifele, Micneia, Obed-Edom, Ieiel și Azazia aveau harpe cu opt corzi, ca să sune tare.

Chenania, căpetenia muzicii între leviți, cârmuia muzica, fiindcă era meșter.” 1 Cronici 15:16-22

Toate văile munților Ierusalimului sunt pline cu cântăreți. Acum să nu credeți că ei s-au așezat acolo alandala. Chenaia le-a dat instrucțiuni clare unde să se aseze fiecare, unde să stea fiecare cântăreț, fiecare instrumentist, în ce poziție să fie orientat instrumentul la care cânta.

Vocea întâi și vocea a doua, instumentele cu corzi și instrumentele de suflat, tobele, alamoturile, țambalele și harpele făcuseră sute de ore de repetiții pentru această sărbătoare.

M-am luat cu vorba și văd că Chivotul a ajuns în Ierusalim. Cântăreții și leviții au început să cânte cântarea cea nouă compusă de David special pentru această ocazie. Credeți-mă că nu am mai auzit o așa cântare. Un cor de pe o parte a Ierusalimului cântă un vers și îi răspund celelalte cu alt vers. Cuvintele cântării și muzica, împreună cu toată atmosfera mă fac să cânt, să-L laud pe Domnul.

Văd că prind repede ritmul, încep să cânt și eu. Și, nu oricum.

Lângă mine, poporul cânta din toată inima, dansează și Îl lăudă pe Domnul!

“Porți, ridicați-vă capetele; ridicați-vă, porți veșnice, ca să intre Împăratul slavei!

"Cine este acest Împărat al slavei?"

Domnul cel tare și puternic, Domnul cel viteaz în lupte.

Porți, ridicați-vă capetele; ridicați-le, porți veșnice, ca să intre Împăratul slavei!

"Cine este acest Împărat al slavei?"

Domnul oștirilor: El este Împăratul slavei!

Selah” Psalmul 24:7-10

Fumul jertfelor se ridică spre cer, de pe toate văile Ierusalimului se aude muzica, peste tot vezi oameni bucuroși lâudându-L pe Domnul, pe Împăratul Slavei!

Oh! Aș vrea să nu se termine sărbătoarea asta!

rândunele și lecțiile de laudă

Fac parte dintr-un grup mic de studiu biblic. Când a venit vara, a trebuit să decidem dacă luăm vacanță până în toamnă sau studiem ceva. Am ales atunci să studiem Psalmii. Habar nu aveam la ce mă băgam.

Psalmii sunt cântări de laudă.

Găsesc în Psalmi că oamenii de toată coloratura, mărimea și istețimea Îl laudă pe Domnul, oamenii din toate neamurile se închină înaintea Lui. Psalmii nu spun că doar oameni Îl laudă pe Domnul! Aflu că în acest ansamblu de laudă sunt incluse cerurile, pământul, norii, ziua și noaptea, luna – martorul credincios, ploaia și zăpada, munții și dealurile, grindina și zăpada, păsările, gâzele, animale terestre și marine, peștii și toate viețuitoarele.

La porunca Domnului, ploaia cade pe pământ și Îl laudă. Până nu am studiat Psalmul 148, nu m-am gândit că ploaia ascultă de porunca Lui, cade pe pâmânt lăudându-L.

Am ales să fiu mai atentă la păsări, la nori, la ploaie, la vânt, la natură ca să văd cum Îl laudă acestea pe Domnul.

Locuiesc într-un apartament și habar nu am de ce am fost aleasă de niște rândunele ca și vecină a lor. E drept că am cam 10 cuiburi de rândunele la geamurile mele și am destul de mult de făcut curat după ele.

În seara aceasta am realizat că rândunele mele ajung “acasă” cam în sâmbăta Paștelui. De unde știu ele când e Paștele? În ultimii trei ani așa au venit, în sâmbăta Paștelui.

Ideea de laudă, de a urmări cum Îl laudă natura pe Domnul este ca un fir roșu în mintea mea în această perioadă. Așa că încerc să fiu atentă la natură.

Știu, din anii trecuți, că le deranjează pe rândunelele mele să gătesc când este foarte cald afară. Mai mereu vorbesc cu ele și le spun că o să gătesc și că nu o să dureze mult. Cumva parcă mă scuz că le voi încălzi și mai tare. În același timp, mă distrez de mine pentru că am început să vorbesc cu păsările.

Puțin mai înainte, eram în bucătărie și găteam. E vremea când primii pui de rândunică au învățat să zboare.

La un moment dat, parcă s-au vorbit rândunele între ele și au început să vină pe la geam. Uneori erau cam 20-30 care dansau în fața geamului de la bucătărie. M-am gândit că le este cald și din acest motiv au devenit agitate. Am verificat să văd cât de repede termin ca să le las în pace. Mi-am aruncat însă privirea pe geam, mai departe, și am văzut că de fapt ele dansau așa în fața mai multor geamuri, nu doar la mine.

Apoi, peste două sute de rândunele au început să danseze un dans doar de ele știut, pe un ritm cunoscut, să cânte o melodie a lor și să mă lase uimită de bucuria lor de a trăi, de a-L lăuda pe Creatorul lor.

Realizez că mă ancorez atât de mult în gândurile mele încât uit să îmi ridic ochii spre cer, uit să Îl laud, uit să mă bucur.

