amintiri cu sfinți - ediție proprie - Sora Barac

Cred că în anul 2005, în misiunea de Crăciun, am cunoscut doi frați (frate și soră) veniți din America. Este vorba despre Leo și Mike Barac. După o zi, cu Leo eram deja prietene la cataramă. Anii au trecut, dar noi încă mai stăm agățate la povești.

Cei doi frați proveneau dintr-o familie cu zece copii, povesteau despre întâlnirile din fiecare dumincă de la părinții lor. Mereu povesteau despre părinții lor.

În anul 2007 sau 2008, Leo mi-a spus că în misiunea din Moldova va veni și mama lor. Și mi-o închipuiam o femeie înaltă, voinică, energică. Mă gândeam ce ar putea face ea la vârsta ei în Moldova, cum să slujească dânsa acolo?

Sora Barac – nu am știut niciodată numele ei mic, o femeie minionă, cu niște ochi căprui pătrunzători, te scana într-un zâmbet cuceritor și te cuprindea într-o îmbrățișare care te dezarma.

Am avut onoarea de a o caza vreo două zile la mine acasă. Știam că trebuie să o las să se odihnească, și am lăsat-o. Apoi, a vrut să mâncăm ceva împreună, așa că am mâncat. Și apoi am mers în sufragerie ca să povestim. Și… am povestit.

Mi-a povestit cum a ajuns în America, apoi despre durerea sfâșietoare care a făcuto să se întoarcă în țară ca să își ia nepoții cu dânsa, despre cum s-a implicat în creșterea copiilor, a nepoților ei rămași orfani de mama.

Fiica ei cea mai mare, la revoluție, năștea cel de-al patrulea copil, un băiețel. A născut fără probleme, dar personalul era ocupat cu știrile, cu ce se întâmpla în țară. Au uitat de biata femeie și de procedurile care trebuie aplicate unei femei după ce a născut. Și, fiica sorei Barac a decedat.

Vestea aceasta a adus-o pe sora Barac în România. Împreună cu soțul și ceilalți nouă copii erau deja stabiliți în America, dar ce se va întâmpla cu nepoții? Se decid că trebuie luați în America. Familia se va ocupa de copii.

S-a înarmat cu toate documentele familiei și a plecat la Ambasada Americii de la București. Acolo, era o doamnă care i-a promis că niciodată nu va primi vize pentru copii, niciodată copiii nu vor părăsi România.

Cunoscuții sorei Barac și-au plecat genunchii și L-au rugat pe Cel ce are toată puterea în cer și pe pământ să intervină. Și El a intervenit.

Sora Barac a primit un telefeon să meargă din nou la București cu actele, o doamnă care o văzuse pe acolo i-a cerut dosarul și nu a mai lăsat-o să treacă prin toate procedurile, ci a mers direct la ambassador, i-a spus povestea copiilor, iar acesta le-a dat viza pentru America.

Cred că pe trei dintre nepoții aceștia i-am cunoscut și eu.

Sora Barac povestea despre minunile din viața ei de parcă avea parteneriat cu Dumnezeu. Ea nu se lăsa până Dumnezeu nu deschidea ferestrele, ușile sau porțile pe care ea avea nevoie să intre.

Nu i-a fost ușor pe timpul comunismului să crească zece copii. I-a ținut mereu aproape. Indiferent de deciziile pe care ei le-au luat cu viața lor, sora Barac mereu le-a reamintit că acasă sunt mereu așteptați, iubiți și respectați.

Dinainte de a veni în anul 2007 sau 2008 în România, aflase și despre mine. Veneau copiii ei în România și-mi spuneau, „mi-a spus mama să îți spun că se roagă pentru tine”, sau „ți-a trimit mama ceva”. Iar eu mă miram teribil de mult. Femeia nici măcar nu mă știe, dar se roagă pentru mine? Îi păsa de mine pentru că eram prietena copiilor ei.

Sora Barac s-a dus ACASĂ, s-a dus la Isus, la Cel pe care L-a slujit și L-a onorat cu viața ei. A plecat să povestească cu Isus.

Lângă noi, printre noi, sunt oameni bandaje de dragoste și binecuvântare, trebuie doar să ne uităm în jur și să-I descoperim. Sunt darurile Lui Dumnezeu pentru noi.

Mă simt onorată că am cunoscut-o pe sora Barac, că am povestit cu dânsa, că și-a lățit inima ca să încap și eu în ea.

Fotografie postată cu permisiune.

Vă doresc să vă faceți timp să stați la povești cu El. Are atâtea să vă spună...

Zilele acestea cineva întreba: „de ce cântați colinde? Sunteți obligați? De ce mergeți cu colindul? De ce mergeți la biserică ca să cântați și să colindați?” Întrebările erau sincere.

De ce colind? De ce am repetat colindele vreo trei luni pentru concertul de duminica trecută? Doar nu ne-a plătit nimeni, nu ne-a obligat nimeni... Ce sărbătoresc zilele acestea?

Anul acesta două sărbători se suprapun. Una începe în seara asta, cealaltă începe mâine seară. Amândouă sunt despre minuni, o minune a întrupării, și o minune a înmulțirii și a credinței. Și pentru că îmi plac sărbătorile, le celebrez pe amândouă.

În cele două sărbători, nu este vorba despre mine, despre lista mea cu ce trebuie să cumpăr, să fac, să mă ostenesc, ca apoi să cad de oboseală. Nu este vorba nici despre tine. Este vorba despre Dumnezeu. Sunt sărbători în cinstea Lui. Nici una dintre acestea nu ne este poruncită în Scripturi, dar ne este poruncit să ne bucurăm la sărbătorile noastre.

Sărbătoarea Hanukka este despre puterea Lui de a înmulți uleiul de la templu.

Sărbătoarea Nașterii Domnului este despre puterea Lui de a se limita, de a se întrupa într-un bebeluș, împlinind fiecare cuvânt al Scripturii.

Lângă Ierusalim, în Betleem (Beit Lechem – Casa Pâinii) S-a născut Mesia, Yeshua-Salvatorul și Mântuitorul. El este Pâinea care S-a întrupat pentru a stâmpăra foamea sufletului meu. El este Lumina care luminează în lume biruind întunericul din inima mea. El este Cuvântul care S-a întrupat, și care-mi vorbește. El este Dumnezeu. El S-a născut ca să împlinească planul Său făcut din veșnicii, S-a dat jertfă pentru păcatele mele și ale tale. Prin sângele Celui Întrupat – jertfa desăvârșită sunt iertată și mântuită, sunt eliberată de păcat și de puterea lui.

Mai mult de atât, Cel întrupat locuiește în mine. El este Viu! El, Lumina despre care au scris profeții S-a întrupat!

Păstorii din Betleem primesc o vizită angelică, și-i văd pe îngeri cântând. E o melodie nouă. Este melodia Mielului! Este melodia Pruncului. Este melodia leului din Iuda.

Cerul cântă, eu cânt, iar bucuria îmi inundă inima.

De ce cânt? Pentru că sunt a Lui, m-a înfiat prin sângele Celui Întrupat, mi-a dat un viitor și o nădejde. Și chiar de aș rămâne singură, fără familie, fără rude, nu aș rămâne singură. Pentru că Dumnezeul cerului și al pământului, Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov este Tatăl meu.

Vă doresc să vă faceți timp să stați la povești cu El. Are atâtea să vă spună...

suntem chemaţi să ne întoarcem la El

 “Să luăm seama la umbletele noastre, să le cercetăm şi să ne întoarcem la Domnul.” (Pling.3:40)

"Veniţi să ne întoarcem la Domnul! Căci El ne-a sfâşiat, dar tot El ne va vindeca; El ne-a lovit, dar tot El ne va lega rănile.” (Osea.6:1)

“Din vremea părintilor voştri voi v-aţi abătut de la poruncile Mele şi nu le-aţi păzit. Întoarceţi-vă la Mine, şi Mă voi întoarce şi Eu la voi, zice Domnul oştirilor. Dar voi întrebaţi: "În ce trebuie să ne întoarcem?" (Mal.3:7)

“veniţi să ne închinăm şi să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru!” (Ps.95:6)

Suntem ca şi popor într-un impas, credem noi. Brusc am realizat că toţi ştim politică, şi chiar credem că suntem buni la asta. Ne luptăm în cuvinte, ne rănim unii pe alţii pentru alegerile făcute, suntem inflamaţi şi am devenit brusc explozibili.

Vrând să dăm o lecţie unora, realizăm că noi dăm testul, sau că l-am picat.

Acum ne punem întrebări despre creştinism, despre valori şi principii. Considerăm pe unul care rosteşte nişte cuvinte mai creştin decât pe altul care poartă obiecte religioase. Domnul însă ne spune clar, „Nu oricine-Mi zice: "Doamne, Doamne!" va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.” Matei 7:21

Suntem bombardaţi cu informaţii pe surse, cu ştiri care mai de care mai ameţitoare, cu glumiţe tendenţioase.

