Astăzi este Ziua Învățătorului!
Primul gând a fost "Da și? Ce treabă mai am eu cu învățătorul? Ce rol a avut în viața mea? Îmi amintesc de profesori, de colegi însă ... de domnul învățător mai puțin."
Eu îmi amintesc de domnul învățător că era un bărbat frumos. Mereu îi spuneam mamei că am un învățător frumos. Înalt, cu ochi zâmbitori și încurajatori, voce blândă însă autoritară, răbdător ... și știa să povestească așa de frumos... Mama nu îi spunea niciodată pe numele mic, întreba mereu ce a spus domnul (pe atunci tovarășul) Acasandrei.
Intram la școală în clasa I și mama era internată în spital. Tata mi-a pregătit ce îmi trebuia și m-a dus la bunicii de pe mama. Cu emoție, tata îmi explicase că nu avea cum să fie cu mine la școală în prima zi și nici mama nu poate veni însă vor veni bunicii. Și... i-am spus să nu își facă griji că mă descurc. Au venit cu mine bunicul si bunica din partea mamei, m-au predat "lui Mitică" însa numai după ce bunicul a stat de vorbă cu el, puțin mai deoparte.
La un moment dat, în timpul festivității de deschidere a anului școlar apare lângă mine mama. Se "învoise de la spital" ca să vină la școală în prima mea zi de școala și ca să mă prezinte oficial, ca școlariță, domnului învățător. A venit în acea zi acasă deoarece știa că nu mi-a plăcut deloc să merg la grădinițăBunicii mă duceau până acolo, îmi spuneau povești pe drum, îmi puneau pachețel cu ceva dulce, aveam tot ce îmi trebuia, însă la câteva minute după ce ajungea bunica acasă, eram și eu după ea. Făceam orice numai să plec de acolo. O singură educatoare a reușit vreo două sau trei luni să mă fascineze și să stau la ea în clasă. În rest, nici o șansă să stau la grădinița.
Am fost fascinată de domnul învățător, pentru că scria frumos, mergea drept, se purta frumos, ne vizita acasă ... Ce-i drept, la noi venea să discute mai des cu ai mei decât cu mine. Aveau discuții de oameni mari.
Într-o zi, unul dintre colegi îmi reproșează că eu am numai 10 pe linie pentru că sunt nepoata învățătorului și tata îl ajuta să își aducă fânul acasă sau îl ajuta să își procure fructe iar mama îi dă carpete și cuverturi pentru expoziție. M-am uitat trasnită la acel coleg și i-am zis că habar nu am despre ce vorbește și ... nu îmi mai amintesc dacă nu i-am și "șters" vreo două pentru insultă.
Am întrebat-o pe mama dacă eu sunt nepoata învățătorului și mi-a confirmat că e adevarăt ce am auzit. Era verișorul ei. Mi-a spus că eu merg la școală să învăț și nu contează dacă îmi e rudă sau nu, eu trebuie să învăț și să mă supun la fel cum o fac și colegii mei. Nu am nici un drept în plus față de ceilalți copii. Și, oricare dintre învățători ar fi luat clasa ... era rudă cu noi, le-aș fi fost nepoată. Însă ... să am grijă să nu o fac de râs în fața neamurilor ei că atâta îmi trebuie.
Drag de citit aveam de acasă, l-am moștenit de la bunici și părinți însă domnul Acasandrei a provocat acest dar la mai mult. Mă punea să fac compuneri, să îmi las imaginația să zburde, să fac descrieri, rezumate. Deși a fost greu, am prins drag să fac asta.
Domnul meu învățător trăiește. Nu mai este tânăr, nu mai merge așa drept, inima îi face probleme însă el este cel ce m-a luat de mână și m-a învățat tainele limbii române, matematicii și științelor. Îi plăcea să cânte iar ora de muzică nu era o corvoadă pentru el. Nu negocia și nici nu accepta să nu i se execute comenzile. Avea un arătător cu care îi ajuta pe cei ce aveau de negociat și cărora le indica unde le e locul. Pe atunci, era voie să aibe așa ceva și să îl folosească. Mama și tata îi interziseseră să îl utilizeze pentru mine și o singură dată, când nu am auzit clopoțelul și am întârziat în clasa iar el l-a folosit. A doua zi am venit cu mama la școală și cu o vânătaie în palmă. Habar nu am ce au discutat însa gestul nu s-a mai repetat dar și eu mi-am luat o săpuneală strașnică de la mama.
L-am sunat mai devreme și mi-a răspuns surprins și emoționat. I-am spus că azi e Ziua Învățătorului și vreau să îi mulțumesc pentru ceea ce a făcut pentru mine. Când a auzit ce aveam de spus i-a pierit vocea și abia auzibil mi-a răspuns: "Mulțumesc! Înseamnă atât de mult pentru mine...!"
Primul gând a fost "Da și? Ce treabă mai am eu cu învățătorul? Ce rol a avut în viața mea? Îmi amintesc de profesori, de colegi însă ... de domnul învățător mai puțin."
Eu îmi amintesc de domnul învățător că era un bărbat frumos. Mereu îi spuneam mamei că am un învățător frumos. Înalt, cu ochi zâmbitori și încurajatori, voce blândă însă autoritară, răbdător ... și știa să povestească așa de frumos... Mama nu îi spunea niciodată pe numele mic, întreba mereu ce a spus domnul (pe atunci tovarășul) Acasandrei.
