Într-o zi ca aceasta, zi de duminică, 29 iunie 1941, pe o căldură cum rar este în iunie, a avut loc Pogromul de la Iaşi. Metodic şi foarte bine pus la punct a fost planul de a extermina populaţia evreiască. De ce? E o întrebare pe care mulţi au pus-o însă la care răspunsul logic nu e de găsit.
Acea zi de iunie este cunoscută sub două denumiri: "duminica aceea" sau "duminica neagră".
Ură, bătăi, cruzime, moarte, strigăte înăbuşite, multă frică, întrebări nerostite, lacrimi, durere, umilinţă fără margini, sete, foame, căldură mare, dezumanizare, sânge, cadavre, morţi fără număr, miros de var nestins amestecat cu bălegar ....
Nu am înşiruit cuvintele de mai sus fără rost, ele fac partea din istoria noastră, sunt adevăruri, fapte şi sentimente petrecute şi trăite în Iaşi. Dar lucrurile nu s-a oprit aici. Trenurile în care se transportau animale aşteptau în gară. Fuseseră "re-amenajate" în aşa fel încât aerul sa pătrundă cu greu în ele. Re-amenajarea însă nu inclusese şi curăţarea lor.
Într-un vagon în care erau trasportaţi doi cai, acum intrau 120-140 de oameni. Au plecat din gara Iaşi pe traseul Podu Iloaiei, Târgu Frumos, Roman şi unul dintre trenuri a ajuns la Călăraşi.
Ce a urmat?
O călătorie cam de 8 (opt) ore cu trenul până la Podu Iloaiei. Acolo vagoanele s-au deschis iar din ele cădeau cadavrele şi ieşeau puţinii supravieţuitori. Cei vii şi în putere s-au repezit să bea apă din bălţile de lângă ei ... mulţi însă şi-au găsit sfârşitul acolo.
Dacă totuşi au supravieţuit, au trebuit să sape gropile comune şi să-şi îngroape propriile rude acoperindu-le prima dată cu un strat de var nestins.
Frică, durere, morţi fără număr, gropi comune lungi şi late, gropi ce adăpostesc dureri nerostite şi poveşti nescrise. Numărul morţilor este mare ... cu mult mai mare decât cel ştiut oficial.
Au fost oameni care au ascuns evrei riscându-şi viaţa, familia, poziţia.
Au fost oameni care au avut curajul să spună cele petrecute pe străzile Iaşului.
Au fost oameni care au supravieţuit şi au povestit ororile prin care au trecut. Puţini dintre ei încă mai trăiesc.
Sunt oameni cărora le-a pierit întreaga familie în acea zi.
Sunt oameni care încă îşi amintesc de stivele cu morţi din trenurile groazei, de mirosul de mort amestecat cu urina, transpiraţie, fecale, bălegar, oameni ce simţeau pe propria piele acţiunea varului nestins arzându-le pielea.
Sunt oameni care îşi amintesc de grămezile de morţi din Târgu Cucului, de gemetele de acolo.
Sunt oameni ce povestesc că sângele curgea şi depăşea copitele cailor.
Gropile comune de la Iaşi, Podu Iloaiei, Târgu Frumos, Roman sunt lungi şi late. Aceste gropi sunt martorii tăcuţi ai istoriei noastre. Nu au inscripţionate nume pe ele ... nu se ştie a cui oase odihnesc acolo.
Au trecut 73 de ani de la acea "duminică neagră" ... dar adevărul despre acea zi îl ştim?
Acea zi de iunie este cunoscută sub două denumiri: "duminica aceea" sau "duminica neagră".
Ură, bătăi, cruzime, moarte, strigăte înăbuşite, multă frică, întrebări nerostite, lacrimi, durere, umilinţă fără margini, sete, foame, căldură mare, dezumanizare, sânge, cadavre, morţi fără număr, miros de var nestins amestecat cu bălegar ....
Nu am înşiruit cuvintele de mai sus fără rost, ele fac partea din istoria noastră, sunt adevăruri, fapte şi sentimente petrecute şi trăite în Iaşi. Dar lucrurile nu s-a oprit aici. Trenurile în care se transportau animale aşteptau în gară. Fuseseră "re-amenajate" în aşa fel încât aerul sa pătrundă cu greu în ele. Re-amenajarea însă nu inclusese şi curăţarea lor.
Într-un vagon în care erau trasportaţi doi cai, acum intrau 120-140 de oameni. Au plecat din gara Iaşi pe traseul Podu Iloaiei, Târgu Frumos, Roman şi unul dintre trenuri a ajuns la Călăraşi.
Ce a urmat?
O călătorie cam de 8 (opt) ore cu trenul până la Podu Iloaiei. Acolo vagoanele s-au deschis iar din ele cădeau cadavrele şi ieşeau puţinii supravieţuitori. Cei vii şi în putere s-au repezit să bea apă din bălţile de lângă ei ... mulţi însă şi-au găsit sfârşitul acolo.
Dacă totuşi au supravieţuit, au trebuit să sape gropile comune şi să-şi îngroape propriile rude acoperindu-le prima dată cu un strat de var nestins.
Frică, durere, morţi fără număr, gropi comune lungi şi late, gropi ce adăpostesc dureri nerostite şi poveşti nescrise. Numărul morţilor este mare ... cu mult mai mare decât cel ştiut oficial.
Au fost oameni care au ascuns evrei riscându-şi viaţa, familia, poziţia.
Au fost oameni care au avut curajul să spună cele petrecute pe străzile Iaşului.
Au fost oameni care au supravieţuit şi au povestit ororile prin care au trecut. Puţini dintre ei încă mai trăiesc.
Sunt oameni cărora le-a pierit întreaga familie în acea zi.
Sunt oameni care încă îşi amintesc de stivele cu morţi din trenurile groazei, de mirosul de mort amestecat cu urina, transpiraţie, fecale, bălegar, oameni ce simţeau pe propria piele acţiunea varului nestins arzându-le pielea.
Sunt oameni care îşi amintesc de grămezile de morţi din Târgu Cucului, de gemetele de acolo.
Sunt oameni ce povestesc că sângele curgea şi depăşea copitele cailor.
Gropile comune de la Iaşi, Podu Iloaiei, Târgu Frumos, Roman sunt lungi şi late. Aceste gropi sunt martorii tăcuţi ai istoriei noastre. Nu au inscripţionate nume pe ele ... nu se ştie a cui oase odihnesc acolo.
Au trecut 73 de ani de la acea "duminică neagră" ... dar adevărul despre acea zi îl ştim?
Fotografiile imi aparţin.