totul sau nimic

Duminica seara am fost la nunta unor prieteni drag la Ciric, restaurant situat langa lacul Ciric. Fetita nepotului meu a vrut neaparat sa mearga sa vada barca. Exista acolo un fel de ponton (amenajat cu scaune, mese ... fotolii). I-am zis Biancai sa mearga cu taica-su insa ea voia cu mine sa mearga. Ok. Ce-i ordin, cu placere! Am luat-o de mana si am coborat la ponton. Cum am pasit insa pe acesta, a inceput sa se clatine si Bianca a inceput sa bata in retragere. Il rugasem pe nepot sa vina sa ne faca fotografii. Am crezut ca spunandu-i ca va veni si taica-su se va potoli ... Mai mult de atat, o rog sa vina cu mine in barca insa cand am pus piciorul in barca, Bianca a devenit disperata! "Hai sa plecam de aici! Nu mai vreau barca! Hai sa plecam!". 


A venit taica-su si i-am zis sa vina si ea insa ... Nu aveam cu cine sa mai vorbesc. Era disperata. Hai in brate si sa mergem acolo unde sunt scaune si de unde se vede frumos lacul. "Nu vreau sa le vad. Hai sa mergem de aici!" I-a povestit mamei ei ca "barca a inceput sa se miste, Cella era in ea si apa crestea". Ieri, cand povestea, inca avea aerul acela disperat. 


E doar un copil insa cand din punctul ei de vedere pericolul era enorm, nu a avut incredere in mine, nici in tatal ei. Pana nu am plecat departe de pericol nu a vrut sa creada ca totul e ok, ca nu se intampla nimic. Cand "pamantul" se misca sub picioarele ei, cum sa aibe incredere in mine si in ce ii spun?


Reactia asta este normala in modul de relationare cu oamenii insa si cu Dumnezeu. Da, e frumos cum suna, sa cred in El, sa am ceva beneficii, sa imi iasa mie ceva si cam atat. Vreau sa merg in rai, vreau sa fiu binecuvantata, vreau sa fiu fericita, vreau sa cred in Dumnezeu fara sa se schimbe nimic in viata mea. Caragiale in "O scrisoare pierduta" e copil mic pe langa mine. Vreau de la Dumnezeu tot ce se poate fara sa ofer nimic in schimb.


Am realizat ca eram doar fatada si viata mea era o mare si paguboasa şarada. Intrebarile au curs suvoi si am realizat ca trebuie sa fie ceva mai mult. Ma simteam ca o mare nesimtita "profitand" de Dumnezeu si nedand nimic in schimb. Trebuie sa am si eu partea mea pe care trebuie sa mi-o fac, nu? Insa sa nu treaca limita ca ... totul are o limita nu? Sa nu ma coste prea mult credinta asta, sa nu trebuiasca sa platesc un pret. Activam in diverse activitati, lucrari insa ... aveam grija sa nu trebuiasca sa ies din starea mea de confort si siguranta. Puteam sa spun ca am renuntat pentru Christos la multe insa nu puteam mai mult de atat.


Numai ca din nou am avut un razboi intre inima si minte, logica si credinta. Sa imi pun la dispozitia Lui Christos TOATA viata mea? Asta inseamna ca zi de zi sa fac asta? Sunt in stare sa imi pierd viata pentru Christos? Sunt in stare sa renunt la dorintele, visele, sperantele mele pentru Christos? Sa nu ma mai intereseze nimic material de aici de pe pamant, sa le vad fara pret sau valoare ca sa imi adun comori in cer? Sa nu mai tin la viata mea ca sa o predau Lui Christos si sa se foloseasca El de ea? 


"Am fost răstignit împreună cu Cristos şi nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine, iar viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine " (Galateni 2:20).
 "Căci oricine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde, dar cel ce-şi pierde viaţa pentru Mine, o va găsi. "Matei 16:25. 
"Însă îmi privesc viaţa ca nefiind de nici un preţ pentru mine, ca să-mi pot sfârşi alergarea şi slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus, şi anume să depun mărturie despre Evanghelia harului lui Dumnezeu" Fapte 20:24. 
"Însă toate lucrurile care pentru mine erau un câştig le consider ca o pierdere, de dragul lui Cristos.  Mai mult decât atât, le consider pe toate o pierdere faţă de valoarea deosebită a cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul meu, datorită Căruia am suferit pierderea tuturor lucrurilor şi datorită Căruia le consider gunoaie, pentru a-L câştiga pe Cristos şi pentru a fi găsit în El, nu având o dreptate a mea, care vine din Lege, ci una care vine prin credinţa în Cristos: dreptatea care vine de la Dumnezeu prin credinţă. Vreau să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui şi să devin ca El în moartea Lui, pentru ca astfel să ajung, cumva, la învierea din morţi. " Filipeni 3:7-11

Dau totul sau nimic? Vreau totul sau nimic? Vreau sa Il cunosc pe Christos, puterea Lui, partasia suferintelor Lui, sa devin ca El in moartea Lui orice ar insemna asta, orice ar veni in viata mea ... Am incredere in ceea ce spune Christos? Ma dau pe mana Lui orice s-ar intampla? Cred ca iertarea Lui e totala si ireversibila? Cred ca nu mai sta sa pescuiasca in trecutul meu aducandu-mi mereu si mereu aminte de ceea ce am facut? Cred ca ma iubeste si iarta fara sa imi puna conditii?

Nu m-a obligat nimeni sa aleg ce sa cred, in cine sa cred, cat din viata mea sa o dau, cum sa o dau, cum si cat sa imi manifest credinta. Am ales, decis de una singura. M-am simtit ca o nesimtita si ipocrita doar profitand de Dumnezeu. Mi-a fost rusine de mine cand am constientizat cat de mult sunt iubita de Christos incat El a murit pentru mine si mie imi pasa de confortul meu mai mult decat de orice ...

Orice s-ar intampla, orice ar veni, aleg 100 la suta sa traiesc pentru Christos, pentru Cel care a lasat cerul de dragul meu. Si nu ca as fi eu frumoasa si desteapta sau cine stie ce vedeta. A facut asta pentru ca ma iubeste. Punct. Nu numai ca a lasat cerul, a murit pentru ca eu sa Il cunosc pe El. Haah? Dar eu habar nu aveam de asta ... nici nu Il stiam ...

Chiar daca pamantul mi se clatina sub picioare aleg sa cred 100 la suta in el, aleg sa imi predau viata in Mana Lui in fiecare zi, aleg sa ascult de ceea ce zice El in ciuda dorintei mele de confort si siguranta, in ciuda faptului ca multi isi traiesc viata ca pe o piesa de teatru, in ciuda a tot si toate.

http://www.flickr.com/photos/abcdz2000/3443626899/sizes/l/in/photostream/

Livius Puraci m-a rugat sa postez clipul ca si completare la articol.