Aici suntem.

În actele mele scrie că sunt cetăţean român, parte a a acestui popor. Şi acum, este timpul să mă smeresc, să ne smerim ca şi popor înaintea Domnului, şi să Îl căutăm pe Domnul. Nu căutăm o religie, un cult, o ideologie. Îl căutăm pe El.

“Domnul stătea pe scaunul Lui de domnie când cu potopul, şi Domnul împărăţeste în veci pe scaunul Lui de domnie.” (Ps.29:10)

Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul Cel veşnic ştia rezultatul alegerilor, şi stă pe tron. Noi ne agităm ca un suc acidulat, şi credem că ne-a uitat, sau că noi deţinem controlul şi puterea. Toată puterea este a Lui.

Indiferent de cine va ieşi la vot, Domnul este pe tron, este în control.

Noi, poporul român suntem chemaţi să ne întoarcem la El, să Îl căutăm pe El.

Acum mai mult ca oricând.

voi locui veșnic în Casa Lui

“(O cântare a lui David.) Domnul este păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.

El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă; îmi înviorează sufletul şi mă povăţuieşte pe cărări drepte, din pricina Numelui Său.

Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.

Tu îmi întinzi masa în faţa potrivnicilor mei; îmi ungi capul cu untdelemn, şi paharul meu este plin de dă peste el.

Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele, şi voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele.”

Domnul este Păstorul meu, și:

-Nu voi duce lipsă de nimic, am tot ceea ce îmi trebuie, chiar dacă nu văd sau simt asta;

-El îmi asigură hrana cea de toate zilele, iar apa pe care mi-o dă să o beau, îmi aduce odihnă;

-El vede, știe, cunoaște, aude nevoile mele;

-El îmi vorbește, mă călăuzește pe cărări bune și drepte;

-El vede zbuciumul și tumultul sufletului meu, și mă înviorează;

-Boala, necazul, strâmtorarea, tristețea, dezamăgirea, depresia, trădările, pierderile vin ca o furtună peste mine destabilizându-mi încrederea, credința, ideile și gândurile. Dar Păstorul este cu mine și nu mă tem!

-Dușmanii, potrivnicii, oamenii prin care mi se testează nervii, prin care învăț să-mi manageriez emoțiile pozitive sau negative sunt lângă mine, și sunt aici pentru că toate lucrează spre binele meu. Iar eu i-aș vrea cât mai departe de mine…

-În fața celor care nu mă plac, sau îmi vor răul, Păstorul îmi dă trecere, îmi dă înțelepciune cum să vorbesc, acționez, și le înmoaie inima. Mâna Lui bună este cu, și peste mine.

-Încet, încet, văd binecuvântările Lui care se reînnoiesc în fiecare dimineață, văd minunile Lui pentru mine și cei dragi mie. Realizez că paharul meu este mai mult decât plin cu binecuvântări;

-Păstorul mă asigură că stând lângă El, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele;

-Viața are o finalitate aici pe pământ, și nu intru într-o mare necunoscută. Știu și cred că voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele. Știu că trupul meu va fi pus într-un mormânt și va deveni din nou pământ, iar sufletul meu va merge la El, și voi locui veșnic în Casa Lui. 

binecuvântată cu potrivnici

Psalmul 23

“(O cântare a lui David.) Domnul este păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.

El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă; îmi înviorează sufletul şi mă povăţuieşte pe cărări drepte, din pricina Numelui Său.

Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.

Tu îmi întinzi masa în faţa potrivnicilor mei; îmi ungi capul cu untdelemn, şi paharul meu este plin de dă peste el.

Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele, şi voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele.”

Dincolo de necazuri, boli, tristeți, perioade de depresie, de lipsă de iubire și înțelegere, de lipsuri financiare, apar și potrivnicii/dușmanii/oameni care parcă numai răul mi-l vor. Iar aceștia sunt oameni ca și mine, sunt reali, sunt lângă mine, suficient de aproape cât să nu uit de ei, să nu îi pot igonora, trebuie să lucrez cu ei/să intercționez cu ei.

Realizez că sunt tare uitucă. Uit că potrivnicii au fost așezați lângă mine cu un scop. Aș vrea să scap de ei, și cred că Dumnezeu nu mă iubește de i-a așezat lângă mine. Dar îmi amintesc de Iosif, fiul lui Iacov. Pe când era în Egipt, ni se spune de câteva ori că Domnul era cu Iosif, și ceilalți vedeau asta.

Domnul este păstorul meu, El este cu mine și când potrivnicii își fac treaba. Mai mult de atât, El este Cel care îmi unge capul cu untdelemn. Ungerea se face în cazul vindecării, dar nu uit că David a fost uns ca împărat. A fost ales dintre toți oamenii și a fost unsul Domnului.

Domnul, Păstorul m-a uns cu untdelemn, m-a ales să fiu a Lui, sunt pecetluită cu Duhul Său. Domnul este Păstorul meu!

Chiar dacă boala a venit și s-a instaurat, chiar dacă luptele mele mă secătuiesc de toată vlaga și puterea, chiar dacă simt că fizic am ajuns la capătul puterilor, chiar dacă potrivnicii îmi vor răul, Păstorul meu este cu mine prin toate acestea, îmi reamintește că sunt a Lui, mă binecuvântă cu mai mult decât poate ține paharul meu... Și uneori nu văd, nu simt, nu percep toate acestea.

Astăzi vreau însă să îmi reamintesc că Domnul îmi dă trecere în fața oamenilor, mă sfințește în sângele Lui, m-a pus deoparte, și mă binecuvântă.

Aleg să cred că El este în control în ciuda a tot ceea ce se întâmplă cu mine.

toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie

 Psalmul 23

“(O cântare a lui David.) Domnul este păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.

El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă; îmi înviorează sufletul şi mă povăţuieşte pe cărări drepte, din pricina Numelui Său.

Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.

Tu îmi întinzi masa în faţa potrivnicilor mei; îmi ungi capul cu untdelemn, şi paharul meu este plin de dă peste el.

Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele, şi voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele.”

Domnul este păstorul meu, iar toiagul şi nuia Lui mă mângâie.

Doamne, stai oleacă! Aici, în lumea noastră, toiagul şi nuiaua sunt pentru corecţie. Bine, uneori unii le folosesc pentru umilire, pentru a-şi potoli nervii, pentru a-şi calma emoţiile cu care se confruntă şi pe care nu ştiu cum să le gestioneze.

Numai că Tu eşti Păstorul, eşti Dumnezeu. Tu ştii şi cunoşti totul. Şi intervii în viaţa mea folosind toiagul şi nuiaua.

Adult fiind, în pornirile voinţei, hormonilor şi emoţiilor mele vreau să demonstrez că pot, că sunt. Şi fac asta autodistrugându-mă. Numai că Tu nu mă laşi, şi toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie aducându-mă la realitate, aducându-mă pe calea cea bună.

Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie călăuzindu-mă, îndrumându-mă, îndreptându-mă, ghidându-mă.

Uneori, în iureşul vieţii parcă îmi pierd direcţia, mă blochez în vălmăşeala gândurilor şi a ideilor, parcă nu am scop şi ţel. Simt că până şi Tu ai uitat de mine. Dar Tu eşti aici, iar toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.

Realizez că mă pierd pe mine iubindu-I pe cei dragi, fac din ei idoli, şi-mi canalizez viaţa făcându-le lor viaţa mai bună/frumoasă/uşoară. Numai că Tu mă iubeşti prea mult, şi intervii. Iar mie mi se pare că-mi strici planurile, îmi năruieşti visele şi visurile. Numai că toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie, şi-Ţi mulţumesc pentru asta.

Şi faci toate acestea pentru că eşti Păstorul, şi îţi pasă de mine mai mult decât îmi pasă mie de mine…

prin valea umbrei morţii

 Psalmul 23

“(O cântare a lui David.) Domnul este păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.

El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă; îmi înviorează sufletul şi mă povăţuieşte pe cărări drepte, din pricina Numelui Său.

Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.

Tu îmi întinzi masa în faţa potrivnicilor mei; îmi ungi capul cu untdelemn, şi paharul meu este plin de dă peste el.

Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele, şi voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele.”

Cântarea asta a lui David suna aşa de bine până acum… Aveam parte de călăuzire, mâncare, apă şi odihnă. Mă simţeam ca-ntr-un concediu cu all inclusive.

Numai că din senin mă trezesc în valea umbrei morţii când un diagnostic îmi este pus în faţă, şi o echipă medicală caută soluţii pentru mine. Vine vestea că cineva drag mie a plecat la Domnul, sau şi-a sfârşit alergarea pe acest pământ. Copilul sau apropiatul meu face opusul a ceea ce a învăţat acasă, şi simt că sunt pus la zid de toţi, şi de toate. Soţul/soţia mă înşeală/mă părăseşte, dă divorţ cu mare tam-tam. Se întâmplă ceva şi pierd casa, sau maşina, şi simt că nu mai ies de acolo.