Doamne, mulțumesc pentru lecția primită de la rândunelele mele! Mulțumesc că mi-ai deschis sinapsele creierului și mă ajuți să accept că pot învăța să Te laud și de la aceste păsări.

o curea cu cântec ... în preajma examenelor

Înaintea examenului de final de clasa a IV-a, am fost trimisă la bunici să le duc ceva. Pe drum, m-am întâlnit cu o colegă de clasă. După mers, am observat că nu mergea undeva anume, efectiv mergea pe drum fără nici o țintă. Ne-am salutat și am întrebat-o ce face și ce caută. Mi-a răspuns că și-a pierdut o curea de la uniformă și că părinții i-au spus să nu se întoarcă acasă fără aceasta.

Eu primisem de la verișoarele mele mai multe curele așa că i-am spus că îi dau eu una dintre curele. Nu purtam decât una și oricum nu îmi trebuiau toate. M-a întrebat ce vor spune ai mei când vor afla că am dat una dintre curele. Am asigurat-o că nu mi se întâmplă nimic.

Am rugat-o să mă aștepte să rezolv treaba la bunici și apoi vom merge acasă ca să îi dau cureaua. Pe drum înspre casă, mă întreabă ce mi-au spus părinții despre examen?

Am rămas mirată! Ce să îmi spună? Să mă concentrez la examen și după ce acesta se va încheia, vom merge cu domnul învățător la cofetărie. Teama mare a părinților mei era să nu vomit din cauza dulciurilor pe care aveam să le mănânc. Organismul meu reacționa violent la anumite dulciuri.

I-am răspuns că nu-mi amintesc să fi menționat ai mei altceva.

“Dar te mai primesc acasă dacă nu iei examenul?”

Nici nu mă gândisem că nu iau examenul și nici nu-mi trecuse prin cap că nu m-ar mai primi acasă. I-am spus că nu înțeleg ce este cu acea întrebare. Mi-a spus că părinții ei i-au spus să se ducă unde știe dacă nu va lua examenul.

Am ajuns acasă, i-am dat cureaua și a rămas că ne vedem a doua zi la examen. A plecat liniștită cu o problemă rezolvată. Putea merge acasă pentru că acum avea o curea pentru uniformă.

Ai mei au observat că ceva mă frământă și au reușit să scoată de la mine ce discuții avusesem. I-am întrebat dacă mă mai primesc acasă dacă nu iau examenul. A fost rândul lor să rămână șocați. “Și unde să te duci dacă nu vii acasă?”

Le-am spus că nu știu. În capul meu însă aveam o scăpare. Bunicii m-ar fi primit sigur dacă cumva s-ar fi întâmplat ca părinții mei să se poarte fără înțelepciune. S-ar fi activat bunicul T și ar fi pus el lucrurile în ordine.

M-au asigurat că orice rezultat aș avea, orice s-ar întâmpla cu mine, oricând și de oriunde, eu să mă întorc acasă. Împreună vom găsi o soluție.

Mi-au dat bani de prăjituri ca să mă îndulcesc după examen asumându-și riscul de a sta treji cu mine următoarea noapte în caz că boleam după dulcele savurat.

A trecut examenul, nu am bolit, însă așteptam cu sufletul la gură rezultatele. Nu eram așa interesată de rezultatele mele cât eram de cele ale colegei mele. Între timp, vorbisem cu ai mei, să o primească pe colega aceasta dacă nu o mai primeau părinții ei acasă.

Am primit rezultatele și colega mea… a picat examenul.

M-am dus acasă mai mult înlemnită de groază decât bucuroasă de rezultate mele. Ce va face fata asta? Unde va dormi?

A doua zi am întrebat-o cum a fost cu ai ei, cum au primit vestea că nu a luat examenul? A dormit acasă sau prin vecini? Mi-a răspuns că părinții i-au spus că nu se întâmplă nimic, că poate veni acasă oricând, că va trebui să învețe toată vara ca să dea examenul din nou, că nu va ajunge pe drumuri.

Mulți ani mai târziu, am prins o discuție în care ai mei povesteau despre acest eveniment. După ce m-au dus la examen, s-au dus la familia colegei mele și au discutat cu părinții ei despre impactul vorbelor lor asupra fiicei lor cât și asupra mea.

M-a binecuvântat Domnul cu niște părinți care au avut înțelepciunea de a vedea dincolo de cuvinte, de a mă asigura de dragostea și suportul lor indiferent de rezultatele obținute. N-au pus presiune pe mine cu rezultaltatele însă nici nu au făcut paradă cu acestea.

miros eu a Christos?

Îmi plac parfumurile, dar nu toate, unele sunt prea dulci, altele prea puternice, unele prea artificiale, de la unele mă doare capul. Mirosul unora îmi aduce aminte de unele persoane, aroma altora mă provoacă să îi evit, dar când nu am încotro și trebuie să stau lângă ei, simt cum îmi dispare zâmbetul.

Am încheiat de studiat cartea 2 Corinteni însă am trei versete care nu mă lasă în pace. “Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruință în Hristos și care răspândește prin noi, în orice loc, mireasma cunoștinței Lui. În adevăr, noi suntem, înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii și printre cei ce sunt pe calea pierzării: pentru aceștia, o mireasmă de la moarte spre moarte; pentru aceia, o mireasmă de la viață spre viață. Și cine este de ajuns pentru aceste lucruri?” 2 Corinteni 2:14-16

Mă identific ca și creștină. Iar creștin înseamnă urmaș al Lui Christos. Mulțumesc Domnului că mă poartă în carul Lui de biruință în Christos. El nu numai că mă poartă în carul Lui de biruință ci răspândește în mine o mireasmă a Lui Christos.

Am tot întors pe toate părțile cuvintele acestea. Dacă gândesc că credința este ceva personal, secret, înseamnă ca sunt un soi de sticlă de parfum și că Dumnezeu își pune aroma Lui Christos acolo iar mireasma stă închisă ermetic.

