razboinic enigmatic si singuratic?

Mergeam la biserica copil fiind si imi placea pentru ca era prietenii mei acolo, verisorii, parintii, bunicii; cantam impreuna, la predica nu prea intelgeam eu tot insa stiam ca se vorbeste despre Dumnezeu. Insa imi placea la Scoala duminicala, acolo ceea ce mai intelegeam eu la predici devenea inteligibil pentru mintea mea de copil ...
Insa a venit perioada intrebarilor si normal ... de ce trebuie sa merg la biserica? Oricum mai pacatuim chiar si dupa ce am decis sa cred ca Isus a murit pentru mine, oricum fiecare greseste, ... ma duc sa ma simt prost stiind ca nu-s sfanta? Nu e mai bine sa ma rog acasa? Sa citesc acasa, sa cant melodiile ce imi plac mie? ... Si pentru ca la gazda nu ma putea controla nimeni ... imi alegeam singura cand sa merg la biserica, aveam scuza ca aveam de invatat atata de mult incat efectiv nu aveam timp sa mai merg. Era placut sa dormi duminica pana pe la 11 sau 12 insa ma mustra constiinta si degeaba tot incercam sa gasesc scuze ...
De ce totusi mergeam? Cantecele ce le cantam acasa aveau alt farmec cand erau cantate cu mai multi, erau mai melodioase, mai pline de bucurie ... Ma reintalneam cu prietenii si dupa biserica mai discutam, ieseam la plimbare. Insa cand am inteles ca pana mor am sa pacatuiesc, ca nu devin sfanta si fara pacat imediat ce accept ca sunt iertata prin sangele Lui Hristos ... perspectiva s-a schimbat.
Sunt iertata personal, mantuirea e personala, Trinitatea lucreaza in mine - personal. Nu sunt tratata ca si un element din multimea numita Iasi sau Romania sau Europa. Dumnezeu nu spune: ok, acum voi binecuvanta 5% din populatia Iasului si anume pe cei cu ochii albastri, 1% pe cei cu parul negru si ... tot asa ...
Nu, Dumnezeu vrea sa aibe o relatie cu mine, o relatie personala, El imi vorbeste, ma iubeste, ma frange ca sa devin ceea ce El a intentionat pentru mine ...
De cand L-am lasat pe El sa imi poarte de grija, am bucurie, pace. Grijile mele au devenit ale Lui. Uneori uit sa i le dau si sunt suparata, nervoasa, furioasa, agitata si iar ma iau crizele de ficat ... si cand durerea a devenit insuportabila imi reamintesc sa i le dau Lui.
Mandra de fel, am crezut ca relatia cu Dumnezeu e ceva intim, personal, de nespus si altora. Ce vor gandi? Wow, doar n-au sa creada ca sunt labila emitional sau psihic. Cum sa creada ca sunt slaba. Nu ... insa nu ma mai bucuram nici eu de Dumnezeu, nu ma bucuram de iertare, de mai nimic ...
Am indraznit sa vorbesc despre asta cu prietenii apropiati si ei aveau aceleasi sentimente insa impartasind astea, dintr-o data bucuria a venit peste noi, povara si amaraciunea erau departe ... ne bucuram din nou de viata, de dragoste, de iertare, de cum lucreaza Dumnezeu in noi ... Vestea buna primita de mine, vestea ce m-a schimbat trebuie spusa, nu tinuta ascunsa ...
Imi amintesc de un moment de sarbatoare ce pare copilaresc si cam stupid insa pentru mine a fost unul de sarbatoare si bucurie. Inchiriasem primul apartament si ... cumparasem un set de bucatarie cu polonic, spumiera, un soi de furculita si nu mai stiu ce avea in el ... insa foarte prost calitativ ca dupa ce am am folosit polonicul o data am vazut ca incepe de se duca luciul ala si ... parea ruginit ... asa ca abia am asteptat sa iau banii sa imi iau un polonic bun. Si ... intr-un final l-am cumparat, unul din alea negre - abia aparusera pe piata, eram atata de bucuroasa ca am sunat cativa prieteni in seara aia sa vina la mine.
Au venit si m-au intrebat ce sarbatoresc asa ca le-am spus ca mi-am cumparat un polonic, le-am aratat mandretea mea de polonic si ... normal ca nu erau entuziasmati ca si mine ... ce e asa mare filosofie sa ai un polonic. Da, pentru ei nu era, dar pentru mine era important. Cand le-a explicat toata povestea ... au prins ideea si am sarbatorit si chiar de ei au uitat acea seara ... pentru mine a ramas importanta.
Am primit vestea iertarii, a dragostei si sa nu o spun si altora? Poti scapa de toata durerea din suflet, golul ce pare atata de greu, atata de naucitor, viata prinde sens si contur cand inteleg ca aici e numai o pregatire pentru cealalta viata, cand inteleg ca oricand pot vorbi cu Creatorul Universului, a acestui Univers finit insa imens in ochii mei. Cand El, cel infinit decide sa locuiasca in mine si viata mea prinde aripi cum sa tac? Nu pot.
Asa ca impreuna cu altii ce nu pot tacea ne intalnim si spunem ce e cu noi, plangem cand e greu, cand sentimentele nu il mai percep pe Dumnezeu, cand rugaciunile par a nu se mai ridica mai mult de crestetul capului, cand cerul pare inchis iar necazurile vin unul dupa altul ... melodiile au armonie cand sunt mai multe voci, necazul impartasit e pe jumatate rezolvat si asta numai pentru ca il poarta si altii cu mine ...
Nu pot fi razboinic de unul singur ... cine imi panseaza ranile? Cine ma incurajeaza, cine se roaga pentru mine? Si ei sunt oameni, ne mai ranim reciproc cu sau fara intentie, ne slefuim, invatam impreuna sa-L iubim pe Dumnezeu, sa iubim pe altii, sa iertam, sa daruim ... crestem impreuna ...
Nu, nu pot de una singura. Am nevoie de altii, am nevoie sa fiu incurajata, am nevoie sa plang cu altii, sa fiu inteleasa, am envoie de altii mai talentati ca mine, de cei ce au inteles alte aspecte din Dumnezeu pe care eu nu le-am vazut. Am nevoie de cei ce il vad pe Dumnezeu prin versuri, prin acorduri, prin tastele de la computer, prin bisturiu, sapa, pix, volan, polonic, penson, matura, masina de spalat, ....
Asa ca devin vulnerabila spunand ce-i cu mine si imbogatindu-am cu ce descoper ceilalti ... Ionel Luca prin versuri cam in fiecare zi la posturile mele, Chris, Luminita Ciuciumis, Liviu Gacia prin melodii, dna Elena prin tablouri si poezii, Kata prin fotografii, si lista e lunga ...
Dragilor, am nevoie de voi ca sa ma imbogatesc prin ceea ce faceti si scrieti, prin voi si cu voi cresc .... asa ca va si multumesc pentru sfaturi, idei ... pentru ceea ce sunteti ... artistii mei - ce-mi deschideti mintea si-mi ajutati inima sa vada si alte straluciri de cer.