Vine războiul la vecini, şi chiar dacă îl ignor, el este acolo, iar eu trebuie să mă pregătesc.

Valea umbrei morţii este o realitate cu care mă confrunt, are diverse forme, sau grade de intensitate. În tot acest tumult de emoţii şi suferinţă, când creierul se înfierbântă şi uneori parcă nu mai procesează, Tu eşti cu mine. Când eu ajung pe fundul văii morţii, Tu eşti cu mine.

Când simt că-mi pierd minţile de durere, Tu eşti cu mine.

Când nu mai pot respira de durere/disperare, tristeţe, depresie, Tu eşti cu mine.

Tu eşti cu mine tot timpul. Şi în trecerea asta, uneori nu Te simt, nu Te aud, nu Te văd, mă simt debusolată, dar Tu eşti cu mine.

Pentru că Tu eşti cu mine, eu nu mă tem.

Gândurile, emoţiile şi hormonii o iau razna, sângele pulsează la cote alarmante, îmi aud în urechi inima bătând nebuneşte, în timp ce Tu mă asiguri că eşti aici cu mine în valea umbrei morţii.

Şi din valea umbrei morţii ies schimbată, transformată pentru că acesta este scopul acestei experienţe. Face parte din umblarea mea cu El, face parte din planul Său cu mine.

Sunt conştientă că veşnic voi trăi numai în cer, cu Isus. Aşa că este posibil ca din valea umbrei morţii să trec într-o altă viaţă unde nu mai este nici o vale cu umbre, într-o viaţă unde moartea nu mai are nici un efect.

Cu Tine trec prin văile umbrei morţii, şi nu mă tem pentru că Tu eşti Păstorul meu.

din pricina Numelui Său

 Psalmul 23

“(O cântare a lui David.) Domnul este păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.

El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă; îmi înviorează sufletul şi mă povăţuieşte pe cărări drepte, din pricina Numelui Său.

Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.

Tu îmi întinzi masa în faţa potrivnicilor mei; îmi ungi capul cu untdelemn, şi paharul meu este plin de dă peste el.

Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele, şi voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele.”

Şi în evanghelii observăm că Isus, Păstorul Cel Bun, vede noroadele/mulţimea obosită şi bolnavă. Vindecă pe cei bolnavi, şi apoi se îngrijeşte de nevoile lor fizice, cele de bază.

Păstorul Cel Bun vede boala, oboseala, vede foamea fizică a mulţimii. El ştie ce înseamnă toate acestea.

Păstorul Cel Bun nu duce turma în pustiu ca aceasta să moară de oboseală, de sete de şi foame. El o duce/călăuzeşte în păşuni verzi, şi o adapă la ape de odihnă. Apa Lui aduce pace/odihnă sufletului meu.

Păstorul Cel bun vede zbuciumul sufletului meu, şi mă înviorează. Mai mult de atât, îmi vorbeşte şi mă călăuzeşte pe cărări drepte.

Oboseala, foamea şi setea mă duceau pe căi mai puţin drepte. Dar El vede, Îi pasă, şi mă duce pe căi bune pentru sufletul meu.

Şi face toate acestea din pricina Numelui Său.

Azi Domnul este păstorul meu.

El vede starea mea, cunoaște nevoile mele, vine în ajutorul meu, îmi vorbește din pricina Numelui Său.

Chiar dacă... Domnul este pastorul meu: nu voi duce lipsa de nimic.

 Psalmul 23

“(O cantare a lui David.) Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic.

El mă paşte în pășuni verzi şi mă duce la ape de odihnă; îmi înviorează sufletul şi mă povățuiește pe cărări drepte, din pricina Numelui Sau.

Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.

Tu îmi întinzi masa in faţa potrivnicilor mei; îmi ungi capul cu untdelemn, şi paharul meu este plin de dă peste el.

Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoți în toate zilele vieții mele, şi voi locui în Casa Domnului până la sfârșitul zilelor mele.”

Chiar dacă încercările vin, durerile mă copleșesc, Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic.

Chiar dacă mă simt neiubită, neînsemnată, nebăgată în seamă, obosită, istovită, Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic.

Chiar dacă boala trece cu tăvălugul peste mine, şi diagnosticul aduce tsunami în viața mea, Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic.

Chiar dacă simt că nu mai pot, că încă un pas devine parcă imposibil de făcut, Domnul este păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.

El este Păstorul meu, El este aici cu mine. Chiar dacă simt că-mi fuge pământul de sub picioare, chiar dacă prăpăstiile se ascund la fiecare colț, teama şi disperarea îmi intră sub piele, depresia face ravagii în sufletul meu obosit, Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic..

Păstorul îmi asigură protecție, hrană, siguranță, chiar dacă eu nu le văd, simt, percep.

Păstorul mă asigură că nu voi duce lipsă de nimic, chiar dacă banii s-au terminat, chiar dacă totul se scumpește, chiar dacă războiul este în vecini…

Domnul este Păstorul meu şi cand trec prin văile umbrei morții, şi când îmi vântură vântul pletele pe culmile maiestuoase ale munților, sau ale vieții.

Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic.

Moș Crăciun a plecat ACASĂ!

În septembrie 2022, trebuia să găsim trei familii de dislocați, locuiau în două case micuțe de țară. Ne-a întâmpinat un domn trecut de șaptezeci de ani, cu un zâmbet ce îi ajungea la urechi și îi făcea fața să radieze. Am crezut că e Moș Crăciun – așa i-a și rămas numele printre noi.  

Numele lui era Iurie Vejlev. În curtea lor i-am cunoscut soția, cuscrii, fiul cu nora și copiii lor. În mintea mea, l-am asemănat cu un patriarh de pe paginile Scripturii. După ce l-am cunoscut, am descoperit că era un patriarh al zilelor noastre. Se uita la tine și te simțeai iubit, acceptat…

A fost un soț și tata bun, un inginer pentru care șefii au făcut concesii ca să îl țină în acel serviciu. Și-a jurat să nu calce pe urmele tatălui său, să nu bea până nu își mai știe mințile, să nu fie violent cu soția lui cum a fost tatăl său. După moartea tatălui, are grijă de mama lui.

Fusese crescut că mama lui este țara, că tatăl lui spiritual este conducătorul țării, că altceva nu mai există. Și chiar a crezut această ideologie.

Numai că mama lui preaiubită se îmbolnăvește, și pe când traversa parcul orașului în care locuia, se trezește că vorbește cu Dumnezeu. Îl roagă să fie luat el de boală, și să-i trăiască mama. Se oprește. Se uită în jur. Și se întreabă cu cine vorbește, cine este Cel căruia îi face această rugăciune. Se frământă pe această temă…

Unul dintre vecinii de bloc îl întreabă dacă nu ar vrea să vină la ei acasă într-o seară ca să discute ceva despre Dumnezeu. În frământările lui, spune da. Dar își ia și mama cu el. Acolo, descoperă cu cine vorbea el pe când traversa parcul. Și decide să Îl cunoască mai mult pe Dumnezeu, decide să creadă în acest Dumnezeu care poate vorbi oamenilor care nu știu de El. Din ateu devine pastor.

Când a început războiul era un fel de episcop peste vreo șaisprezece biserici din regiunea Luhansk. Ne povestea ca ținea legătura cu toți membrii bisericii lui. Îi știa pe nume, știa unde sunt, se ruga pentru ei.

Cu o mașină din 1973, în cât spațiu a mai rămas după ce patru adulți au urcat în ea, au mai pus niște haine. Așa au ajuns în regiunea Cernăuțiului. Mașina este încă funcționabilă…

Am crescut auzind poveștile din al doilea război Mondial. Povești care m-au făcut să am un fel de frică/teamă de vecinii noștri care ne-au vizitat atunci țara. Nu am crezut că vreodată voi putea să stau de vorbă cu oameni din această naționalitate. Numai că Domnul ni l-a adus pe Iurie Vejlev, și pe alții lângă noi ca să ne vindece inimile și mințile de ideile preconcepute.

Mi-a promis că îmi va scrie povestea lui, ca să aflăm mai multe despre el. M-a rugat să am răbdare că e ocupat. Mai avea de vizitat oamenii din piață, de grădinărit, de plecat pe lângă linia frontului ca să îi încurajeze pe cei de acolo, de cântat. Mai avea treabă.

Îmi va scrie și povestea… Numai că de acum o va scrie în cer!

În timp ce veneam acasă de la serviciu, am primit mesaj că Iurie Vejlev și un alt dislocat din regiunea Luhansk se întorceau de la o întâlnire a păstorilor, și aproape de casă, într-o intersecție, o mașină a intrat în ei. Iurie Vejlev a murit pe loc, iar celălalt este la spital conștient, dar în stare gravă.

