Amintindu-mi cum am ajuns în America - Iosif Adamache

Iosif a decis sa povesteasca cum a ajuns in USA si-a postat gandurile adunate intr-o poveste pe pagina lui de Facebook insa si-a dat bucuros acordul sa o postez aici.

"Într-un vas sau navă maritimă, în noaptea dintre 29-30 Septembrie 1999, împreună cu fratele meu și alți 8 inși am intrat într-unul dintre containere cu gândul să ajungem în Canada. Îmi amintesc cu exactitate, toate momentele acelea când teama și groaza morții mi-au incendiat inima. 8 zile și opt nopți am vazut doar întunericul și câteodată cu micuța lanternă citeam în carte când Tata mi-a vorbit prin Deuteronomul cap 8. Când ești în fața necunoscutului te vezi cît de neputincios ești, puterea de viață te părăsește, te prăbușești in groază și aminitirile celor dragi îți cobora inima în suspine adânci. Oceanul Atlantic era în față iar Continentul European rămânea în urmă. Spusesem un la revedere cald sotiei, surorilor și mătușii mele Maria Andru din Italia, atunci când o Forță uriață de convingere îmi tot suna în urechi: - Acum ori niciodată !

Îmi petreceam viața în Italia, zona di Perugia, Terni. Lucram cu o companie de electricieni, COMEL, la Basilica San Francesco di Asissi. Plecam devreme dimineața și ajungeam seara in jurul orelor 7.00, când intr-una din zile văd un bilet, o notă in tocul ușii de la intrare. ..hm, ce-oi să fie oare ?..era o invitație urgentă la Questura di Terni... A doua zi împreună cu preotul Catolic al bisericii pe care o frecventam uneori, ne-a însoțit, pe mine și Daniela ... rezultatele au fost dureroase, o mică-mare expulzare din Italia in termen de 15 zile... Am crezut că pică cerul pe mine ... eram deja pe lista deportărilor condiționate. In interiorul meu a început un război cu Dumnezeu. Mă certam cu El de parcă ar fi fost vina Lui. Stiam că nu-l ascultasem în trecut, știam ca belelele curgeau în urma mea ... dar, cum e posibil așa ceva? Nu am făcut niciun rau. Mă frământam și plângeam... Imi amintesc vocea preotului, Don Silvano ... carro mio Giuseppe, non piange, Dio trovera una giusta strada per te, per voi...

Și gândul meu a zburat imediat la fratele meu Marius Adamache, din Roma, care știam că încercase să plece fraudulos în Canada, dar nu reușise. Poliția portuară i-au depistat în port și i-au fugărit pierzandu-și bagajele cu mancare și sculele necesare tăierii containerului. L-am sunat pe seară și i-am comunicat intenția mea de-a pleca cu el. Replica lui a fost nașpa. Citez "măi și tu ai dat in boala riscului ??... E greu să pleci, ne-au fugărit și eram sa-mi rup picioarele pe pietroaiele din port, eram să cad in mare, și multe altele, iar acum te-ai trezit și tu să riști..tu știi ce vrei ??" I-am răspuns: oricum, trebuie să plec, Italia mi-a refuzat cererea de Permeso di soggiorno și n-am încotro... Bine. Am planificat o întâlnire și am vorbit despre condiții bani și altele ... rămânând să contactam călăuza, așa se chema persoana cu inchisul în containere, porecla lui fiind Ceaușilă, curios că nu era rudă cu Ceaușescu. Un tinerel de 25 de ani, fără unii dinți în gură, horopsit, și nevrednic de încredere... Mă blocasem cand l-am văzut. Mă gândeam în sinea mea: ce-i cu Mutul asta, el o să ne inchidă în container? Nici vorbă!!! I-am spus lui Marius "bă, tu ești mai nebun decît ăsta! Nu-l vezi că-i cad pantalonii de pe el? Asta să ne închidă in container? Si să-i mai dau și bani ?? ...Tu râzi de mine? La care Marius a zis: "el știe mult mai multe decât tine, fără el, noi nu putem pleca" 

Tragedie mare să înțeleg. Cine-i tipul ăsta de se crede așa de șmecher ... el spărgătorul de Porturi și containere de metal. Mi-a trebuit ceva timp să-l analizez adânc și să vorbesc cu el...așa încât m-a convins că numai el poate să facă așa ceva. Adică, să ne inchidă intr-o cutie de metal, și sa pună și sigiliul pe el...oh, ce contradicție vizuală am suferit, un puști de 25 de ani s-o facă pe viteazul ... așa a și fost. Tehnologia lui folosită ... binoclu, hărți, desene, ziarele comerciale cu plecările vapoarelor din port, drumurile știute, vânătăile si dinții rupți din gura de politia italiană, hainele rupte pe el, ca un fel de camuflaj, m-au convins, și m-au facut să cred în puterea omului din ascuns ... nu la ce izbesc ochii.