Intram la școală în clasa I și mama era internată în spital. Tata mi-a pregătit ce îmi trebuia și m-a dus la bunicii de pe mama. Cu emoție, tata îmi explicase că nu avea cum să fie cu mine la școală în prima zi și nici mama nu poate veni însă vor veni bunicii. Și... i-am spus să nu își facă griji că mă descurc. Au venit cu mine bunicul si bunica din partea mamei, m-au predat "lui Mitică" însa numai după ce bunicul a stat de vorbă cu el, puțin mai deoparte.
La un moment dat, în timpul festivității de deschidere a anului școlar apare lângă mine mama. Se "învoise de la spital" ca să vină la școală în prima mea zi de școala și ca să mă prezinte oficial, ca școlariță, domnului învățător. A venit în acea zi acasă deoarece știa că nu mi-a plăcut deloc să merg la grădinițăBunicii mă duceau până acolo, îmi spuneau povești pe drum, îmi puneau pachețel cu ceva dulce, aveam tot ce îmi trebuia, însă la câteva minute după ce ajungea bunica acasă, eram și eu după ea. Făceam orice numai să plec de acolo. O singură educatoare a reușit vreo două sau trei luni să mă fascineze și să stau la ea în clasă. În rest, nici o șansă să stau la grădinița.
Am fost fascinată de domnul învățător, pentru că scria frumos, mergea drept, se purta frumos, ne vizita acasă ... Ce-i drept, la noi venea să discute mai des cu ai mei decât cu mine. Aveau discuții de oameni mari.
Într-o zi, unul dintre colegi îmi reproșează că eu am numai 10 pe linie pentru că sunt nepoata învățătorului și tata îl ajuta să își aducă fânul acasă sau îl ajuta să își procure fructe iar mama îi dă carpete și cuverturi pentru expoziție. M-am uitat trasnită la acel coleg și i-am zis că habar nu am despre ce vorbește și ... nu îmi mai amintesc dacă nu i-am și "șters" vreo două pentru insultă.
Am întrebat-o pe mama dacă eu sunt nepoata învățătorului și mi-a confirmat că e adevarăt ce am auzit. Era verișorul ei. Mi-a spus că eu merg la școală să învăț și nu contează dacă îmi e rudă sau nu, eu trebuie să învăț și să mă supun la fel cum o fac și colegii mei. Nu am nici un drept în plus față de ceilalți copii. Și, oricare dintre învățători ar fi luat clasa ... era rudă cu noi, le-aș fi fost nepoată. Însă ... să am grijă să nu o fac de râs în fața neamurilor ei că atâta îmi trebuie.
Drag de citit aveam de acasă, l-am moștenit de la bunici și părinți însă domnul Acasandrei a provocat acest dar la mai mult. Mă punea să fac compuneri, să îmi las imaginația să zburde, să fac descrieri, rezumate. Deși a fost greu, am prins drag să fac asta.
Domnul meu învățător trăiește. Nu mai este tânăr, nu mai merge așa drept, inima îi face probleme însă el este cel ce m-a luat de mână și m-a învățat tainele limbii române, matematicii și științelor. Îi plăcea să cânte iar ora de muzică nu era o corvoadă pentru el. Nu negocia și nici nu accepta să nu i se execute comenzile. Avea un arătător cu care îi ajuta pe cei ce aveau de negociat și cărora le indica unde le e locul. Pe atunci, era voie să aibe așa ceva și să îl folosească. Mama și tata îi interziseseră să îl utilizeze pentru mine și o singură dată, când nu am auzit clopoțelul și am întârziat în clasa iar el l-a folosit. A doua zi am venit cu mama la școală și cu o vânătaie în palmă. Habar nu am ce au discutat însa gestul nu s-a mai repetat dar și eu mi-am luat o săpuneală strașnică de la mama.
L-am sunat mai devreme și mi-a răspuns surprins și emoționat. I-am spus că azi e Ziua Învățătorului și vreau să îi mulțumesc pentru ceea ce a făcut pentru mine. Când a auzit ce aveam de spus i-a pierit vocea și abia auzibil mi-a răspuns: "Mulțumesc! Înseamnă atât de mult pentru mine...!"
8 comentarii:
Felicitari Cela, foarte frumos si nostalgic ai scris despre invatatorul nostru!citind , am retrait si eu amintiri foarte frumoase din anii copilariei.
Mi-au dat lacrimile fetita. Chiar ca ai avut un invatator minunat, sa fie sanatos:), pacat ca nu mai poate avea si alte clase pe care sa le invete acum:)
Dana,
adevarul e a fost un om care ne-a influentat vietile mai mult decat ne imaginam.
Anca,
are o varsta si el ...
A fost si este un om de valoare.
Oare câţi foşti copii îşi mai amintesc de învăţătorul lor?
Fii binecuvântată, Cella!
Elena,
ca sa ma exprim ca si Creanga: "nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc ..." cred ca trebuie pretuiti oamenii ce au inseamnat pentru noi, cred ca trebuie spus despre ei.
Daca nu invatam sa ne vedem valorile, daca nu le pretuim ... ne pierdem pe noi.
Pe mine m-ai furat si cu povestea, si cu macii! Trebuie sa ma dai inapoi. :)))
El sa fie laudat ca aduce in vietile noastre "stalpi de sprijin". :)
Eu multumesc Domnului pentru stalpi, pentru povesti, maci ... si pentru buruieni ;)) ... fara ele ar fi prea usor ;))
Trimiteți un comentariu