Dacă sunt ca un recipient cu capac, se simte mireasmă doar dacă se scoate capacul. Și ca să nu se treacă mirosul, rar deschid recipientul.

Textul însă spune că prin mine trece pentru/spre alții mireasma asta a Lui Christos pe care o pune Dumnezeu în mine. Adica eu, ca să las mireasma să treacă spre alții, trebuie să îmi las toți porii deschiși. Ca și creștin, nu pot fi sticluță de pus în vitrină, sau un recipient rar folosit. Eu sunt și trebuie să fiu un organism prin care curge mireasma cunoștinței Lui Christos spre alții.

Cu alte cuvinte, eu trebuie să miros a Christos. Mireasma nu îmi este data ca să o țin pentru mine. Ea este pusă în mine pentru alții. Este mireasma cunoștinței Lui.

Nu e mireasma mea, nu pun eu nici o mireasmă în mine, eu sunt doar canalul de comunicare al miresmei.

Ca și creștin, urmaș al Lui Christos ar trebui să miros ca El, Dacă eman alte mirosuri sau nu am nici un miros, trebuie să îmi pun semne de întrebare și să văd ce se întâmplă.

Nu pot să nu mă întreb, miros eu a Christos? Îl cunosc atât de bine încât să miros ca El? 

izvoarele mele sunt în Tine!

Ne-am obișnuit și cu războiul. Deja, nu mai este actual să vorbești despre el. Chiar am fost întrebată, dar ce, mai este război? Când a început, parcă ne-am trezit într-un vis urât, ne-am mobilizat, o lume întreagă a aflat de bunătatea multor români. Numai că orice ține mai mult, începe să devină obișnuit, să nu ne mai pese.

Am fost întrebată, de ce îți pasă? Ce te agiți așa? Ce? E războiul tău?

Agitarea mea venea din milă, compasiune și un fel de dragoste față de oamenii care curgeau în valuri pe la vămile noastre.

De unde vine mila? Unde este izvorul milei? Mila este ceva înnăscut sau este ceva dobândit? Vine dintr-un sentiment de obligație religioasă? Vine din ideea că adun puncte la Dumnezeu dacă fac ceva pentru alții? Cumva cred că Îl mituiesc făcând bine altora?

"Toate izvoarele mele sunt în Tine." Psalmul 87:7

Clar că am căutat despre ce izvoare mai vorbește Scriptura dincolo de izvoarele naturale despre care am învățat la școală și pe care le pot vedea în natură. Sunt izvoare de jos (pe pământ) și izvoare de sus (în cer). Descopăr că din inimă ies izvoarele vieții, dar există și izvoarele mântuirii, izvoarele apelor vieții, înțelepciunea este un izvor de viață, dar există un și un izvor al înțelepciunii.

David, spune că omul fericit nu se duce sau întovărășește cu cei răi ci “El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care își dă rodul la vremea lui și ale cărui frunze nu se vestejesc: tot ce începe, duce la bun sfârșit.” (Ps.1:3)

Izvoarele mele sunt în Tine! În Tine adica în Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, în Cel venit de Sus, în Cel ce este Viața.

David nu se întreabă, Doamne, izvoarele mele sunt în Tine? El realizează, constată și afirmă că izvoarele lui sunt în Domnul. E o afirmație, o declarație!

Mă întorc la mila pe care am față de oamenii pe care i-am cunoscut în cursul ultimelor luni și la fel ca David afirm, izvorul acesteia e din Tine.

Am constatat că unele dintre izvoarele mele parcă au secat, unele abia mai au viață în ele, unele dau apă amară... La cine să mă duc ca să îmi vindece izvoarele? La Cel care în care sunt izvoarele mele!

Sunt în proces de drenare, curățare, uneori doare tare, mai descopăr și alte izvoare despre care nu știam nimic însă înima se bucură de fiecare strop de apă care curge din sursa izvoarelor mele.

Da, e război și teama e mare, dar El, sursa izvoarelor mele, este în control!

amintiri cu sfinți - ediție proprie - Sterian Popa

Astăzi, mare parte a creștinătății a sărbătorit Ziua Cincizecimii, cunoscută mai mult ca Rusalii. Mă leagă multe amintiri de această sărbătoare. Așa că astăzi, am fost la Sărbătoare și am mai auzit povești despre înaintașii noștri dar și despre cei persecutați pentru credință. Una dintre povești, mi s-a lipit de inimă.

Unul dintre bărbații din biserică, a fost confundat într-o noapte de cineva și lovit tare peste cap. Cel lovit rămâne cu ambele timpane sparte. Numele lui era Sterian Popa. L-am cunoscut mai mult din povești decât din realitate.

Știu că a fost un tâmplar extraordinar de talentat, un om de cuvânt, respectat pentru munca lui.

Pe undeva, el a văzut un pian sau o pianină, a studiat-o cum arată și cum e făcută, și din memorie a făcut și el una. I-au trebuit câteva luni bune ca să sculpteze fiecare clapă, fiecare îmbinare, să găsească lemnul potrivit care să redea sunetul care trebuie.

Deși avea un frate mai mic drept ucenic, proiectul lui cu pianina era cumva secret. Lucra la aceasta fără martori. Dar, muzica se auzea făcându-i pe cei din jur să se întrebe de unde vine aceasta.

A donat pianina bisericii și mai mult de atât a făcut în biserică un cor pe patru voci și a adunat o orchestră. Și toate acestea având ambele timpane sparte.

Astăzi, ne povestea unul dintre martorii repetițiilor de cor, că unchiul lui, deși auzea mai puțin, atenționa pe cel care greșea o notă, pe cel care nu a ridicat suficient sau nu a avut volumul care trebuie.

