Dar, drumul e lung, plictisitor ... a inceput sa se lumineze si parca si ziua era mohorata ... norii erau albastru marin, lumina parea intunecata ... si oarecum imi plangeam de mila, ca-s singura in tren si ... e asa plictisitor ... insa dintr-odata m-am simtit intrebata: "cum adica Cella esti singura aici? Eu nu sunt aici cu tine ... ?" In minutele urmatoare pe linia orizontului a inceput sa apara ca o linie de foc, apoi linia s-a marit si parca o mana departa norii pana ce soarele efectiv a facut zapada sa para ca ia foc, .... era feeric ....
3 comentarii:
El este intotdeauna cu cei ce-si doresc prezenta Lui draga Cella.
Ilustratia este si es superba...plina de liniste.
Ceea ce ne desparte uneori de Dumnezeu este, nici mai mult nici mai puţin, decât... o rugaciune.
Dar este minunat ca El ne raspunde!
Imi pare rau ca nu ne-am intalnit...poate alta data. :) sau mai bine zis, data viitoare.
Faina poza!!!
Trimiteți un comentariu