Ne calculasem plecarea, ne-am făcut bagajele, mâncare în - conserve, vită (nu porc), pește, pesmeți, vitamine efervescente, calciu, legume pentru primele zile, ciocolata alba, pateuri, apoi dezinfectanți, apă potabilă 30 litri ... sculele și uneltele au fost pânze de bomfaier, ciocane, avitatore (cordless drill), freze pentru tăiat metalul, dălți, lanterne, mici ventilatoare pe baterii și altele. 

Plecasem din Roma spre Pisa-Livorno Port in dimineața zilei de 29 septembrie 1999. O zi cu emoțiile și agitația ei, o zi memorabilă pentru restul vieții mele de om, de muritor într-o lume nesigură și palpitantă, în agitația garii Termini, Roma. Mă copleșise ingrijorările, ma gândeam la Daniela si copilul meu din Romania pe care nu-l vazusem atunci de 1 an și jumătate, mă gândeam și repetam: oare unde merg ??..oare o să ajung ??..oare n-o să ne arunce peste bord la Peștii Mării ??..oare mai are Dumnezeu milă de mine ?? Mă gândeam si ezitam să cad în nostalgie pentru că eram 10 oameni de toți și mă priveau. Citeam pe fețele lor  optimism ... ceva de genul: "nu-i cale de-ntoarcere! Dar eu, eu știam că-l supărasem pe Domnul și totuși aveam nevoie de Mila Lui. ... da, erau gânduri ce-mi fermentau bulbul rahidian, doar zgomotul roților de tren mă trezeau la realitate. Sincer, eram îngrijorat. Necunoscutul și decizia de a sta în container 8-11 zile și nopți mă tulburau. Eram în ceață! Am ajuns in Pisa, am luat autobuzul spre Livorno și am ajuns in zona portuară pe la 9-00 PM. Printe stuf și papură, pietroaie și în mlaștină, ne-am pus să ne odihnim și să ascultăm comenzile Camaradului nostru Ceaușilă.

Așteptam cu nerăbdare și vorbeam intr-o oarecare șoaptă despre planul intrării în port și de-a ajunge la containere. Eram în jurul orelor 21.30. Vântul sufla cu putere iar stuful și papura se clătinau peste noi. Eram obosit, bagajele erau grele și locul unde am poposit nu era sigur. Puteam fi prinși si mișcarile noastre trebuiau făcute cu discernământ și în grabă. In cele din urmă, s-a decis ca Ceaușilă și unul dintre noi să meargă și să cerceteze containerele cu destinația Canada Maritime, să le deschidă și să vadă ce-i înăuntru. Au plecat și îi așteptam cu nerăbdare. Dar eu tot mă găndeam și nu realizam unde sunt și ceea ce fac. Gândul că voi muri mă urmărea, simțeam o presiune in capul meu și mă agitam mișcându-mi mâinile în neștire. Vorbeam singur  așa încât unul dintre noi m-a sesizat "mai taci bă din gură." Ce să-i răspund ?? Eram fricos. Mă temeam de veștile pe care le știam că s-ar putea să ne arunce peste bord, s-a întâmplat și ma temeam. Dar cui să-i spun? Mă ascundeam de gandul că Tata m-ar fi auzit și ajutat! Ştiam că nu merit și totuși m-am aruncat în necunoscut! 