Cum făcea asta? Nu știu.

Părinții mei au cântat și ei în corul condus de Sterian Popa și mama îmi spunea că era tare priceput.

Moș Sterian Popa a fost un om care nu a lăsat ca anumite incapacități fizice să Îl împiedice în a-L sluji pe Domnului Său. Și nu doar atât, pasiunea lui era contagioasă, corinștii și cei din orchestră s-au adunat în jurul lui și împreună au lăsat ca muzica să devină închinare!

 

Șavuot cu cheesecake

Conform calendarului evreiesc, aseară a început sărbătoarea de Șavuot sau Sărbătoarea Dării Legii pe Muntele Sinai. Dar la aceeași dată, peste mulți ani, la cincizeci de zile după Paște, în Ierusalim are loc un alt eveniment, cunoscut de noi ca și Pogorârea Duhului Sfânt.

Îmi plac sărbătorile și îmi place să sărbătoresc!

Pe Sinai, Domnul coboară în mijlocul poporului. Nu e o Prezență și atât. Vorbește, se mișcă, le spune lucruri despre El, despre natura Lui. Îi invită pe cei prezenți să Îl cunoască dincolo de teorie.

În Ierusalim după învierea Lui Isus, evreii de pretutindeni, ucenicii și cei ce Il urmaseră pe Isus, veniseră la sărbătoare. Era Șavuot-ul, sărbătoarea săptămânilor. La înălțare, Isus le spune ucenicilor că nu îi va lăsa orfani (Ioan 14:18). Isus știa că va lăsa un gol când va pleca și promite că va trimite un Mângîietor (Ioan 14:16).

La Sinai, evreii știau că vor merge în Canaan, țara unde curge lapte și miere. În Ierusalim, aduseseră la Templu din roadele culese. Era primăvară și prima recolta era gata. Aveau cu ei din primul grâu, primele fructe, lapte și miere.

Au crezut în promisiunea făcută de Dumnezeu lui Avraam! Au crezut că Dumnezeu îi va duce în țara în care curge lapte și miere. Au ajuns și au trăit acolo, în țara unde era belșug de lapte și miere.

Una dintre delicatesele care încântă papilele gustative în timpul sărbătorii de Shavuot este cheesecake-ul. Dacă nu știi să faci așa ceva, nu e o problemă. Trebuie să fie o plăcintă sau prajitură cu brânză.

Sărbătoarea nu este numai despre mâncare, despre lapte și miere, ci este și despre povești. Părinților li se poruncește să povestească copiilor lor istoria acestei sărbători, importanța și semnificația ei.

Nimic și nimeni din lumea aceasta nu va șterge din memoria mea poveștile pe care mi le-au spus bunicii și părinții. Încă de pe când mergeam de-a bușilea, bunicul lua Biblia povestită copiilor, se așeza lângă lampă, își punea ochelarii și începea să citească câte o poveste. Sforăitul fusului bunicăi acompania vocea bunicului. Uneori vântul încerca să îmi distragă atenția sau să mă ajute să mă bag mai mult sub plapumă.

Cu sau fără cheesecake, plăcintă cu brânză, miere și fructe, sărbătoarea aceasta este despre cum Dumnezeu ne vorbește constant despre El, despre cum ne invită la o relație cu El. Ne-a dat Legea ca să îi cunoaștem caracterul, ni L-a dat pe Fiul Său, și ca să nu rămânem orfani, ne-a trimis pe cineva de ACASĂ ca să ne învețe despre cum e acolo, să ne spună despre El, să ne învețe, să ne muste, să ne amintească despre ceea ce a făcut El, despre faptul că sunt și suntem așteptați ACASĂ!

Sărbătoare binecuvântată vă doresc!

Chag Șavuot Sameach! 

de ce e nevoie? de o pliere pe planurile și gândurile Lui!

 “Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, și căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât sunt de sus căile Mele față de căile voastre și gândurile Mele față de gândurile voastre.” Isaia 55:8-9

Îmi place să am planuri, să știu cât de cât cam ce se întâmplă cu mine, unde voi merge și ce voi face. Numai că gândurile și planurile mele, când lucrez cu oamenii, nu devin realitate de cele mai multe ori.

Acum vreo trei săptămâni, fără să plănuiesc, am fost de față la o despărțire dureroasă. O doamnă pe la 30 de ani, refugiată de la vecini, a primit mesaj să se întoarcă în țară ca să își facă datoria. Ajunsese aici cu mama, tata și o soră. Lăsase în țara ei soț și frate care să lupte pe front.

A fost o scenă dureroasă. Efectiv nu am putut privi fața părinților luându-și rămas bun de la fiica lor pentru a-și servi țara.

După o zi și ceva a ajuns în țară, în orașul unde a fost repartizată. Pentru că e criză de combustibil, a plecat cu trenul. La 30 de minute după ce a plecat din gară, aceasta a fost bombardată! Ea este în viață!

Duminică, am fost martoră la o altă despărțire. O femeie de vârsta mea își lua rămas bun și ea de la mama, tata și o soră cu nevoi speciale. Femeia aceasta este la noi în țară încă din primele zile de război, înainte de a se da interdicțiile în țara lor. A venit cu soțul și cu cei patru copii ai lor.

Nu era în planul nostru să ajungem într-un sat, în mijlocul lui nicăieri, să vedem o altă scenă sfâșietoare.

Femeia a revenit acasă ca să mai ia haine copiilor. Anotimpurile s-au schimbat, nu au haine de vară, nu au bani să cumpere altele noi. Singura soluție găsită de familia lor a fost ca ea să bată drumul înapoi până “acasă” ca să ia ceea ce le mai trebuie și să se întoarcă “acasă”.

