marți, 17 noiembrie 2009

pustiul e o realitate

Pentru ca de mica am fost indemnata sa citesc, am citit. ... am citit si ce nu trebuia insa am citit si carti bune.Cel mai mult imi place sa citesc povesti adevarate, povesti despre schimbari nu exterioare ci interioare, despre ceea ce se petrece intr-un om si ... nu vede toata lumea ...
Uneori auzeam astfel de istorii si ma uitam la persoanele alea, aratau destul de normale, ce tot spuneau ele acolo de suferinte, de dureri sufletesti, de stat de vorba cu Dumnezeu ...? Ce, se credeau Moise sau Ilie sau ... Isus? Hai sa fim realisti ... arata destul de pamanteni ... Insa curioasa cum sunt din fire am inceput sa imi doresc sa experimentez ce ziceau ei find sigura ca e doar o poveste ... de adormit copiii.
Apoi, realisti fiind, eram religioasa, credincioasa ... citeam din Biblie, mergeam la biserica, cantam in biserica, ma imbracam si vorbeam frumos, nu repezeam pe cei ce veneau la poarta sa ceara ceva ... eram chiar mandra de mine. Ei, ca oricare discutam si despicam in bucatele pe oricine, dar asta face fiecare asa ca nu era rau ... Dumnezeu era o Persoana insa intr-un fel ceva mai mare decat duhul din lampa lui Aladin ...
Pe fondul unor probleme am inceput sa am niste dureri abdominale insuportabile ... am inceput sa ma tratez babeste ... dar nimic ... si ca sa fie si cu capac viata, ajutandu-l pe tata intr-o zi, m-am crezut Superwoman si ... buuuum dubla fractura de rotula ... ghips de sus pana jos la piciorul drept, imobilizata la pat 60 de zile a zis doctorul. I-am spus ca nu am rabdare atata, cu nici un chip nu voi sta 60 de zile cu peste 8 kg de ghips pe mine ... "macar 30 stai asa ...".
Eh ... dar si 30 pare o vesnicie mai ales ca eram ca o furtuna careia i s-a pus zid acuma. Putin inainte de asta descoperisem radio Micul Samaritean ce a fost compania mea in noptile cand de durere nu dormeam, ascultam non stop acest post de radio. Muzica, predici, marturii ale oamenilor carora li s-a schimbat viata, oameni adusi ca si mine la un punct cand au trebuit sa se opreasca.
Aveam timp sa meditez la ceea ce citeam .... si Biblia nu mai era o poveste cu multe necunoscute ... se facea lumina dar ... Doamne ... uita-te ce fata draguta sunt eu, de ce ai permis toate astea? Ce trebuie schimbat la mine? Nu te deranjez prea mult decat daca e ceva grav, decat ocazional ... Iar durerile mele abdominale erau cumplite ...
In ziua cand s-a implinit o luna de ghips hotarasem sa merg la spital sa mi-l scoata insa a plouat cum numai toamna tarziu mai poate ploua ... eram la tara, acasa ... drumurile efectiv se desfundasera, nici macar un tractor n-a avut curajul sa vina pana la noi ... furtuna din mine era imensa .... asa ca am luat foarfeca de taiat via si mi-am taiat ghipsul. Plangeam si taiam. Asa m-a gasit mama care mi-a luat foarfeca si m-a intrebat cand am de gand sa ma linistesc si ... sa am si eu rabdare? Nu mai suportam ....
M-am dus sa imi fac un control sa vad ce se intampla cu mine de am durerile alea si ... doctorul a mai chemat si pe doctorita mea si tot susoteau acolo. Ei, de-acu am sa mor creca ...
Stiu ca m-au intrebat cati ani am si mi-au zis ca pancreasul meu arata de parca bausem asa vreo 50 de ani. Eram si pe vremea aceea antialcool, asa ca m-a pufnit rasul ... nu, nu era asta. Doctorita mea, intre timp mi-a devenit prietena mi-a spus ca supararile nu sunt menite sa ma omoare, e cineva ce vrea sa le poarta, numai sa i le dau ...
Am privit-o ... fata asta ... stie ce zice ... insa ce m-a adus cu picioarele pe pamant a fost expresia: "daca nu iti schimbi stilul de viata in maxim doi ani mori". Scurt, fara urma de comentarii cu tratament de lunga durata ...
Ooooooho ... furtuna a devenit uragan ... Doamne, acu ce vrei? Sa mor? Si Tu ce castigi? ... Dar durerea era prea mare ca sa mai comentez atata asa ca ... in noptile de nesomn am inceput sa stau de vorba cu Dumnezeu, sa ii cedez fiecare centrimentru din viata mea, fiecare grija, sa discut cu el despre framantarile mele ... si am reinceput sa dorm, durerile incet incet s-au redus din intensitate, tineam regim, asa cum a spus doctorul, am invatat sa ma bucur, sa nu mai las ingrijorarile, problemele sa ma omoare ... si dupa tratament de cativa ani ... pancreasul arata normal ...si n-am murit inca ...
Intr-un fel ... am murit ... acolo in pustiul durerii, al suferintei, in furtunile din inima mea cand am stat fata in fata cu Dumnezeu, acolo de fapt ne-am cunoscut cu adevatat, in noptile interminabile ...
Nu mi-am dorit pustiul ... am vrut sa fug de el, am fugit, insa parca pamantul se intorcea, ca direct in mijlocul lui am ajuns ...
Dumnezeu nu mai era undeva departe, o prezenta neprezenta, era o realitate. Se pare ca pe mine numai pustiul ma schimba ...
Am vrut sa fiu o cunostinta a lui Dumnezeu, El insa planuise altceva pentru mine ... sa ma adopte ... eu fugeam de El, iar El statea in fata mea ...
In pustiu mi-am semnat singura actul de adoptie, acolo am invatat ca nu e un tiran cosmic asa cum il consideram, imi voia si imi vrea binele. Acolo am simtit dragostea Lui pe care o credeam numai pentru labili emotionali, acolo L-am lasat sa ma iubeasca si ... am invatat ca dragostea se invata ...
Da, pustiul e o realitate ... pustiul inimii e crud, dureros ... orice as face, oricat l-as ascunde, l-as umple cu distractii, ocupatii ... tot dureros e ...
Dar in pustiu, ma asteapta Tata ...