Prietenii nostri au venit, ne-au spus că au deschis mai multe containere, dintre care unele au produși chimici, altele au produse din piele (îmbrăcăminte), iar unul e cu planetare de mașini și altul e cu motoare electrice în cutii de lemn. După anumite discuții ne-am separat în două grupe, una de 7 inși și alta de 3. Eu, fratele meu și un băiat Cătălin ne-am strîns în șir și ne-am pornit spre cheile portului departe de locul unde se numea Calambrone. Îmi amintesc cu greu și simt o răceală după cap și acum gândindu-mă la acel drum, printre pitroaie uriașe, udate de apă mării sărată, alunecând de multe ori în apă, cu bagajul greu în spate, tremurînd și gemând sub loviturile vîntului. Eram istovit iar băieții strigau "grăbiți-vă, nu stați pe loc, până înspre zori, trebuie să intrăm în containere." Săream peste pietre, mușchii de la picioare nu-i mai simțeam. Mă împingeam cu speranța .... Tot acel drum a fost de la orele 12 noaptea până pe la 4.30 dimineața. Eram deja in chei, foarte aproape de vasele uriașe, iar lumina portului era orbitoare.

Eram deja în port, la periferia lui, urcasem digul pietruit, stâncos și trecusem strada. Parcă eram hărțuiți. Goniți de frică, spaimă, nu vorbeam nimic, nici unul. Urmam calea Camaradului nostru. Ajunsesem într-un mic șanț doar o țeavă în lungul lui ne-a împiedecat săritura în el. Unul câte unul am poposit acolo. Vedeam containerele clădite în etaje înalte, era o lumină mare, mă simțeam urmărit de reflectoarele focalizate pe noi, pe mine ... mi-era frică. Dar ascultam comanda. Doi câte doi au fost duși către containere și printre ele până la acele deschise deja. Eu, cu un băiat Cornel din Petroșani, rămăsesem la urmă. Lăsasem bagajul meu pe marginea șanțului, aveam in el toate uneltele era așa de greu. Îl priveam cu gândul că voi fugi în curând cu el înspre containere ... așteptam! 

Era zgomot mare acolo. Macaralele Portului încărcau si descarcau de zor când deodată un sunet asurzitor de sirenă ne-a ridicat tensiunea iar inima bătea cu putere. Fratele lui Cornel venea înspre noi fugind și strigând "ascundeți-vă! M-au văzut printre containere! Ascundeți-văăăăă!  A sosit la noi. A sărit șanțul și s-a lungit de-a lungul țevii. Nu am avut timp decât să-mi plec capul în jos, rămânând într-o poziție de cățel, eu și băiatul de lângă mine ... Mașina poliției a tras la marginea șanțului, bagajele rămânând de partea dreaptă a mașinii. A coborât un poliţist scoțându-și arma, pistol mitralieră, și cu un reflector mobil strigând în italiană "iesci fuori imbecile, ti ho visto" ne lumina de zor cu reflectorul. Înjura și blestema dar fără să tragă sau să vină la noi. Petrecusem vreo 3-5 minute sub amenințarea cu arma și în cele din urmă, polițistul, a intrat în mașină, a dat înapoi și a luat spre directia ieșirii din port. 

Când am fost siguri că a plecat, ne-am luat bagajele și fuga spre containere. Ceaușilă era gata să pună sigiliul pe container. Când am sosit, am găsit pe fratele meu Marius plângând pentru că a crezut că m-a prins. Dar n-a fost așa. 

Eram ud de apa sărată a mării, zdruncinat de teamă și ma aruncasem pe lăzile de lemn proaspăt cu miros de rășină autentică. Băiatul pusese înapoi sigiliul și plecase. Au început câinii să latre. Sirenele se auzeau! Îmi imaginam agitația de afară. Eram deja înăuntru dar oricând puteam fi scoși afară. Se puteau folosi dispozitivele de detectare a CO2 însă în acea dimineață timpurie de miercuri eu n-am mai știut nimic. Am adormit pe lemnele verzi încât căldura zilei și tabla fierbinte a containerului mi-au uscat hainele de pe mine. M-am trezit scurt, m-am întors pe altă parte și am adormit din nou. Eram 3 oameni in cutia neagra metalică iar nimeni nu bănuia că suntem ființe vii acolo cu gând de evadare. 

Evadam înspre necunoscut, înspre America. Așa a trecut ziua de miercuri. Somn, mâncat puțin și iar somn. După calculele noastre, joi trebuia vaporul să plece spre Canada și asteptam următorul pas. Containerul să fie pus pe vas. Bineînțeles, s-a întâmplat joi dimineața la orele 5.00, un gol în stomac m-a lovit cand am simțit cum containerul se ridică în sus. M-am prins de lemnele cutiilor care nu umpleau containerul mai mult de jumătate. Inima mea a simțit o mare bucurie! O bucurie pe care n-o pot descrie aici fiindcă știam că dacă nu plecam atunci riscam 2 săptămâni în port, iar plecarea noastră ar fi fost imposibilă. Am simțit și cand ne-a pus pe vas, pe punte și am simțit și cand alt container a fost trântit peste al nostru. Doar zgomote de metale care te făceau să te simți într-o peșteră cu sunete stridente .... și iată că ajunsesem pe vas, pe punte. 