Au plecat în grabă, au lăsat animalele la părinții ei desi locuiau cu socrii. Părinții au terminat proviziile pentru animale. Ce să facă cu acestea? Ce să facă cu proviziile lor din beci?

Am întâlnit o femeie cu extrem de mult bun simț! O femeie care și-a făcut studiile universitare în România și căreia nu îi este rușine ca acum să sape și să-și pună cartofi și legume în grădină.

Revenise “acasă” ca să pună cartofi în pământ pentru cine va trăi să îi scoată și mănânce. A lăsat în urmă o curte cu păsări iar acum se întorcea “acasă” cu păsările puse în borcan.

Unul dintre copii nu se poate încă obișnui cu mâncărurile noastre, așa că bunica i-a cumpărat ceea ce știa că îi place nepotului.

Nu cred că am văzut până acum o femeie atât de frântă emoțional. Plângea mai tot timpul. Am ascultat-o, am lăsat-o să plângă, am încurajat-o și încet, încet s-a mai relaxat.

Am intrebat-o ce a fost și ce este greu acum după ce au luat viața de la zero.

În România, cineva le-a dat un etaj din casa lor. Sunt extrem de mulțumitori. Dar după ce s-au mutat, ca să întrețină curățenia au vrut să dea cu mătura sau cu aspiratorul. De unde să ia mătură sau aspirator? Nu aveau! Ar fi vrut să cumpere dar nu aveau bani.

Altcineva cu inima mare și cu ochi care văd nevoile, s-a dus să le ducă un aspirator.

De ce e nevoie în vremuri ca acestea?

E nevoie de ochi care să vadă nevoile nespuse, de inimi mari care vor să împartă ceea ce au cu cei în nevoie, de urechi care să audă cuvintele nerostite și de mâini care să împartă fără să umilească.

Învăț să-L las pe Domnul să-mi deschidă urechile ca să aud ce nu mi se spune, să-mi vindece ochii de ideile preconcepute și să văd nevoile, să-mi ajute inima să simtă durerea și să aduc puțină alinare.

Învăț să mă pliez pe gândurile și planurile Lui!

povestesc minuni

“Povestiți copiilor voștri despre lucrul acesta, și copiii voștri să povestească la copiii lor, iar copiii lor să povestească neamului de oameni care va urma!” (Ioel.1:3)

Îmi place să citesc povești adevărate, îmi place să stau la povești, îmi place să aud poveștile altora. Dacă poveștile nu ar circula, am fi mai săraci și uneori cred că sunt mai săracă pentru că nu mi-am făcut timp să ascult sau să citesc mai multe povești.

Un grup mai mare de musafiri de la vecinii noștri a stat mai bine de o săptămână pe meleagurile noastre. Unii dintre ei cântau bine la instrumente. Numai că au putut lua cu ei doar o chitară când au plecat de acasă. Restul a rămas cuceritorilor!

Fata care cânta la vioară, în ziua când a împlinit 18 ani a trecut vama înspre România. Nu a mai fost loc și de vioara ei în mașină încărcată cu bagaje. Iar acest fapt i-a frânt inima.

Cineva i-a auzit povestea și i-a făcut cadou o vioară! Acum, și-a putut relua repetițiile și studiul la vioară!

Grupul a plecat în cealaltă parte a țării însă acolo unde sunt cazați aveau nevoie de un pian sau de o pianină. S-au rugat, au întrebat în stângă și în dreapta, și au așteptat ca Dumnezeu să mute munții și să le dea instrumentul de care aveau nevoie.

Unul dintre frații mei aude de nevoia lor și decide împreună cu soția lui să le trimită pianina lor.

Mai bine de o săptămână au căutat o mașină care să meargă spre vest, care să fie disponibilă să ducă o pianină. Ca un făcut, nimeni nu avea drum spre vest.

Între timp, sunt solicitați să cazeze o altă familie de vecini. Aceștia ajung acasă la ei, deschid ușa, văd pianina și fețele încep să li se schimbe. Între ei au vorbit ceva și au făcut semne spre pianină. Bariera lingvistică nu i-a ajutat pe ai mei să înțeleagă despre ce vorbeau.

Numai că s-au așezat la povești și au aflat că băiețelul familiei venite la ei avea un examen la școală și trebuia să se înregistreze cântând la pian/pianină o bucată muzicală. Acea înregistrare îi era necesară ca să încheie anul școlar și să nu rămână cu restanțe.

Familia musafiră le povestește alor mei că tot drumul, de când au plecat de acasă de la ei, până au intrat în casa fratelui meu s-au rugat să găsească o casă în care să existe un pian sau o pianină. Și Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea!

Fratele meu era frustrat că nu a găsit mai bine de o săptămână o mașină care să ducă pianina în cealaltă parte de țară iar familia care a venit la ei se ruga să găsească o pianină în casa în care urmau să fie cazați.

Uneori întârzierile și frustrările noastre sunt parte din răspunsurile la rugăciunile altora.

conexiuni lingvistice

 Astăzi, neuronul meu lingvist a făcut o conexiune!

În toată perioada copilăriei și adolescenței mele, părinții au avut animale. Adica aveau vacă, oi, porci, dar și păsări. Aveam pisici și căței însă aceste animale stăteau afără și păzeau casa!

Vacile noastre nu au vut niciodată nume care se foloseau și la oameni. Sau... poate am avut și eu nu-mi amintesc. Știu că unei vaci i-am schimbat numele pentru că o chema Florica și noi știam câteva femei cu acest nume. Părinții au insistat să îi schimbăm numele. Iar vaca… nu a reacționat decât după o vreme!

Goldana era numele nostru preferat pentru vaci.