Ne-am văzut ultima dată la final lunii august. Le-am făcut o vizită surpriză. După acea vizită ne-a scris că de acum suntem parte din familia lor, ne-au adoptat.

Când plecam de la ei, ne spunea mereu, să nu ne uitați!

Cum să îl uităm?

Mergeam la ei și îl rugam să ne spună ceva de la inimă, și îl ascultam parcă ținându-ne respirația.

De astăzi, un alt om drag inimii mele este ACASĂ! Și ACASĂ este locul unde ne va duce Isus, în casa pe care ne-a pregătit-o!

Moș Crăciun a plecat ACASĂ la Cel căruia i-a slujit, la Dumnezeul care l-a căutat pe când el habar nu avea de El!

rutina ca stil de viaţă

Cu douăzeci de ani în urmă, cam pe vremea asta, citeam cartea“Viaţa condusă de scopuri”. Cartea începe cu o provocare mai amplă. Timp de patruzeci de zile să se trezeşti mai dimineaţă ca să citeşti din Scriptură, să te rogi – eventual să îţi scrii rugăciunea într-un jurnal.

Mie îmi plac provocările, aşa că am acceptat. Mi-am spus că patruzeci de zile nu e mult, voiam să văd ce iese. Au trecut douăzeci de ani, şi eu am păstrat obiceiul format atunci. Aleg să mă trezesc mai dimineaţă ca să am mintea limpede, să citesc, să mă rog.

Uneori, citesc, mă rog, şi parcă în mintea mea e o ceaţă groasă. Văd cuvintele, le citesc, şi ele cu încăpăţânare rămâm acolo pe hârtie. Recitesc, şi cuvintele tot pe pagini au rămas, nu ajung la mine... Mă rog, şi simt că rugăcinea nu se ridică deasupra cârlionţilor mei...

Problemele cu care mă confrunt, supărările, decepţiile, trădările îmi ajută creierul să stea în ceaţă. Şi cu toate acestea, aleg să pun alarma mai devreme, să mă ridic din pat, să fac o cafea tare, să mă aşez în locul meu de citit, să citesc, să îmi pun mintea la treabă, să mă rog, să studiez.

Rutina aceasta a devenit stil de viaţă.

Îmi vine îm minte prima poruncă din Scriptură, “creşteţi”. Să cresc în înălţime, mărime, numeric, avuţie, dar este şi o creştere în pricepere, în înţelepciune, în răbdare, în dragoste, în cunoaşterea Celui care m-a creat. Nu găsesc nicăieri scris “opriţi-vă din a mai creşte”. Ci găsesc îndemnul este sub altă formă: stăruiţi, cugetaţi, căutaţi, bateţi, cercetaţi, luaţi ce vi se pare bun. David este mai plastic şi spune că sufletul lui tânjeşte după Dumnezeu.

Trendul în care trăim este să cucerim lumea, să facem lucrurile noi, să explorăm, să eliminăm rutina. Dar tocmai rutina ne ajută să cucerim lumea, să descoprim sau să facem lucruri noi, să explorăm şi să cunoaştem ce ne înconjoară, să Îl cunoaştem pe Cel ce ne-a creat, pe Cel ce Singur face minuni, pe Cel ce vine când Îl chem, pe Cel veşnic.

În seara aceasta, poporul evreu celebrează Bucuria Scripturii – Simchat Tora. Am bucuria de a avea Cuvântul, de a-l citi în limba română, de a citi povestea Lui Dumnezeu cu omenirea, de a şti despre planul şi planurile Sale, de a şti intenţiile Lui cu privire la mine şi la omenire.

“Frica Domnului este începutul înţelepciunii; toţi cei ce o păzesc au o minte sănătoasă, şi slava Lui ţine in veci.” Psalmul 111:10

Înţelepciunea, mintea sănătoasă, şi creşterea sunt legate de Domnul. Rutina de a citi Cuvântul mă scoate din rutina de a mă îngrijora, de a frământa în disperare ideile şi gândurile care îmi fură pacea, bucuria şi mulţumirea.

sunt la fel ca Iona

Nu-mi plac oamenii răzbunători, certăreți, care duc în spate ani de zile conflicte nerezolvate și care explodează de la te miri ce.

Studiul pe cartea Matei mă plimbă peste tot prin Scriptură, așa că dimineață am citit cartea Iona. Profetul Iona este un personaj care crede că poate face tot ce vrea el, că poate asculta selectiv din ce i-a spus Domnul să facă, și dacă Domnul nu se comportă ca Duhul din lampa lui Aladin, se supără.

Oh, știam de Iona din perioada intrauterină, e profetul cu peștele acela mare.

Citind cartea, am descoperit un pasaj din Psalmul 103, pasaj pe care îl tot analizez.

Domnul este îndurător și milostiv, îndelung răbdător și bogat în bunătate.

El nu Se ceartă fără încetare și nu ține mânia pe vecie.

Versetele acestea fac parte din rugăciunea lui Iona pe când era în city break, în burta peștelui. Acolo, avea nevoie de îndurarea, mila, răbdarea și bunătatea Domnului. Credea că va muri. Era în adâncimile mării, și era conștient de asta. Presiunea și frica l-au pus serios pe gânduri. Strigă, de acolo, către Domnul. Vrea să asculte, vrea să se ducă la Ninive ca să le spună oamenilor să Îl caute pe Domnul, să se întoarcă la El.

Și Domnul îl pune pe marele pește să îl scuipe pe plajă pe pasajerul buclucaș.

Iona merge în Nininve cale de o zi, își spune mesajul, și apoi se duce pe un deal ca să aștepte finalul cetății. Oamenii însă se pun în mișcare, se îmbracă în sac și cenusă, postesc atât oamenii cât și animalele din cetate, iar Domnul se răzgândește și nu mai nimicește cetatea.

Între timp, Iona aștepta.

Și mă distrează când îmi imaginez scena, mă distrează supărarea lui de copil răzgâiat.

Dar am realizat că de multe ori sunt ca Iona. Aștept să văd răzbunarea Domnului. Aștept să văd cum Domnul îi va pedepsi pe cei care mi-au greșit, sau au greșit cumva, cuiva.

Reacționez ca Iona când Domnul nu execută ce îi spun eu, când nu este impresionat de manipulările mele, când cred că El este în lampă și eu am dorințe de îndeplinit.

Eu vreau să își arate bunătatea, mila, îndurarea, răbdarea, dragostea față de mine. Merit nu? Dar când El le arată și față de ceilalți, cum reactionez?

în lume veți avea necazuri

Auzim și vedem știri despre inundațiile care mătură teritoriile din țara noastră și din Europa, incendiile care fac scrum tot ce întâlnesc în cale, războiul de la vecini ne stă în coastă, Orientul Mijlociu este inflamat și toată noaptea Israelul a fost atacat, se scumpește totul, crește inflația…

Auzim vești care ne ridică părul de pe noi, care ne înspăimântă. În jurul nostru răutatea crește ca aluatul pus la dospit.

Nu e nimic nou sub soare din tot ceea ce se întâmplă. Vorba asta a spus-o regele, împăratul Solomon. Isus Christos sau pe numele lui evreiesc, Yeshua HaMaschiach spune audienței Sale: ”V-am spus aceste lucruri ca să aveți pace în Mine. În lume veți avea necazuri; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea." (Ioan.16:33)

Necazurile vin, și aud lângă mine tot mai des, apăsat și răspicat ”De ce a îngăduit Dumnezeu asta? Nu cumva a scăpat lucrurile de sub control? El este acolo, noi suntem aici, fiecare cu treaba lui.”

Dar citind Scriptura descopăr că și aceste întrebări sunt vechi, le știa și Solomon, au scris și psalmiștii despre ele, în timpul lui Isus era la fel.

Când vine necazul, durerea, disperarea, boala, ce fac? La cine caut ajutor? Unde mă duc? Clar că-mi caut cunoștințele care au cunoștințe, și le solicit ajutorul. Dar, uneori, nici o cunoștință oricât de bună ar fi, cu funcție înaltă, cu specializări sofisticate, cu mâini măiestre nu mă poate ajuta. Am nevoie de mai mult decât ajutorul oamenilor. Îl caut pe Dumnezeu.

Dar cine este Dumnezul în care mă încred?

Cum pot afla mai multe despre El?

Unde pot afla informații despre El?

În cartea Sa, în Scriptură găsesc cine este El, cum să mă raportez la El, cum este El. Și pentru că minte mea nu este ca a Lui, aleg pentru fiecare zi câteva cuvinte care îmi spun despre El.

Pentru astăzi, aleg să cred din cartea Sa că ”Domnul este îndurător și milostiv, îndelung răbdător și bogat în bunătate.” Psamul 103:8

Da, necazurile, durerile, problemele vin. Dar orice ar fi, orice ar veni, Domnul este cu mine, lângă mine, în mine.