Pe la 13.00, joi, sunetul plecarii s-a dat iar noi, ne bucuram de mișcarea vasului pe mare. Fiecare mișcare ne tresărea. Eram curioși de pasul următor. Când a venit noaptea, ființa mea a fost pusă la o mare încercare. A fost furtună pe Marea Mediteraneana. Amețeală și o stare de vomă ... Închis in cutia de metal. Credeam că vasul se scufundă cu noi. Se înclina așa de mult incît ma rostogoleam până acolo că mă loveam de pereții containerului. 

Am început să strig după ajutor la Dumnezeu. Nu pricepeam zgomotul asurzitor al metalelor ... nici filmele de groază n-ar putea creea asemenea sunete. Ne prinsesem de mâini și ne țineam unul de altul. Eram disperat! Nu înţelegeam de ce vasul se înclină așa de mult. Îmi era frică că se rostogoleste și loviturile valurilor in peretele containerului îmi zdruncinau creierii. Eram disperat! Simțeam cum legăturile morții mă înfășuraseră. Nu am mai crezut că voi vedea lumina zilei vreodată! M-am îngrozit așa de rău încât am regretat că m-am născut pe pământ.

Târziu spre dimineață marea s-a mai potolit. Nu știu cum a trecut! Eram amețit! Suferisem răul de mare și îmi amintesc vag că adormisem. Toate au început să fie normale așa că începusem să ne acomodăm cu noua noastră reședință. Nimic deosebit de vineri dimineață până duminică dimineța cand vaporul nostru se oprise în portul Cadiz, Spania pentru descărcat și încărcat. 

Îmi amintesc bine acea călduroasă zi de octombrie. A fost ziua unui nou examen ... căldura! Vaporul s-a întors cu peretele nordic la sud astfel încât una dintre partile metalice a stat în bătaia soarelui. Era în jurul orelor 9.00 duminică dimineața. Ușor, ușor tabla containerului a început să ardă. Îmi amintesc cum m-am retras spre partea mai puțin încălzită, sperând că nu mă voi deshidrata. Ne-am dezbrăcat la chiloți și ne-am pornit micile ventilatoare pe baterie dar acestea păreau jucării în fața cuptorului în care am intrat. Fiecare minut măsura o temperatură și mai ridicată. Îmi amintesc că-mi stergeam transpirația de pe piele în ideea să văd căt de repede apare o alta. Mi-am băgat nasul între scândurele cutiilor de lemn, sperând că aerul e mai rece. Am început să plâng pe furiș așa încît fratele meu să nu mă audă. Am strigat către Dumnezeu ca niciodata până atunci. Inima îmi slăbise și trupul se sufoca. Eram într-o saună toridă dar gândul că voi muri mă urmărea într-una. Apa era milimetric calculată dar totuși aici, in Spania, am tras de ea cât am putut cu toate că setea era groaznică. 

O zi și o noapte am scurtat din timpul șederii în container, numai prin faptul că ne-am băut apa aici, în aceste ore de criză. Nu exagerez, mă ardea pielea pe mine, simțeam că mă sufoc. Era groaznic! O presiune in cap imi sufoca ochii și urechile, un ecou ciudat auzeam în urechi, voci ciudate bolboroseau ciudățenii, mă zvărcoleam într-una și încercam să comunic mereu cu ceilalți doi. Cătalin își turnase apă in cap, eu îmi udam doar buzele iar Marius se mișca pe burtă dintr-un colț în altul. Timpul trecea greu ... aveam ceasurile la noi și în fiecare zi ni le dădeam înapoi cu o oră. Se făcuse 12, 13.00 și în sfârșit ... vaporul a început să se miște puțintel. Şi mai mult ... și mai mult până a ieșit din chei. Temperatura scăzuse, am început să-mi revin. Scăzuse temperatura corpului meu și simteam că respir normal. Am mulțumit Domnului, i-am mulțumit în lacrimi că nu ne-a lasat să ne uscăm acolo in acea cutie de metal. Vaporul plecase, era in larg, auzeam tot mai greu zgomotele portului și a macaralelor. Speranța ne revenise! Ne bucuram de orice mila pe care vaporul o făcea. Şi acum îmi amintesc glasul fratelui meu care șoptea de bucurie "Giuseppe vaporul a plecat." Şi eu îi răspundeam "da, a plecat ... oare ajungem ???" Era duminică după amiaza ...