Când părinții mei mergeau să le mulgă și acestea se agitau, ferm le spuneau “Ceas Goldana!”. Și ca un făcut, animalul de liniștea.

Am crescut cu expresia asta. Nu m-am gândit niciodată să înțeleg ce ar însemna. Am crezut că părinții mei au un limbaj special cu animalele, că “ceas” era o formulă magică care calma vacile.

Numai că de când suntem vizitați de vecinii noaștri, anumite cuvinte se tot repetă. Unul dintre acestea este „ceas”.

Mi-am întrebat prietenii ucrainieni ce înseamnă cuvântul “ceas”. Mi s-a spus că poate însemna ceas însă poate însemna și stai, stop.

Normal că am sunat-o pe mama să o întreb dacă știe ce înseamnă cuvântul “ceas”. A spus că nu știe. Așa spuneau părinții ei, așa spunea și ea. Bănuiesc că și ea observase că vacile reacționează la această formulă. Bunicii cred că învățaseră acest cuvânt de la soldații ruși din timpul celui de al doilea război mondial.

Și uite așa descopăr că părinții mei foloseau un cuvânt rusesc într-o formulă pe care eu o credeam magică!

uneori sunt ca Petru iar uneori sunt mesagerul care duc mesajul unui Petru

De câteva zile frământ un verset din Marcu 16 legat de învierea Lui Isus. “Dar duceți-vă de spuneți ucenicilor Lui și lui Petru, că merge înaintea voastră în Galileea: acolo Îl veți vedea, cum v-a spus.”

Îmi reamintesc textul despre discuția dintre Isus și Petru. Erau la masa de Paște sau Seder când Isus îi spune “Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta; și, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întărești pe frații tăi.” Luca 23:32

Ce a înțeles Petru din ceea ce i-a spus Isus? Habar nu am!

Petru se leapădă de trei ori și aude cocoșul cântând în timp ce privirea lui o întâlnește pe a lui Isus. Atunci își amintește. Iese afară și plânge cu amar!

Are loc răstignirea, Shabatul și Sărbătoarea de Paște. Ce a fost în sufletul lui Petru în aceste zile? Habar nu am!

Duminică dimineață, sărbătoarea de Paște se încheiase, erau în sărbătoarea Azimilor iar femeilor le stătea capul la cum să se ducă cât mai repede la mormântul lui Iosif din Arimatea ca să îmbălsămeze cum știau ele mai bine trupul lui Isus. Ce făcuseră înainte de a-L pune în mormânt fusese făcut în tare mare grabă!

Aveau brațele încărcate cu mirodenii, fâșii și pânze. O parte a problemei fusese rezolvată. Una dintre între gândește cu voce tare și se întreabă cum vor da piatra la o parte. Asta era o altă parte a problemei!

E drept că era o piatră mare însă când niște femei ambițioase își pun ceva în cap, cred că piatra aceea devenea o problemă rezolvabilă. Numai că ridicându-și privirea descoperă că piatra era data la o parte. Nu mai trebuiau să facă efort fizic!

Apare îngerul și le vorbește. Le spune unde să meargă, unde Îl vor întâlni pe Isus înviat. Să spună ca Isus a înviat ucenicilor și lui Petru. O altă traducere spune să îi spună această veste în mod special lui Petru.

Stai așa! Îngerul știa ce a făcut Petru? Lumea nevăzută, pe care noi cu nonșalanță o ignorăm, vede și aude totul?

Ce a fost în inima și mintea lui Petru când femeile i-au spus că îngerul le-a spus că în mod special lui să îi spună că Isus a înviat? Habar nu am!

Cerul întreg fusese martor la răstignirea și învierea Fiului Lui Dumnezeu! Îngerii au asistat la tot ce se petrecea acolo. Unul dintre ei are misiunea de a vorbi femeilor, de a da indicații și direcții.

În mod special lui Petru să îi spuneți că Isus a înviat!

Dumnezeu în dragostea și mila Lui știa că Petru fierbea în suc propriu la temperaturi care îl devorau. Petru avea nevoie să i se spună că Cel pe care L-a trădat e VIU! Petru avea nevoie de o mână întinsă din partea Dumnezeului lui Avraam, Isaac și Iacov, avea nevoie să știe că nu e totul pierdut, că chemarea lui a rămas valabilă.

Uneori sunt ca Petru iar uneori sunt mesagerul care duc mesajul unui Petru.

Eli, Eli, Lama Sabactani!

Am citit expresia “Eli, Eli Lama Sabactani!” de foarte multe ori. O știu din pruncie. Mai târziu am înțeles că e de fapt o profeție din Psalmul 22:1 “Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit”.

Dar multă vreme a rămas doar o expresie, o profeție împlinită, o informație înțelenită în mintea și inima mea. Dar cumva refuzam să las expresia asta să treacă de logică, de faptul real. Nu voiam să intru în implicațiile ei. Sunt o persoană logică deși am avut probleme cu logica învățată la școală. Lucrurile se întâmplă logic. Până și pe Dumnezeu am vrut să Îl încorsetez în logica mea.

O parte a lumii celebrează în aceste zile Paștele. O altă parte o va celebra săptămâna viitoare. Dumnezeu, cu mână tare și cu braț puternic și-a scos poporul ales din Egipt, din robie. Înainte de a ieși, Moise vine la popor și le spune să își cumpere câte un miel și să îl țină în casele lor pentru patru zile.