Aleg astăzi să apelez la îndurarea și mila Lui. Aleg să apelez la bunătatea Luiși dragostea Lui.

Aleg pe Dumnezeul care îmi dă pacea. Iar pacea Lui nu poate fi explicată, dar poate fi experimentată.

provocare pentru noul an şcolar

Oficial, astăzi începe un nou an şcolar.

Dacă aş fi din nou copil, ce aş face?

Dacă aş avea mintea de acum,

m-aş bucura mai mult şi nu aş mai fi atât de stresată,

nu aş mai lăsa previziunile unora sau altora să fie atât de devastatoare în viaţa mea,

aş citi şi mai mult decât am făcut-o,

aş savura orele de clasă lăsându-mi neuronii să fie ocupaţi,

aş învăţa să cânt la un instrument şi mi-aş lăsa sufletul să vibreze pe ritmurile melodiilor,

aş învăţa să pictez, mi-aş provoca creativitatea cu care am fost înzestrată să pună de şevalet ceea ce inima visează,

L-aş crede pe Dumnezeu că sunt o făptură atât de minunată,

L-aş lăsa să mă desfete cu binecuvântările Lui mai mult, şi mai mult...

Nu mai pot întoarce timpul înapoi, dar mă pot bucura că sunt în viaţă, că am atâtea binecuvântări cu care sunt răsfăţată.

Un nou an şcolar este un nou început, o nouă provcare la creştere, dezvoltare, schimbare, slujire. Am lângă mine oameni cunoscuţi, sau oameni noi. Au fost aşezaţi sau plantaţi lângă mine ca să îi slujesc şi iubesc. Nu sunt la întâmplare lângă mine ...

Am rostit, am mărturisit, şi am spus că sunt creştină. Asta înseamnă că Isus Christos-Yeshua locuieşte in mine. Despre El Scriptura spune că este Lumina, deci Lumina locuieşte în mine.

Provocarea mea pentru anul acesta este să las Lumina să crească în mine! Voit sau nu, am tot acoperit Lumina pentru că nu am vrut să ies în evidenţă, nu am vrut să fiu văzută ca o ciudată...

Cu mintea de acum, aleg să las Lumina să crească în mine, să-mi dea înţelepciune în purtare şi vorbire, în slujire, în a-i iubi pe oameni.

Vă doresc să fiţi prezenţi acolo unde aţi fost aşezaţi pentru o vreme, să iubiţi, să vă lăsaţi iubiţi, să fiţi învăţabili, maleabili, curioşi în a desoperi lucruri noi, oameni noi.

Vă doresc să lăsaţi Lumina să crească în voi!

El Și-a arătat căile

Trăim vremuri în care adevărul este pus la îndoială. Și asta nu este ceva nou. Unii întreabă ca și Pilat, “Ce este adevărul”? Unii nu știu nici cine este Pilat, nici cine este Adevărul.

Cunosc despre Domnul din perioada intrauterină. Și, nu am luat totul așa nemestecat și negândit, neanalizat și nestudiat. Am pus la îndoială credința înaintașilor mei, am pus la îndoială Cuvântul, am cercetat, m-am lăsat cercetată, și apoi am ales ce să cred, și ce să nu cred.

La anumite texte din Scriptură o înțeleg pe Miriam, sora lui Moise. “El Și-a arătat căile Sale lui Moise, și lucrările Sale, copiilor lui Israel.” Psalmul 103:7 Dar de ce Moise? Si, apoi de ce Israel?  Mi-am tot bătut capul cu întrebări de astea egoiste. Ca să realizez că cumva aș fi vrut să fiu eu în locul lui Moise… Sunt exact ca Miriam.

El, Dumnezeu, Creatorul, Cel Preaînalt a ales să-și arate căile Sale lui Moise. De ce Moise? Pentru că Moise a arătat și spus poporului ce tocmai Îi spusese Domnul, i-a învățat ce a văzut, a spus ceea ce a auzit, a ținut ca fiecare vorbă să fie consemnată cu punct și virgulă, ca fiecare obiect de la Cortl Întâlnirii să fie așa cum Îi spusese Domnul. I-a arătat lui Moise căile Sale pentru că pe el L-a ales.

Nu a ales-o pe Miriam. Nu l-a ales pe Aaron. Nu a ales pe nimeni altcineva decât pe Moise. De ce e așa? Pentru că Dumnezeu a ales să vorbească cu Moise cum vorbește un om cu prietenul lui (Exod 31:11).

Mai mult de atât, Dumnezeu alege să își arate public unui popor lucrările Lui. El a conceput acest popor dintr-o familie bogată, dar care nu avea copii. Când Avraam avea o sută de ani, iar Sara-nevasta lui Avraam avea nouăzeci de ani, au avut copilul promis. Avraam la rândul lui dă dovadă de ascultare, devine prietenul lui Dumnezeu (Isaia 41:8). Trec aproape 400 de ani, și apare Moise, iar între timp se formează poporul Israel, cel căruia i s-au arătat lucrările Lui Dumnezeu.

Nu sunt Avraam sau Sara. Nu sunt Moise. Nu sunt Isaia sau Ieremia. Nu sunt David sau Solomon, Estera sau Rut.

Dar am citit despre căile Lui Dumnezeu așa cum le-a scris Moise, pot vedea lucrările Lui cu poporul Israel, în viața mea și a celor de lângă mine, pot auzi despre minunile Lui în și cu Israel, sau cu alții.

Aleg să citesc despre lucrările Lui și printre cei care nu au auzit despre Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov. Aleg să studiez mai mult despre căile și lucrările Lui.

Dumnezeul în care am ales să cred se revelează, nu este undeva acolo departe, distant, rece sau neutru. El este implicat în viața oamenilor, își arată căile, face lucrări și minuni printre oameni.  

El face dreptate și judecată

În ultima vreme, în călătoriile mele, mă gândesc la Avraam. Scriptura, în Cartea Geneza-Bereshit – cartea începuturilor, citesc cum i-a vorbit Dumnezeu lui Avraam, cum acesta a răspuns, cum a plecat în călătorie, cum a trăit călătorind.

Viața este ca o călătorie. Întâlnim, că vrem sau nu, oameni noi. Creăm relații noi. Pierdem pe drum oameni dragi care își sfârșesc alergarea pe acest pământ. De unii ne depărtăm pentru că e mai bine să călătorim fără ei.

Avraam pleacă din țara lui, din rudeniile lui, și din casa tatălui său pentru că așa îi spusese Domnul. Viața lui apoi este o continuă călătorie de descoperire de teritorii, de descoperire a lui însuși, de înfruntare a temerilor și ideilor lui preconcepute. Dar mai mult de atât, călătoria aceasta a fost de cunoaștere a lui Dumnezeu. Este singurul om despre care Scriptura spune că a devenit prietenul lui Dumnezeu.

Am prieteni de aproape și de departe, de unii am vrut să stau deoparte, pentru unii bat distanțe ca să îi țin aproape, îi caut și răspund când mă caută.

Știu despre Dumnezeu din perioada intrauterină. Am experimentat minunile lui încă de când mergeam de-a bușilea. Dacă sunt încă în viață este pentru că El m-a păzit și protejat.

Fac ce fac, și mă întorc la Avraam. Este un om drag inimii mele. Mă regăsesc în procesul cunoașterii lui Dumnezeu, pas cu pas. Avraam nu era așa încăpățânat ca mine, el imediat executa. Eu am nevoie de lămuriri, de întrebări de clarificare, de informații concrete...

Dumnezeu I se descoperă lui Avraam, și la fel o face și cu mine.

“Domnul face dreptate și judecată tuturor celor asupriți.” Psalmul 103:6

Când mă simt asuprită, aștept de la Domnul să vină dreptatea și judecata. Și El o face.

Mă rog însă să mă ajute, să îmi dea înțelepciune ca să nu fiu dintre cei asupritori...

Mă rog să îmi dea înțelepciune ca să încurajez prin cuvintele mele, să mângâi, să ridic, să vorbesc despre Cel ce face dreptate și judecată, să povestesc minunile Lui pentru că El este Cel ce Singur face minuni.

Mă rog să îmi dea putere să tac când sunt asuprită, și să Îl las pe El să facă dreptate și judecată.

Călătoresc trăind cu El, cunoscându-L pe El. Prin sângele lui Isus Christos sunt a Lui.

Sunt fiica Lui, iubită, protejată, binecuvântată de El.

Mă pregătesc de bătrânețe

Bătrânețea, spune dex-online, că este “etapă finală din viața ființelor, caracterizată prin diminuarea treptată a funcțiilor fiziologice; vârstă înaintată a unui om.”

Am citit fascinată poveștile unde personajele beau apă dintr-un izvor care îi face să trăiască veșnic, sau au mâncat nu știu ce miere și nu au mai îmbătrânit, au rămas nealterați la o anumită vârstă și într-o anumită formă fizică a organismului.