Ne petreceam timpul în container ca fiind casa noastră temporară. Aveam mâncare, apă-calculată, dulciuri. Şi pe lângă toate astea, aveam frica, frica de a nu fi prinși. Nu vorbeam tare, mai mult în șoaptă și ascultam muzică la căști. Mi-a cântat într-una Nicu Wagner si Richard Clayderman ... și o altă casetă în limba italiană, cu melodia preferată Lisa da gli ochi blu. Din ce îmi amintesc acum, din nou calculam minutele, orele, timpul ... și dădeam ceasul cu o oră înapoi. 

Totul bine și frumos când deodată vaporul trage la mal. Printr-o scobitură ruginită puteam vedea afară și zărisem tărmul. Nu pricepeam, am bănuit că avea să oprească undeva în Lisabona în port și așa a și fost. Mi-a fost frică de o altă căldură, dar nu a mai fost. A stat vreo două ore și a plecat. Trăisem o bucurie mare că nu a stat mult. Era seara, îmi amintesc că nopțile devenise reci, reci de tot. Eram deja pe drumul fără întoarcere, Dar acum chiar plecasem pe Atlantic. Frigul nopții, ca și căldura, îmi creau mari probleme. Nu-mi mai simțeam genunchii. Ştiam că am un început de reumatism, dar in acea cutie de metal, l-am simțit din plin. Eram doar in blugi și o geacă pe mine, nu aveam pături sau plapume, nu aveam cojoace sau aeroterme ... eram pur și simplu pe apele oceanului în frigider. Ziua era călduț, dar noaptea, era un cancer de frig. Îmi frecam mâinile, puneam spirt medicinal și iar mi le frecam. După ce simțeam puțină căldură mi le atașam genunchilor ...din nou un chin. Mă întrebam dacă nu îngheț până ne vom preda echipajului de pe vas. Dar comenzile au fost clare, nu înainte de 8 zile și opt nopți, așa încât să fim deja în apele internaționale...   

Psihologic eram nedumerit și plin de frică. Eram pierdut în deznădejde. Pasul final era predarea la echipaj. Din istoriile anterioare aflasem că alți români au fost aruncați de pe bord în ocean ... Cum să mă exprim ... trăiam groaza necunoscutului... Memoria îmi circula încet. Doar din când în când gândul la soție și copil îmi genereau lacrimi ... mă gândeam că nu o să-i mai văd niciodată, i-am lăsat ai nimănui ... Îmi făceam procese de conștiință și nu aveam pace. Da, nu aveam pace! Şi asta o spun sincer. Nu aveam pace deloc! Până când am deschis BIBLIA! Oh! Ce deștept am fost.  Când îmi amintesc ... S-a deschis la Deuteronom 8. L-am citit la lumina lanternei ... rar și cu de amănuntul. Şi, acolo, Dumnezeu mi-a vorbit. I-am dat un ghiont fratelui meu. L-am trezit și i-am zis: "Mariusică iată ce vorbește Domnul! Şi i-am citit capitolul ... De atunci încolo inima mea a căpătat PACEEEEE! ȘI ERAM FERICIT. Am crezut pe Domnul și am căpătat Pace. NU mi-a mai fost frică de echipaj și nici de moarte. Am crezut din toată inima mea că Domnul ne va însoți spre Canada.

