Traiesc in mijlocul unor oameni care in mod normal au pe cineva plecat din tara. Am in jurul meu copii mai mici si mai mari care cresc sau au crescut doar cu unul dintre parinti ... sau fara nici unul langa ei. Divortul, plecarea in strainatate pentru un trai mai bun aduc sentimentul de abandon in inimile celor ramasi in tara. Ca o spun sau nu, ca o constientizeaza sau nu, cresc cu sentimentul abandonului. Parintii plecati sau care au de platit o pensie alimentara trimit si dau bunuri materiale de valoare ca sa compensese lipsa lor din viata pruncilor lasati acasa.
Am fost creati sa iubim chiar daca nu ni se va raspunde cum am vrea, cum ne-am astepta. Femeile au fost create sa isi iubeasca pruncii, sa lupte pentru ei, sa ii alapteze si sa ii creasca si sa ii educe. Acum insa nu mai e modern, la moda ... Ti se induce ideea ca nu mai e normal sa nasti prunci, sa ii alaptezi, sa ii cresti. E normal sa nu ii consideri prunci pana ce doctorul nu le da una peste fundulet ca ei sa planga si sa isi elibereze caile respiratorii. Tatii au fost creati sa protejeze, sa asigure confortul psihic, fizic si emotional copiilor din casa lui, sa munceasca ca sa le asigure hrana si cele necesare casei. Sa isi invete copiii despre Domnul, sa le fie lider, exemplu, sa ii iubeasca. Sa isi invete fetele sa fie fete si baietii sa fie baieti, sa le explice rolurile si sa le fie drept exemplu in vorba si fapta, in credinta si trai.
Lipsa de afectiune din partea mamei, neimplicarea tatalui fac ravagii in sufletul copiiilor lor. Pe Dumnezeul Il percep prin propriile lor rani si nu pot sa creada ca Domnul ii iubeste. Dar ce promisiune face Domnul poporului Israel si celor ce cred in El?
"15 «Dar oare poate o femeie să-şi uite copilul pe care-l alăptează sau să nu aibă milă de rodul pântecelui său? Şi chiar dacă ea ar uita, Eu nu te voi uita!" Isaia 49:15
Citind versetul de mai sus si conexandu-l cu vremea in care traiesc ... realizez ca femeile nu isi ma alapteaza copiii ca sa nu isi deformeze corpul si avorteaza neavand mila de viata ce creste in ele. Parca lumea s-a intors cu susul in jos. Dumnezeu a inzestrat femeia cu simtul maternitatii si e normal ca ea sa isi iubeasca pruncul ce creste in ea, e normal sa ii fie mila de el, sa il iubeasca, sa il alapteze, sa ii implineasca nevoile pentru a-l creste sanatos, normal.
Israel se plangea in textul din Isaia ca Dumnezeu l-a uitat, parasit. Insa Domnul le raspunde si in Comentariul cartii Isaia de John Schultz (2007) am gasit ca verbul a uita (folosit in text) in ebraica este 'azab. Pentru prima data acest verb este folosit in Geneza 2:24 "De aceea bărbatul îşi va lăsa tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui, iar ei vor deveni un singur trup." A parasi din verset este 'azab. Aceasta forma a verbului o mai gasesc in Psalmul 22:1 "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit? Eşti atât de departe de izbăvirea mea şi de cuvintele strigătului meu!"
Domnul ingaduie sa trec prin necazuri, dureri, suferinte grele insa El nu ma poate uita. El este omniscient si nu are cum sa ma uite. Asta e o promisiune care ma scoate din gropile abisale, din tenebrele depresiei, din deznadejdea si descurajarea care ca o caracatita tind sa ma inghita.
Orice ar veni peste mine, este ingaduit de Domnul insa El nu m-a uitat.
Tata a plecat la Tata insa Tata nu m-a uitat.
Nu primesc tot ce doresc si asta nu inseamna ca Domnul m-a uitat, parasit ci inseamna ca El ingaduie sa trec prin ce trec si e cu mine in orice miliardime de secunda a vietii mele.
Daca decid sa nu Il ascult, sa Il parasesc, ma lasa sa fac asta insa nu ma uita. Nu are cum.
Dar am decis sa Il las sa imi fie Tata. Am decis sa Il ascult si sa Il urmez si sa Il las sa ma iubeasca, sa vindece ranile mele, sa ma rascumpere, sa ma ierte, sa ma mangaie, sa ma transforme prin Duhul Sau tot mai mult asemenea Lui Christos = Mesia.