Am crescut la țară, știu cum e să ai miei în casă. Te atașezi de ei și ei se atașează de tine. Eram trimisă cu treabă la bunici când urma sacrificarea mielului de Paște. Nu știu cum se făcea, dar de cele mai multe ori, mielul meu preferat era sacrificat. Le dădeam nume mieilor, îi învățam să umble după mine, să sară pe pat, în iesle sau după mine. Plângeam când vedeam că tocmai mielul meu devenea mâncarea de Paște. Dar degeaba mai plângeam. Mielul meu nu mai învia. Îl mâncam printre lacrimi.

Cu timpul, nu m-am mai atașat atât de tare. Am învățat că asta este regula, să ai miel la masa de Paște este obligatoriu. O altă informație logică!

Dar astăzi, m-a frapat expresia “Eli, Eli, Lama Sabactani!” Parcă o citesc pentru prima dată!

Cine spune asta? Isus. Era crucificat. El, Mielul Lui Dumnezeu venit de Sus, Mielul Lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, este pe cruce și urmează să moară.

Pe cine striga? Pe Dumnezeu Tatăl, pe Tatăl Său!

Am fost martoră la multe înmormântări. Rude, prieteni, cunoscuți și necunoscuți am dus la groapă. A fost diferit când a fost vorba de tata. Ceva s-a rupt în mine. Atunci, tăcut, am strigat după tata de parcă toată ființa mea era în acel strigăt mut! Pierderea lui a durut diferit. Pe tata l-am iubit mai mult decât pe celelalte rude, decât pe ceilalți cunoscuți. Despărțirea noastră este temporară. A trebuit să las logica deoparte și să-mi plâng durerea inimii. Până și logica mea a plans pierderea tatii, desi știam și știu că pentru o vreme nu ne vom vedea, dar ne vom reîntâlni ACASĂ!

Isus era pe cruce, El Cel fără de păcat, a luat păcatul meu și al întregii omeniri ca eu crezând în El să fiu mântuită, iertată, eliberată. Nu poate mintea mea pricepe imensitatea durerii, greutatea poverii purtate de Isus acolo pe cruce. Dar las informația să treacă de logică și o tratez cu inima, sufletește, prin credință.

Isus, Dumnezeu și om, striga după Tatăl. Strigătul acesta îmi arată, demonstrează că este vorba despre o relație, despre dragoste, despre uniunea dintre două persoane pe care doar dragostea o poate da.

„Eli, Eli, Lama Sabactani!” realizez acum că este strigătul inimii mele când teama mă învăluie, când simt că nu mai am putere să merg mai departe, când veștile par a topi orice urmă de speranță!

„Eli, Eli, Lama Sabactani!” pot striga pe baza relației dintre Dumnezeu Tatăl, prin Isus Christos și mine.

„Eli, Eli, Lama Sabactani!” e despre dragoste, legământ, promisiuni și o casă unde voi pleca și eu!

poveşti de viaţă de la vecinii veniţi pentru o vreme pe la noi

Duminica trecută am cunoscut o doamnă venită de la vecinii noştri de mai sus. Ştiam de la mama ei că va veni. Biata mamă nu ştia pe la ce vamă va intra fata ei, când şi cum va ajunge la Iaşi. Dacă va ajunge la Iaşi.

Cât eu eram în Ucraina, ea a juns în Iaşi.

Dumnezeu a creat o conjuctură şi printr-un om care s-a dedicat Domnului ca să ajute musafirii veniti din vecini, femeia aceasta a ajuns la Iaşi.

Am povestit puţin cu ea şi din prima zi a războiului a stat în adăpost. 40 de zile a stat ascunsă acolo. Între timp, mama şi prietenii ei părăsesc oraşul şi ajung în România. Călătoria mamei şi a grupului cu care a plecat de acolo a durat trei săptămâni.

Fiica, undeva pe la 50 de ani, ajunge în Iaşi, în şlapi. Nu a mai reuşit să intre în casa ei ca să se schimbe sau să îşi ia alte haine cu ea. Cu hainele cu care a fugit în adăpost, cu acelea a plecat spre România.

Cum a fost în adăpost? A îndurat frigul, foamea şi i-a fost sete multe zile la rând...

Ajunsă la iaşi, mama şi-a împărţit hainele cu fiica.

Când am cunoscut-o, m-a şocat că avea pe ea nişte pantaloni ca de pijama. Nu înţelegeam de ce stătea tot timpul cu acei pantaloni. Unul dintre nepoţi mi-a explicat că mama ei şi-a împărţit hainele cu fiica şi probabil atât avea.

Suntem consideraţi săraci, uneori ne considerăm săraci însă femeia asta a plecat din Iaşi spre o altă destinaţie cu ceea ce îi trebuie. Pentru o vreme, va avea haine şi ceea ce îi trebuie.

Nu pot să nu văd cum Dumnezeu lucrează la inimile noastre şi împărţim ceea ce avem, dăruim şi ne dăruim, iubim şi ne lărgim inimile.

Ne-am învăţat să vedem fotografii, să le analizăm şi să le judecăm. Toată situaţia asta m-a învăţat să fiu rezervată cu fotografiile. Stresul, durerea şi toate pierderile schimbă fizionomia oamenilor cu cel putin zece ani.

Ne pregătim de Paşte!

Ce ar fi dacă în casa noastră, de Paşte, la masă, ar mai fi cel puţin un vecin care pentru o vreme este pe aici?

Ce ar fi dacă am merge la cumpărături şi în coş am pune şi puţin pentru cei cărora li s-au pulverizat lucrurile din magazine, casele şi tot ce le era cunoscut?