E 07 octombrie 1999. O zi înourată, rece, de toamnă și rece în apele sărate ale Oceanului Atlantic. Undeva pe la jumătatea distanței Lisabona-Montreal. O zi în care decizia de a ieși afară din container prindea contur. Apa potabilă din bidoanele noastre de plastic nu mai era, o băusem toată, necesitățile noastre fiziologice umpluseră bidoanele înapoi și sacii erau bine strânși la gât. Ne pregăteam pentru momentele spargerii containerului. Am venit cu idei, apoi şi Marius și Cătălin. Decisesem să folosim cordless drill cu o freză metalică de a tăia parte peretelui, partea nordică. Era pe la orele 9.00 dimineața iar bateriile încă funcționau după 8 zile si 8 nopți de nefolosință. Am tăiat ... un zgomot asurzitor a umplut camera noastră. Scârțâitul metalului tăiat mă zgârâia pe creier ... dar tăiam cu încredere. Speram să fac destul loc pentru pânzele noastre de bomfaier. Regretul a fost imens că nu vedeam puntea ... nu intelegeam de ce n-o văd. ....era normal, că peretele vasului corespundea cu peretele containerului în linie ... Offf, ce să facem? În dreptul ușilor se vedea bordul de comanda ... Un pic, un pic mă clătinasem în credința mea. Totuși ne-am hotărât să tăiem propiu-zis ușa. Da, chiar ușa am inceput s-o tăiem! Găuri întâi și apoi cu pânzele. Îmi amintesc cît de repede oboseam. Nici vlagă, nici putere, nici prea mult curaj ... M-a înlocuit Marius și apoi Cătălin până ce am terminat 3 linii. Sus și lateralele iar apoi am împins bucata rămasă afară. 

Când am văzut la ce înălțime sunt m-a apucat amețeala. Dar o voce de pe punte a strigat în românește "băieți, dați-vă jos, noi am ieșit deja!". Era unul din camarazii noștri din containerul celălalt. Am respirat ușurat. Cu o mare bucurie m-am ținut de ancorele de metal ale containerului și am coborât jos ca pe frângâie. Eram deja jos, imi tremurau picioarele și țopăiam de frig. Wooow, ce frig am tras! Îngrozitor. Am văzut fețele unora din echipaj. Se holbau la mine ca și cum eram cel mai mare dezertor sau criminal. Nu știam nimic engleza (doar HI and BYE) iar unul îmi făcuse semn cu mâna să rămân pe loc până ceilalți se vor coborâ. A venit și un ofițer, îmbrăcat autentic, și ne-a îndrumat spre camera Căpitanului. Tot ce posedam a rămas acolo în container, nu aveam nimic în mâini, urmam fără vorbe calea acelui Ofițer. Am intrat prin multe camere, holuri și pe scări urcam așteptând cu o oarecare teamă ce-o să facă cu noi. În sfârșit am ajuns în camera Capitanului unde ceilalți prieteni de aventură erau acolo. Mă uitam în ochii lor, doream să înțeleg ceva, doar un gest prin care să fiu sigur că din discuțiile lor anterioare totul e OK. Nimic. Tăcere. 

Căpitanul s-a uitat la noi și ne-a întrebat, în engleză, dacă unul din noi vorbește această limbă. La care Marius a răspuns în engleză "Sir, I speak english". Ah, am văzut un zâmbet pe fața Căpitanului de origine Indian. Şi emoțiile m-au părăsit. Parcă simțeam că acest OM este Bun, șimțeam că o să ne ajute să ajungem in Canada. Acesta a fost simțământul meu atunci și așa a fost. 

A urmat o percheziție de clasă și întrebări de tot felul."Cine suntem? Ce naționalitate avem? De unde venim? Pe unde ne-am urcat in vapor? Cum am intrat in container? De unde am intrat? Ce am mîncat acolo? Ce arme sau droguri avem? Unde vrem să ajungem? Ce-o să facem în Montreal? Dacă avem documente la noi sau nu. Dacă avem cazier la poliție în țara de unde am plecat. Ce am făcut în Italia? Dacă avem familii. Dacă avem copii, dacă suntem monitorizați de Interpol, dacă ... dacă ... că mă săturasem. 

După câteva ore bune de întrebări și discuții care au fost înregistrate în ascuns, ni s-au dat niște foi albe pe care să scriem motivul fugii noastre. Știam că au nevoie de toate informațiile noastre, erau resposabili de emigrarea noastră așa că nu mi-am bătut capul prea mult. Ceea ce a conchis interviul nostru a fost o replică a Căpitanului nostru "băieți, nu vă îngrijorați, sunteți cel de-al patrulea grup de români care a intrat în containerele de pe vasul nostru cu destinația Montreal, Canada". Ne-a pufnit râsul pe toți. Era un Om bun. Ne-a îmbărbătat cu încredere. 