4 comentarii:

vyky spunea...

...simplitate in pustie,
Există o frumuseţe răpitoare în simplitate! O vezi în ochii copilului de la ţară ce aleargă cu picioarele goale prin colbul drumului, bucuros de libertate şi neobosit de media şi calculator. O vezi în obrazul sănătos, rumen şi zdravăn al bărbatului împăcat cu rodul muncii palmelor sale, te încântă în blândeţea ochilor acelor femei ce au învăţat să fie în primul rând mame şi te răpeşte prin cuvintele ca pâinea caldă a bunicilor. bucuria ta de a scrie asa de simplu iarasi m-a coplesit si uite asa noi simpli oameni suntem pustiiti de:
-ce am pierdut noi, oamenii lumii moderne?
-Cu mâinile crispate pe căruciorul de alimente, cu mintea burduşită de informaţii veşnic nefolositoare şi prinşi în capcana zilelor ce trec fără bucurie, nouă ni s-a răpit simplitatea.
-Am devenit complicaţi cu noi înşine, atât de complicaţi încât dedublarea în om de societate şi om religios este floare la ureche.
-Am complicat familiile, jocurile din societate, şi, vai nouă!,
-am complicat şi binecuvântarea proiectând asupra ei mii de dorinţe furibunde.

Ne-am complicat şi în urechi nu ne mai sună cântecul oştii cereşti!
...dulce rasuna afara lasa-ma in casa ta te rog a cata oara spre fericirea ta!
Oh! ce pustiu e-n mine fara de Dumnezeu!

Cella spunea...

da, ... e drept am devenit complicata, poate prea complicata sau vorba unui prieten dupa ce a citit vreo doua articole pe blog la mine .... mama da ce furtuna e in capul tau =))

tranzbit spunea...

ai cantat la cor la casa studentilor.
N-as fi observat, dar purtai la gat, un diamant stralucitor, care reflecta lumina in toata sala.
N-as fi observat poate lumina, daca nu mi-ar fi batut in ochi de cateva ori.
Stralucirea lui era destul de puternica.
Ai iesit in evidenta. :P

Cella spunea...

Ehhhhe ce fain ar fi sa am asa un diamant ... uuuuu ;))
Nu am vrut sa ies in evidenta, deloc ... M-am asezat in spate pentru ca sunt inalta si pentru ca ... nu imi place sa stau in lumina reflectoarelor, sa stea fetele astea mai tinere ...
imi pare rau ca lumina diamantului meu ti-a venit in ochi ... sper ca nu ai ramas cu sechele ;))