Cum ar fi daca noi, urmaşii lui Christos chiar L-am urma? 

cu inima frântă prin Cernăuți

În ultima vreme, în rugăciune, am cerut Domnului să mă ajute să mă las tot mai mult transformată de El și de Cuvântul Său încât să se vadă Christos trăind în mine, și pentru că vecinii vin în valuri pe la noi, să le înțeleg durerea, disperarea și groaza. Am cerut Domnului să mă ajute să văd oamenii prin ochii Lui, să le aud poveștile prin urechile Lui și să îmi ajute inimă să simtă cât poate duce ea ceea ce vede, aude și percepe. Sunt conștientă că inima mea nu poate duce cât poate a Lui.

Cu aceste două cereri în minte am plecat ieri spre Cernăuți împreună cu Cătălin, nepotul meu.

Eram în Suceava când primim un telefon și suntem rugați să cumparăm câte conserve cu produse de post. Vineri seara primisem niște bani așa că ne-am oprit și am cumpărat ceea ce ni s-a cerut. E drept, într-o altă cantitate.

Prima imagine din vamă mă va urmări multă vreme. O familie cu opt copii intraseră în România. Am încercat să vorbim cu ei să vedem dacă au unde să meargă, dar ne-am lovit de bariera lingvistică. Aveau copiii între 12-13 ani și probabil 2-3 anișori. Tatăl avea două genți micuțe în mâini, iar unul dintre copiii mai mari mai avea una. Atât le era bagajul. Erau 10 oameni cu trei bagaje micuțe. Au intrat în pas alert în România dar știu că Domnul le va purta de grijă.

Drumurile și unele dintre mașini m-au catapultat în copilărie. Am mulțumit Domnului pentru drumurile noastre.

Am ajuns în Cernăuți la un centru de refugiați din cadrul unei biserici. Am ajuns când musafirii lor erau la masa. Printre cei care găteau, serveau și făceau curat erau musafiri care fugeau din calea războiului.

M-a impresionat un domn care avea avea câteva săptămîni de când era acolo. Avea pe la 70 de ani, și în fiecare seara, după ce lucrurile se mai calmau în centru, cerea meniul ca să vadă ce are de curățat pentru a doua zi. Se făcea util. Cât am stat acolo, l-am văzut făcând treabă!

O parte dintre femei ajutau la curățenie, la gătit, la diverse activități. Bărbații și adolescenții ajutau la cărat și descărcat produsele care veneau la ei.

În centru, cei de la biserică, fac activități cu copii, le-au amenajat camera de joacă și au strâns multe jucării pentru ei.

Am văzut acolo toate categoriile de vârstă.

Am văzut și simțit multă durere!

Am auzit povești despre oameni care stau și acum în subsoluri și care încălzesc apa, o pun în pet-uri de plastic, le bagă pe sub hainele de pe ei și încearcă să se încălzească înainte de a adormi.

Port cu mine povești greu de povestit!

Îmi place să fac fotografii. Ieri, nu am vrut să fotografiez oamenii care stăteau în camere, epuizați fizic, psihic și emotional și întinși în pat sub pături. M-am gândit că nici mie nu mi-ar plăcea să fiu fotografiată dacă aș fi în locul lor.

Am fost rugați să aducem niște medicamentele de pe o rețetă unei doamne mai în vârstă, care este cu câteva stenturi coronariene. Acum, locuiește împreună cu fiul ei în casa unor oameni cu care ne-am împrietenit și care s-au lipit de inima noastră. Au vrut să treacă granița și să plece mai departe însă fiul este sub 60 de ani și nu are nici o sanșă să treacă. Mama nu a vrut să plece singură. Au ales să rămână în țara lor.

Domnul le-a găsit o casă unde să stea. Ne-am intersectat puțin cu ei. Fiul este directorul unei școli private de limbi străine și cumva încă mai predă copiilor care au ajuns pe unde au putut.

Am văzut o mașină ciuruită de alicele unei rachete căzute într-o parcare. Câteva mașini de langă aceasta au ars, s-au contorsionat sau topit. Proprietarul, un tânăr, până în 30 de ani, venise să o repare cât de cât și să își aducă sora la graniță ca să o știe în siguranță peste hotare. Nu se știe dacă se vor mai revedea!

Aveam o dilemă în minte. De ce nu mai au nimic acolo, în zonele de război? Nu înțelegeam de ce nu se mai găsești nimic de cumpărat, de procurat. Mi s-a explicat că magazinele și casele au explodat și au rămas cratere în urmă. Oamenii au rămas doar cu ceea ce aveau atunci pe ei și la ei.

Ni s-a tot spus să ne pregătim pentru un nou val de refugiați.

Intrând înapoi în vamă, pe lângă noi trec familii tinere. Am văzut soți care își aduc soția și copiii până la vamă și de acolo îi urmăresc cu privirea sperând că se vor reîntâlni.

Pentru o vreme ca asta, Dumnezeu ne-a așezat aici lângă ei.

Este posibil ca unii să nu știe să își arate mulțumirea și aprecierea. Este posibil ca să ne enerveze atitudinea lor. Este posibil ca groaza și grozăviile văzute să îi facă încapabali să vorbească, să reacționeze normal. Este posibil ca noi să avem alte așteptări în ceea ce îi privește pe ei și să ne închidem inima față de ei.

Mă gândesc la cei zece leproși pe care i-a vindecat Isus. Câți s-au întors să mulțumească?

Cine este Isus?

Dacă la El s-a întors doar unul dintre cei vindecați ca să mulțumească, eu ce așteptări să am?

Unii dintre oameni aceștia au văzut grozăvii sub ochii lor, lucruri greu de povestit. Au nevoie de liniște, de odihnă, de mâncare, de siguranță și de multă dragoste. Au nevoie să Îl vadă pe Christos în mine și în tine. Au nevoie să simtă Dragostea în acțiune. Și unii… o văd, o simt, o recunosc.