După discuțiile noastre, ne-a arătat camerele unde vom dormi, pentru alte câteva zile până vom debarca la țărm, ne-a arătat bucătăria, am vazut locul de recreere, un club cu mese de biliard (numai că nu puteai să joci din cauza inclinației vasului), tablele de șah, sala motoarelor, cala vaporului, puntea (am priceput de ce n-o vedeam eu mai înainte) și tot vaporul. Ne-a condiționat cu ultima zi, trebuia să fim închiși în camere, încuiați la apariția Poliției de frontieră Canadiene. Am fost liberi pe vas. Ne dădeau mâncare de 3 ori pe zi (cam mult orez pentru că echipajul ere Malayezian), aveam băuturi răcoritoare (nu mergeau la frigul de acolo) și în camera unde am dormit eu și fratele meu erau paturi mici și suprapuse. 

Intr-una din diminețile ce au urmat, am deschis sertarul unuia din dulapurile camerei și am fost surprins de ce am citit: numele unui român care în urma cu ceva ani, în 1994, a călătorit în aceleași condiții. Am zâmbit frumos. O duceam bine pe vas. Acolo am întâlnit un tinerel malayezian, de vreo 20 ani, care era creștin şi care fugea seara la noi și își împărtășea crezul. L-am binecuvântat pentru sinceritatea lui și drept cadou fratele meu i-a lăsat ceasul în Braile de la mâna lui (specific, fratele meu Marius în urma unui accident, la vârsta de cinci anișori și-a pierdut vederea la ochiul drept). Călătoria noastră își urma cursul spre destinația Montreal Canada. Zilnic, căpitanul vasului ne saluta respectuos cu un zâmbet sincer pe față și ne spunea "relaxaţi-vă, simțiți-vă ca la casele voastre" și ne aducea Coca-Cola. UN Domn, un OM care m-a umplut de încredere. L-am iubit. Cand îl vedeam, mă umpleam de bucuria reușitei, îmi însenina fața. Eram flâmând după bucurie. Trăisem mult în groază. Am fost destul de deznădăjduit iar acum bucuria mă contempla.... 

Ultimul episod în desfășurarea evenimentelor din acea vreme. 

Câteva zile au fost senine, soarele se întrezărea printre nori, vântul rece chiar cu nuanță de iarnă și miros de zăpadă mă lovea peste față. Mă pierdeam privind Orizontul. Era un necuprins Orizont. De jur-împrejur cât vedeam cu ochii numai apă, nimc altceva. Nici pescărușii care ne vizitau la țărm nu mai erau. Doar apă ... apă ... ! Meditațiile mele căutau răspuns dar nu aveam! Eram prea amețit de la răul de mare! Nu eram obișnuit cu legănatul pe apă. Adesori mă retrăgeam în spatele Vaporului acolo unde valurile și urma lui rămâneau pe ape. Stropii reci, sărați ai apei se odihneau pe obrajii mei. Eram deja pe vas. Mă uitam în urmă, mă vedeam cum alergam cu bagajele, cum am intrat în container, cum frica și necunoscutul nu-mi dădeau Pace. Acum ... erau trecute, eram deja pe Punte, eram safe (în siguranţă). Adeseori mă găndeam la Împărăția Apelor ... e mare, e imensă ... și rămâne nedescoperită ființei umane ... 

Au trecut acele ultime zile pe ape, am ajuns aproape de continent, îmi amintesc ce galerie am făcut afară cu toții strigând împreună ca revărsare a bucuriei omenști. Pământ, Pâmânt, Pământ ... unii dintre băieți au început să danseze. Chiar dansau pe punte. Mă bucuram de bucuria lor. Aruncau Coca-Cola în aer ... și exclamau cu putere ... am ajuns! ... Am ajuns! Ce emoții! Ce vis împlinit în nebuloasa sorții! Sincer, eram fericit! Plîngeam și speram, speram că și familia mea va veni la mine, speram că voi începe o viață diferită.

În portul Montreal-Quebec ne-au întimpinat Poliția de frontieră și ofițerii de la emigrări. Ne-au arestat, ne-au transportat în mașini cu gratii spre Office şi ne-au ținut inchiși 24 de ore. Ne-au creat anumite documente temporare, cărţi de identitate și ne-au cazat la YMCA în Montreal. Aici nu am locuit decat până în 03 noiembrie 1999, timp pe care l-am folosit pentru a doua evadare, fuga frauduloasă înspre California. Eram ilegali. Cum puteam să trecem frontiera spre State ???.Expediția noastră luase sfărșit. Eram cu piciorul pe pământ, pe un pământ străin! 

Vă mulțumesc că ați avut răbdare să citiți, cu respect Iosif Adamache!"