Erau SF-urile copilăriei nostre. Acum credem cu tărie în toate formele de diete, de antrenori personali, de disocieri sau asocieri de alimente sau sporturi.

Descopăr că e aceeași Mărie, dar cu altă pălărie.

Bătrânețea nu este o boală contagioasă. Este un parcurs normal al vieții.

Ne temem de bătrânețe, facem operații estetice, ne luptăm să nu se vadă firele albe de păr, vrem și dorim cu ardoare să fim, să arătăm, să rămânem perfecți. Bine, perfecți doar în ideea noastră de perfecțiune…

Am început să mă pregătesc de bătrânețe! Am găsit o promisiune a Domnului care face bătrânețea mai atrăgătoare, mai de dorit.

“El îți satură de bunătăți bătrânețea și te face să întinerești iarăși ca vulturul.” Psalmul 103:5

Tot dex-online spune că bunătăți înseamnă averi, bogății.

Nu e normal să mă pregătesc de bătrânețe?

Voi intineri ca vulturul, și Domnul mă va sătura cu averile și bogățiile Lui. Acum sunt și realistă. Averile și bogățiile Domnului nu sunt întotdeauna materiale. Dar eu știu că El mă va sătura cu bunătățile Lui.

Am văzut asta în realitate, în vizitele mele la dislocații din Ucraina. Un om drag inimii mele, la peste 70 de ani, s-a stabilit în Bucovina vecinilor noștri. El ne povestește că Domnul i-a dat acum mai mult decât a avut înainte. Bonus are vreo două sau trei stenturi la inimă, puse la începutul acestui an.

A fost întrebat dacă vrea să meargă lângă linia frontului ca să încurajeze pe cei care au rămas acolo, pe cei care se așteaptă în fiecare zi să fie ocupați. Un drum până acolo este de 1400-1600 km, și cam 16 ore de condus, în doi șoferi. În aceste călătorii doar moțăie pe drum, cântă și povește ca un adolescent dormic de cunoaștere.

Acum este deja în a doua călătorie, și are planuri mărețe omul acesta despre care vă scriu. Acolo, se întâlnește cu alți “tineri” care slujesc. Unii dintre “tineri” au peste 85 de ani. Femeile “tinere” ajută cum pot, uită că tăria li s-a dus, și cu bucurie fac ce pot.

Mă pregătesc pentru o bătrânețe activă. Vulturul nu stă prea mult locului, bunătățile le primesc pentru a le da mai departe. Iar departe uneori înseamnă aproape.

Aștept promisiunile Domnului căutând Fața Lui.

Mă pregătesc de bătrânețe.

Vreau răspunsuri la întrebările mele

Sâmbăta trecută, odată cu zorii, eram pe drum. Era încă întuneric când ne depășesc în mare viteză ambulanțele și mașinile de poliție. Am discutat între noi că ceva s-a întâmplat. Când am ajuns acolo, aparent era doar o mașină puțin lovită, pasagerii din mașină discutau lângă mașină. Dar în dreapta, o mașină era cu roțile în sus, între bălării, probabil pasagerii plecaseră cu mașinile de ambulanță.

De la începutul conflictului dintre vecinii din nordul țării noastre sunt destul de mult pe drumuri. Dacă sunt în viață este pentru că Mâna Domnului a fost cu mine, cu noi, ne-a păzit, protejat și binecuvântat.

Aleg să stau cu David la povești. Da, cu David cel care a păcătuit. Cu cel care a ales să povestească cu Domnul despre întrebările la care nu avea răspuns, despre durerile trădării copiilor lui, despre păcatele acestora, despre dezamăgirile pierderii prietenilor. David a ales să povestească cu Domnul despre orice.

Ieremia face fel, poate mai puțin pătimaș.

Habacuc învață de la cei doi și își scrie profeția în același ton.

Vreau răspunsuri la întrebările mele. Vreau să știu că atunci când durerea urlă în mine, El e cu mine și mă aude. Vreau să înțeleg lucrurile care se întâmplă cu mine, cu cei dragi mie.

În starea asta de vrere, de așteptare, David îmi spune “El te încununează cu bunătate și îndurare”. Și eu nu-mi văd cununile de care vorbește David, uneori nu văd urmă de bunătate și îndurare în mine …

Dar nu e vorba de cununile pe care mi le-aș pune eu. El, Dumnezeu îmi pune cununa de bunătate și îndurare. El se poartă cu mine cu bunătate și îndurare. El îmi arată, și își arată, bunătatea și îndurarea față de mine.

Ieremia, Habacuc, David și toată pleiada oamenilor Scripturii aleargă la Domnul ca să fie încununați cu bunătate și îndurare. Aleargă la El când le mor cei dragi, când moartea își întinde aripa, când robia macină și parcă extirpă poporul, când ei cer de bine pentru cei dragi și urgia vine…

Stau cu ei, învăț de la ei, și declar ca ei, “Căci, chiar dacă smochinul nu va înflori, vița nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi, și câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule, și nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!

Domnul Dumnezeu este tăria mea; El îmi face picioarele ca ale cerbilor și mă face să merg pe înălțimile mele.” Habacuc 3:17-20

Uneori nu mă văd și nu mă simt încununată cu bunătate și îndurare.

Uneori eu nu văd, nu simt, dar El e la lucru, este în control.

Și eu mă bazez pe El, mă-ncred în El chiar dacă ...

Cine este Mesia – Mashiach sau Christos?

 În ultimele zile frământ nişte întrebări.

Cine este Mesia – Mashiach sau Christos?

De unde pot afla despre Mesia – Mashiach sau Christos?

Mesia este un titlu, o persoană? O persoană reală?

Ce aşteptări am de la Mesia – Mashiach sau Christos?

Care este rolul Lui în viaţa mea?

El îți izbăvește viața din groapă

Nu-mi amintesc să fi săpat vreo groapă, dar am văzut cum se fac acestea, cum se calculează adâncimea și lățimea lor, uneori distanțele dintre ele. Am văzut gropi pentru stâlpi, am văzut gropi în cimitire, am văzut gropi pentru case și blocuri, sau fântâni.

Am coborât în gropile unde se construiau fundațiile caselor, și am căzut în groapa unei fântâni adânci de peste 25 de metri care nu avea apă.

Cu toții știm că pe lângă casă, pentru compost, gospodarii au un loc, o groapă de gunoi. Pe lângă orașe găsești uriașe gropi de gunoi.

Unii aleg să locuiască pe lângă, sau în aceste locuri care emit mirosuri greu de dus. Unii aleg să lase durerile, necazurile, viciile să-i facă să trăiască ca într-o groapă de gunoi, mirosind la propriu și la figurat ca o groapă de gunoi.

Omul este singura făptură de pe pământ care este creată după chipul și asemănarea Lui Dumnezeu, înzestrată de El cu capacitatea de a vorbi și comunica cu El. În Grădina Eden, Satana vine și vorbește omului, omul ascultă pășind prin neascultare pe un carusel care l-a dus departe de Dumnezeu.

Satan a jubilat. Habar nu avea că Dumnezeu avea un plan de salvare pentru om și omenire. Habar nu avea că Dumnezeu are ultimul cuvânt, că El este Stăpânul!

Adam și Eva au căzut într-o capcană, într-o groapă. Dar Dumnezeu are ultimul cuvânt. Vine la ei, îi scoate din grădină, și le spune că are un plan de salvare. Un Izbăvitor va răscumpăra omenirea și acesta va fi născut dintr-o femeie.

Tot cu David sunt, tot în psalmul 103. Nu mă grăbesc, nu mă fugăreșete nimeni să-mi termin studiul pe acest psalm.

“El îți izbăvește viața din groapă”.

Cu mulți ani în urmă, într-o zi de 14 iulie, am decis să-L las pe Izbăvitorul promis în grădina Edenului să mă scoată din groapa unde eram. El este Cel Promis, Profetul, Cel Minunat, Salvatorul, Isus Christos sau Yeshua HaMashiach.

El este Cel care din veșnicii m-a scris în planul Său!

El este Cel care m-a spălat de păcate prin sângele Lui, m-a eliberat și vindecat, mi-a dat un viitor și o nădejde, mi-a dat Duhul Lui să mă învețe despre El.

El este Cel crucificat, mort și înviat, înălțat la dreapta Tatălui mijlocind pentru mine și pentru tine.

El este Cel ce-mi pregătește un loc pentru viața care urmează după această viață. El face asta și astăzi.

În acel 14 iulie, am ales să fiu salvată, izbăvită, scoasă din groapă. De atunci, îmi reînnoiesc alegerea. Mă agăț de El și de promisiunile Lui.

Am ales să Îl cred pe El pe cuvânt, și cu El îmi e bine!

El îți vindecă toate bolile tale

 “Te-ai rugat să fii vindecată? Cunosc pe cineva care își poate pune mâinile peste tine.”

Nu, nu m-am rugat ca să fiu vindecată, și nici nu las pe cei care își arogă titlul de vindecător să își pună mâinile peste mine. M-am rugat, și mă rog să îmi dea Domnul putere să trec prin suferință, să Îl las pe El să mă învețe ce trebuie să învăț, să îmi vorbească. Se pare că în suferință, aleg să ascult de El mai mult. În clipele mele de bucurie, cred că dețin pământul.

Asta nu înseamnă că îmi place suferința și durerea fizică, trădarea, umilirea, înjosirea, tratamentul de marginalizare.

Aleg să stau cu David și să învăț de la el. “El îți vindecă toate bolile tale” scrie David în Psalmul 103.

Aud de vindecători care mai de care mai faimoși, mai cu har și ungere, mai cunoscători. Ne dorim să fim sănătoși, mâncăm bio, facem sală, bem apă, nu mâncăm dulciuri sau sărat, sau gras, sau … Devenim vegani, sau facem diete care mai de care mai promițătoare. Si, săptămânal aud de cunoștințe, sau cunoștințe ale cunoștințelor care își sfârșesc alergarea.

În ultimele două săptămâni am participat la două înmormântări…

Moartea face parte din viață. Iar moartea mă duce într-o altă viață, cea veșnică.

Boala există. A venit imediat ce Eva și Adam au mâncat din acel fruct interzis. Boala asta a curiozității care a adus ruperea relației cu Dumnezeu ne este scrisă în ADN, și a degenerat în diverse forme care distrug acest trup provocând suferință.

Nu, nu mă rog pentru vindecări miraculoase ale trupului meu. Mă rog ca Domnul să vindece răutatea inimii mele, să vindece invidia, lăcomia, spiritul de judecată, de superioritate rasială, intelectuală, spirituală…

Mă rog ca El să-mi vindece ochii ca să văd pe cei de lângă mine prin ochii Lui. Eu știu ce și cum văd ochii mei, și am nevoie ca El să îi vindece.

Mă rog ca El să vindece urechile mele, așa încât să nu judec prin ideile mele cuvintele pe care le aud, ci să aud povestea de dincolo de cuvintele auzite.

Mă rog să vindece inima mea egoistă, și să îmi las inima să le lărgească și lățească, să iubească așa cum iubește El. Nu îmi este teamă ca inima îmi va plesni. Poate plesni de invidie, de răutate, de ură și amărăciune, dar de prea multă dragostea nu pocnește.

Mă rog ca El să mă vindece pentru că doar El poate vindeca. Merg la medic ca să descopăr ce mă supără, dar vindecarea o dă doar El. Iar El este Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, Cel ce are toată puterea în cer și pe pământ, Cel ce este veșnic, Cel ce este Alfa și Omega – adica Începutul și Sfârșitul, Cel înviat și înălțat.

“El face rana și tot El o leagă; El rănește, și mana Lui tămăduiește”. (Iov.5:18)

 

El îți iartă toate fărădelegile tale

În adolescență, cineva mi-a spus să nu mai citesc atâta din Biblie. Să îmi văd de viață, să mă bucur. Când mă vede citind din Scriptură parcă îl vede pe bunicul Profiri. În opinia acestei rude, bunicul era un sfânt zâmbăreț care făcea bine și vorbea bine peste tot, era un om fără păcat. La ce îi trebuia să citească Scriptura când el era așa de sfânt?

M-au șocat atunci două lucruri. Eu știam că bunicul nu fusese un sfânt. Știți și voi că familia știe cel mai bine câtă sfințenie zace în noi. Și în al doilea rând asemănarea cu acest bunic, cu care semăn destul de puțin.

David mă cheamă la o aventură a cunoașterii în această perioadă. Psamul 103 continuă să mă provoace.

“El îți iartă toate fărădelegile tale”.

Dar eu nu am fărădelegi. Acesta este primul gând care-mi vine în minte.

Din creație, Dumnezeu a pus duh de viață în mine, duh ce comunică cu El. Și imediat ce vine gândul meu meu de puritate, încep să-mi aduc aminte. Legea Lui Dumnezeu este înscrisă în AND-ul meu. Și eu îmi știu fărădelegile, lipsa de iubire, de compasiune, modul de raportare lipsit de dragoste, de respect, ura, neiertarea, bârfa, comoditatea, sentimentul de superioritate față de etnii sau față de alți oameni, și lista continuă.

Vin cu toate acestea la Domnul, și-I cer să mă ierte. El a promis că mă iartă, iar această iertare mă eliberează, mă face liberă!

Orașul Iași m-a adoptat cu mulți ani în urmă. Nu pot să spun că-l cunosc ca pe propriile buzunare, dar mă simt ca acasă în el. Când am ales să fiu adoptată de Iași, am primit la pachet și istoria acestui oraș, cultura, spiritul și civilizația acestuia. Că am vrut sau nu, mi-am însușit niște caracteristici ale acestei civilizații, ale istoriei și moștenirilor primite.

În 29 și 30 iunie 1941, au murit aproximativ 14.000 de oameni. Nu, nu a fost nicio boală fizică care a decimat populația. Fărădelegea s-a așezat peste lege, și s-a vărsat mult sânge nevinovat.

Au trecut 83 de ani, ploile, zăpada și regimul au vrut să șteargă din istorie acele două zile. Până nu demult martorii acelor evenimente au putut depune mărturie. Acum au rămas gropile comune martori tăcuți ai acelor evenimente.

Nu eram născută când s-au petrecut evenimentele din Iași, ai mei nu erau în Iași. Și totuși, istoria este a noastră că o acceptăm sau nu, că ne-o asumăm sau nu.

El îți iartă toate fărădelegile tale.

Dar eu vreau iertarea Lui?

Iertarea nu se face cu forța. Dumnezeu nu mă obligă, nu mă forțează să Îl las mă ierte. Iertarea o cer eu. Înseamnă că am realizat care-mi sunt fărădelegile, călcările de Lege, și vin să restaurez prin iertare relația cu El și Cuvântul Lui.

Așa cum sunt vin la El ca să îmi ierte toate fărădelegile mele…

toate binefacerile Lui

Îmi vine foarte la îndemână să mă plâng, să fiu nemulțumitoare, să …

David însă mă provoacă la mai mult. “Binecuvântă, suflete, pe Domnul și nu uita niciuna din binefacerile Lui!” Psalmul 103:2

Binefacere înseamnă faptă bună, ajutor dat cuiva.

Ce binefaceri mi-a făcut Domnul? Ce fapte bune a făcut pentru mine? Ce ajutor mi-a dat?

Par întrebări nebune, nu?

Sunt în viață, funcționez, gândesc, văd, aud, miros, pipăi, gust, mă deplasez, mă bucur de răcoarea dimineții, de flori, de fructe, de verdele crud care-mi arată că Domnul S-a îndurat de noi și a dat ploaie.

Mă bucur de ziua asta de sărbătoare, de sănătate, de pacea din țară, de mâncarea din oale, de ceea ce am prin frigider și dulapuri, de hainele pe care le am, de papilele gustative care intră în delir savurând câte ceva, de muzica frumoasă care-mi încânta neuronii și virbrează pe corzile sufletului, de cântecul rândunelelor mele, de statul în stații sau în trafic…

Binefacere este și când lucrurile nu merg sau ies cum vreau sau visez eu. Ceea ce cred eu că este rău, este spre binele meu. Asta realizez mai târziu, sau niciodată…

De câteva zile încerc un exercițiu. Vreau să mulțumesc Domnului pentru toate binefacerile pe care El le face pentru mine, și Le-a făcut pentru mine. Încă mă mai trezesc comentând, dar mă lupt să-mi amintesc de tot ajutorul Lui, de toate binefacerile Lui. Acest exercițiu face bine sufletului și trupului meu.

Cu tot ce sunt, cu tot ce este în mine vreau să-L binecuvânt pe Domnul pentru toate binefacerile Lui.

 

cu tot ce este în mine

De o săptămână, frământ un verset dintr-un psalm. Am auzit psalmii din perioada intrauterină, i-am citit, am trecut prin ei de multe ori. Acum s-a prins de mine un verset, și nu mă lasă în pace.

“Binecuvântă, suflete, pe Domnul, și tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt!” Psalmul 103:1

A binecuvânta înseamnă a vorbi de bine, a lăuda, a mulțumi. Numai că nu asta m-a frământat, ci mi-a dat bătăi de cap “tot ce este în mine”.

Ce este în mine? Adica ficat, pancreas, creier, ochi, sânge, limfă, globule și nucleoni?

Ce este în mine? Sunt trup, suflet și duh.

Cu ce parte mă închin? Doar sufletul este implicat? Care este partea de implicare a duhului din mine? Trupul este doar susținător al trupului și al duhului, fără nici o implicare?

Mi-am întrebat cunoscuții ce părere au despre “tot ce este în mine”, i-am provocat și pe ei să analizeze literar, logic, sau cum pot această expresie. Și am ajuns la concluzia că tot din mine face parte trecutul, prezentul și viitorul. La pachet am visurile și visele frânte, neîmplinirile, lipsurile, frustrările, dezamăgirile, trădările, idealurile, credințele și încredințările, abandonurile, cuvintele care m-au rănit mai mult decât obiectele “zburătoare”, rănile și cicatricile, plângerile. Nu vreau să uit bucuriile, alinările, momentele de fericire, de extaz, uimirile, împlinirile, mulțumirile, binecuvântările, binefacerile…

Cred că sunt un ghemotoc de emoții amestecate și întortocheate.

Vreau să învăț de la cei mai buni, de data asta de la David.

Așa cum sunt, cu toate la pachet, vreau să-L binecuvânt, să-L laud pe Domnul, și Numele Lui Cel Sfânt.

Așa cum sunt la Tine vin...

Domnul meu e viu!

Ziua de 16 nissan a trecut. Locuiesc în România, și astăzi se sărbătorește învierea Domnului.

M-am trezit cu gândul la Ioan și Petru, și la cele două Marii. Maria Magdalena și cealaltă Marie nu au putut dormi. Înmormântarea fusese făcută în viteză, sub privirile multora care încă nu erau acasă ca să-și pregătească lucrurile cum trebuie pentru Paște. Erau acolo mulți soldați romani, se simțeau sufocate de plâns, de durere, de frustrare, de șoc.

Acest Paște este unul despre care-și vor aminti. Încă nu știu ele că acel Paște va intra în istorie. Chiar dacă era Șabat, chiar dacă era Pesach-Paște, ele își știau casa, știau unde mai au lucruri pregătite pentru înmormântări. S-au vorbit să se vadă când zorii încă nu s-au ivit, să fie cât mai de dimineață la mormânt.

Și-au luat cele necesare cu ele și au plecat spre mormânt. Pe drum au realizat că este posibil să nu poată face mare lucru acolo. Cine le va da piatra deoparte? Dar sunt femei. Când femeile își pun în cap ceva, lucrurile se mișcă.

Simt că li se mișcă pământul sub picioare, și se opresc. Alt cutremur? Unul a fost vineri, unul duminica dimineață... Ceva se întâmplă în Ierusalim de sunt așa dese cutremure.

Ajung în grădină, între timp se luminase bine. E răcoare, iar ele sunt grăbite. Până se încălzește ar trebui să termine treaba. Dar se opresc șocate în fața mormântului. Deși erau îngândurate, observă că soldații romani erau acolo întinși pe jos. Oare sunt morți, sau dorm? Piatra este dată la o parte.

Dar cine este tinerelul acesta care stă pe piatră? Ceva se întâmplă aici.

Cum adică pe cine căutăm? Ce întrebare e asta? Am venit să facem cum trebuie ritualul de îmbălsămare.

E viu? Cum să fie viu? Ce crede tânărul acesta? Nu am fost noi martore când L-au bătut, când I-au bătut cuiele în palme și în picioare, când i-au străpuns coasta? N-am auzit noi acel strigăt de dinaintea cutremurului și a întunericului aceluia înfricoșător? Își bate joc de noi?

Dintr-odată își amintesc de ceea ce le spusese Rabi Yeshua. Da, le vorbise de moarte, de înviere. Da, Scriptura spune despre asta. Da, are sens ce spune acest tinerel. Pare un înger.

Ce a zis? Să mergem înapoi în cetate, la ucenici și să le spunem vestea?

Parcă au prins aripi, nici nu mai simt drumul sub picioarele lor. Știu unde sunt adunați toți ucenicii. Le vor crede? Vor spune că soluțiile folosite pentru îmbălsămare le-au sucit mințile...

El e viu! E viu! Rabi Yeshua e viu!

Alt tânăr umblă prin grădină în răcoarea dimineții. Sunt două femei în toată firea așa că se opresc din alergare, dar totuși merg grăbite. Dar El le iese înainte spunându-le “Bucurați-vă”!

Oh! E Rabi Yeshua! Îl recunosc! E viu cu adevărat! Semnele de la mâini se văd așa de clar cicatrizate… li se înfioară inima văzând acele semne. E viu! Domnul lor e viu!

Da, da, vor merge să le spună ucenicilor, Îl vor aștepta acolo în Ierusalim!

E viu! Natura parcă a explodat și ea, păsările cântă vedele pe crengile copacilor sau dansând în adierea răcorii dimineții. Inimile și mințile lor bubuie de la efort și fericire. Vineri, totul părea pierdut. Astăzi, realizează că Rabi Yeshua este HaMashiach – Mesia. Iar Mesia este Dumnezeu, și Dumnezeu are puterea de a da viața, are puterea de a învia. El are toată puterea în cer și pe pământ.

Domnul e viu! A înviat!

Ieremia îmi face curte

Uneori mi se pare că timpul mi se scurge printre degete, uneori aleargă ca nebunul... Suntem în anul 2024 după Christos, dar cu mai bine de 5784 de ani înainte, Cineva se gândise și la mine, mă pusese în planul Său, mă alesese, veghea ca liniile genealogice să se așeze cum trebuie, ca anumite daruri, talente și înzestrări să ajungă la mine.

Uneori am impresia că viața a început cu străbunicii mei. Bine, la unii dintre ei le cunosc numele părinților lor, deci viața a început cu puțin înaintea lor. Numai că nu e așa.

Uneori cred că am cules inteligența părinților și strămoșilor mei, și le sunt superioară. Citesc însă puțin în istorie, și tac. Unii dintre înaintașii mei au dus-o uneori cu mult mai bine decât mine. Nu stăteau cocoțați în copaci și mâncau gândaci, erau oameni citiți și școliți, civilizați, gospodari.

Unii am vrea să moștenim totul de la părinții noștri, avere, posesiuni, daruri, talente, abilități. Unora le e dat să calce pe urmele lăsate de înaintașilor, alții trebuie să își croiască singuri drum prin viață căutându-și rostul.

Lucrarea asta despre celibat m-a făcut să citesc mult în ultima vreme despre relații, șocuri, traume, vindecări, consiliere, amintiri, ruperi și reparări.

De anul trecut, Ieremia îmi face curte. Nu l-am lăsat pentru că sunt ocupată cu altele. Am reținut ceva din cartea lui, dar nu am vrut mai mult.

Anul acesta, cu tema în față, caut celibatari. Și l-am găsit pe Ieremia, Daniel, Hanania, Mișael și Azaria – ei nu au avut de ales, Ioan Botezătorul și Isus. Unii ar spune și Pavel. Dar din câte am citit eu, nu avea cum să ajungă un celibatar în grupa elitei fariseilor pe care-i învăța Gamaliel.

Am încercat să studiez pentru tema mea pe Daniel. Dar el a fost castrat, și a devenit famen. La fel s-a întâmplat cu Hanania, Mișael și Azaria. Planurile lor de căsătorie au fost sterilizate și ele la începutul robiei din Babilon.

Ioan Botezătorul și Isus sunt celibatari speciali. Eu am nevoie de un om născut normal, cumva fără să fie anunțat, fără să i se știe viitorul.

Că vreau sau nu, mă întorc la Ieremia. Se naște în Anatot, lângă Ierusalim, Hilchia - tatăl lui este preot, la fel ca toată linia genealogică a lui Levi. Bănuiesc că știa Ierusalimul ca pe buzunarele lui, știa orice colțișor al Templului din Ierusalim. Avea vise, voia să se căsătorească, să fie și el la casa lui ca toți ai lui, ca ceilalți.

Îl iubea și Îl slujea pe Domnul. Iar Domnul îi vorbește. "Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: "Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoșteam, și mai înainte ca să fi ieșit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte și te făcusem proroc al neamurilor."

Doamne! Stai așa! Foarte faină partea asta că mă știai, că m-ai întocmit, că te-ai gândit cine să-mi fie mama și tata. Dar Tu mă pusesei deoparte și m-ai făcut deja prooroc al neamurilor?

Dar planurile mele?

Dar visele mele?

Îmi spulberi toate visele, toate ideile despre viitor?

Dar ce faci când Domnul nu îți spune clar ca lui Ieremia ce planuri are cu tine?

Ce faci când trebuie să renunți la tot, pentru că ți-a vorbit ca lui Ieremia?

Ce faci când visele, ideile și idealurile se năruiesc rând pe rând?

Ce faci când trebuie să te supui, să spui lucruri care vor ridica mulțimi furioase în picioare, când regele îți va citi sentința în public iar tu trebuie să te ascunzi ca șobolanul?

Ce faci când marea majoritate a oamenilor cunoscuți ție te va urî?

Cum dai drumul viselor?