dar nedorit insa atata de bun

O mare placere era sa calatoresc cu trenul sau masina si sa las toate geamurile deschise, sa las curentul sa treaca prin mine, sa simt mirosul de fan cosit, de mere coapte, de iarba verde, de ploaie ... sa las vantul sa imi biciuiasca fata, era superb pana m-am trezit in plina noapte plangand de durere de urechi si ... da-i cu calmante si nu merge, si da-i cu antibiotice si mai grav si mai grav ... ca nici unul nu-si mai facea efectul. Asa ca mi-am luat inima in dinti si m-am dus la doctor si a trebuit sa ii spun ce am facut, sa las specialistii sa imi verifice urechile, gatul, nasul si ... sa suport consecintele.
Dar, durerea e un dar nedorit insa atata de pretios. Ma enervez pe cineva si ii zic cateva sau ii fac ceva sau ii arunc o privire de ii ingheata sangele in vene. BOOOOOM nu ma mai simt bine, incep sa ma intreb: nu cumva am fost prea dura, nu cumva am exagerat, nu cumva am facut cealalta persoana sa se simta prost? Incep sa framant problema si daca realizez ca am dat-o in bara incep sa ma simt vinovata ca nu m-am stapanit, ca n-am tacut, ca ....
Sunt uimita de darurile cu care vin in lumea asta, pe langa cel al durerii e si cel al vinovatiei, oarecum cred ca sunt la pachet. Uneori trec peste niste incidente si ma trezesc ca ma doare stomacul, capul sau nu stiu ce os si incep sa intru in alerta ... realizand ca de fapt e o greseala, un pacat.
Imi place asemanarea pacatului cu o celula canceroasa. Pare nesemnificativa o minciuna alba - adica una pe jumatate adevar, jumatate minciuna, o barfa adevarata - doar informare detaliata despre cineva, o jignire asa numa cat sa atinga unde doare pe celalalt si ... mai ales cand trebuie. Insa adunate celule astea declanseaza o deteriorare a mea greu de tinut in frau.
Incep sa gasesc scuze, incep sa ma ascund si mai ciudat e ca incercand sa ascund ceva uneori spun cu voce tare cand si chiar cui nu trebuie sa auda. Sistemul imunitar si protector al nostru - constiinta si incontientul isi fac treaba oricat de mult incerc eu sa le tin in frau. Vreau sa nu mai stiu nici eu de ce am facut oricat de mare sau mica ar fi vina, uneori bravez cu o atitudine de indiferenta, unoeri de amnezie nesimtita si fug de Dumnezeu, de oameni, de mine ....
Nu ma mai inteleg, nu mai inteleg pe nimeni, ma uit in jur si nu vad pe nimeni ... ma apuca jalea de mandria ranita, nu realizez ca sunt ca un strut cu capul in nisip ascunzandu-ma si in acelasi timp intreband unde e Dumnezeu, unde sunt ceilalti si de ce sunt singura. Nu vreau sa realizez ca de fapt eu fug si nu ceilalti ...
Realizez ce am facut si durerea musca ingrozitor in mine, imi pare rau si ma lupt cu orgoliul, cu mandria, cu statutul, cu morile de vant .... insa nu mai pot, si-mi pare rau ... vad in sfarsit ca pacatul meu a rupt relatia cu Dumnezeu, cu ceilalti ... parca si cu mine, cu inima mea ...
Mi-i jena sa vin inaintea Lui Dumnezeu spunandu-i ca iar am dat-o in bara, as face cu placere matanii si m-as autopedepsi insa ... nu asa am parte de iertare in partea Lui Dumnezeu. Prin sangele Lui Isus Hristos pe crucea de pe Golgota imediat dupa marturisire primesc iertarea, relatia e refacuta, restaurata, sunt din nou in prezenta Lui Dumnezeu fara sa ma auto mutilez eu cu cine stie ce metode ...
Si durerile alea ciudate dispar ca prin farmec si zambetul infloreste si Il vad pe Dumnezeu, ii vad pe ceilalti, ma regasesc ... am scos capul din nisp si e iar soare, e iar senin ....
Multa vreme am crezut ca odata cu iertarea se duc si consecintele greselilor mele, nu trebuie sa mai sufar nici o repercursiune ... insa ma uit la David, la ce s-a intamplat dupa scena cu Batseba - si-a cerut iertare, a fost numit om dupa inima Lui Dumnezeu insa ... casa lui a devenit una cu incest, rascoale, crime, ura, manie .... sau la Moise, numit prietenul Lui Dumnezeu a avut un moment cand nu a ascultat, un moment si l-a costat neintrarea in Canaan - dupa atatia ani de umblare in desert ....
Doamne, nu-mi place durerea, nu-mi place deloc .... nici sentimentul de vinovatie ce face zambetul sa dispara, ce face inima trista, mahnita si intreg organismul sa tresara la orice zgomot, privire .... dar sunt senzorii pusi de Tine in mine, senzori ce ma ajuta sa realizez ca iar fug de Tine mancand pamantul, ca relatia cu Tine e rupta, ca sunt in pericol, ca nu sunt bine .... ca pacea dupa care tanjesc e la ani lumina departare .... dar multumesc pentru sistemul de alarma scris in ADN-ul meu, multumesc pentru durere, pentru sentimentul de vinovatie, multumesc ca pot veni la Tine oricand, ca oricare mi-ar fi starea sunt acceptata, iertata, relatia cu Tine restaurata si ... multumesc si pentru ca ai ales sa lasi consecintele sa le suport ca sa imi linisteasca accesele de manie, ca si semne de aducere aminte ca ... daca nu-mi tin gura, nu ma potolesc urmeaza desertul, urmeaza boala, plansul, tristetea, ....
Multumesc pentru aceste daruri Doamne!