Promisiunea asta imi da aripi!
Indiferent de circumstantele prin care trec, Domnul nu ma paraseste, ingaduie sa trec prin ce trec insa El e acolo cu mine.
De ce?
Pentru ca sunt a Lui!
Am fost creati sa iubim chiar daca nu ni se va raspunde cum am vrea, cum ne-am astepta. Femeile au fost create sa isi iubeasca pruncii, sa lupte pentru ei, sa ii alapteze si sa ii creasca si sa ii educe. Acum insa nu mai e modern, la moda ... Ti se induce ideea ca nu mai e normal sa nasti prunci, sa ii alaptezi, sa ii cresti. E normal sa nu ii consideri prunci pana ce doctorul nu le da una peste fundulet ca ei sa planga si sa isi elibereze caile respiratorii. Tatii au fost creati sa protejeze, sa asigure confortul psihic, fizic si emotional copiilor din casa lui, sa munceasca ca sa le asigure hrana si cele necesare casei. Sa isi invete copiii despre Domnul, sa le fie lider, exemplu, sa ii iubeasca. Sa isi invete fetele sa fie fete si baietii sa fie baieti, sa le explice rolurile si sa le fie drept exemplu in vorba si fapta, in credinta si trai.
Lipsa de afectiune din partea mamei, neimplicarea tatalui fac ravagii in sufletul copiiilor lor. Pe Dumnezeul Il percep prin propriile lor rani si nu pot sa creada ca Domnul ii iubeste. Dar ce promisiune face Domnul poporului Israel si celor ce cred in El?
"15 «Dar oare poate o femeie să-şi uite copilul pe care-l alăptează sau să nu aibă milă de rodul pântecelui său? Şi chiar dacă ea ar uita, Eu nu te voi uita!" Isaia 49:15
Citind versetul de mai sus si conexandu-l cu vremea in care traiesc ... realizez ca femeile nu isi ma alapteaza copiii ca sa nu isi deformeze corpul si avorteaza neavand mila de viata ce creste in ele. Parca lumea s-a intors cu susul in jos. Dumnezeu a inzestrat femeia cu simtul maternitatii si e normal ca ea sa isi iubeasca pruncul ce creste in ea, e normal sa ii fie mila de el, sa il iubeasca, sa il alapteze, sa ii implineasca nevoile pentru a-l creste sanatos, normal.
Israel se plangea in textul din Isaia ca Dumnezeu l-a uitat, parasit. Insa Domnul le raspunde si in Comentariul cartii Isaia de John Schultz (2007) am gasit ca verbul a uita (folosit in text) in ebraica este 'azab. Pentru prima data acest verb este folosit in Geneza 2:24 "De aceea bărbatul îşi va lăsa tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui, iar ei vor deveni un singur trup." A parasi din verset este 'azab. Aceasta forma a verbului o mai gasesc in Psalmul 22:1 "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit? Eşti atât de departe de izbăvirea mea şi de cuvintele strigătului meu!"
Domnul ingaduie sa trec prin necazuri, dureri, suferinte grele insa El nu ma poate uita. El este omniscient si nu are cum sa ma uite. Asta e o promisiune care ma scoate din gropile abisale, din tenebrele depresiei, din deznadejdea si descurajarea care ca o caracatita tind sa ma inghita.
Orice ar veni peste mine, este ingaduit de Domnul insa El nu m-a uitat.
Tata a plecat la Tata insa Tata nu m-a uitat.
Nu primesc tot ce doresc si asta nu inseamna ca Domnul m-a uitat, parasit ci inseamna ca El ingaduie sa trec prin ce trec si e cu mine in orice miliardime de secunda a vietii mele.
Daca decid sa nu Il ascult, sa Il parasesc, ma lasa sa fac asta insa nu ma uita. Nu are cum.
Dar am decis sa Il las sa imi fie Tata. Am decis sa Il ascult si sa Il urmez si sa Il las sa ma iubeasca, sa vindece ranile mele, sa ma rascumpere, sa ma ierte, sa ma mangaie, sa ma transforme prin Duhul Sau tot mai mult asemenea Lui Christos = Mesia.
Promisiunea asta imi da aripi!
Indiferent de circumstantele prin care trec, Domnul nu ma paraseste, ingaduie sa trec prin ce trec insa El e acolo cu mine.
De ce?
Pentru ca sunt a Lui!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu