sâmbătă, 10 octombrie 2009

locuiesc in cimitir ... dar plec ACASA ...

Stiu cateva versete de foarte multa vreme insa ... nu pot sa spun ca le intelegeam foarte bine. Acum au insa un sens. Unul din ele e "Plata pacatului este moartea". Primul pacat, si anume neascultarea (nu mancatul din misterisosul fruct), a adus pacatul in lume si de atunci cu o viteza uimitoare, lucrurile s-au schimbat. E ca si cum ai taia o floare si apoi o observi cum moare.
Altfel spus, versetul meu spune: consecinta pacatului este moartea, iar eu stiu bine ca sunt pacatoasa. Socant e insa cand constientizez ca ... sunt moarta, ca umblu printre morti, ca imi duc viata intr-un imens cimitir, ca avem multi braziplantati si flori care mai de care mai colorate ... dar nu constientizez unde traiesc. Gandind asa, inteleg cum de pot dormi noaptea criminalii, hotii, violatorii, pedofilii, cei ce isi bat joc de trupurile lor in moduri mai mult sau mai putin inchipuibile. Sunt socata de comportamentul unora, de vocabularul altora, de actiunile celor de langa mine, de rautatea din ei, de modul in care isi expun trupurile sau isi scot in evidenta calitatile.
Si .. pare atat de macabru tot ce vad ... iar de miros, nu vreau sa vorbesc ...
A venit un strain, a spus ca Il cheama Isus, si a inceput sa imi povesteasca de Tatal Sau, ca e si Tatal meu si eu habar nu aveam de asta, care ma iubeste si ... nu locuieste in cimitir, e de pe alte meleaguri. Tatal l-a trimis in cimitir sa ma cheme acasa. Ma uit la El, e atata de senin si nu are fata ca a noastra asa albatrie si el nu pare a fi in putrefactie si nici nu e imbibat cu formol. Are niste semne ciudate in palme ... despre care mi-a povestit ca le-a primit pe o cruce in Ghetsimani. Mi-a zis ca a murit ca eu sa pot merge la Tatal. Pretul ca sa ies din cimitir e exorbitant, e nebuneste de mare. Ca sa ma scoata din cimitir, Isus a trebuie sa moara, dar cei din cimitir nu stiau ca el e Dumnezeu si ca va invia, ca El e viata si ca e dragoste. Biletul de externare, iesire din cimitir e platit, trebuie numai sa-l primesc, accept.
Il ascult uimita cum imi vorbeste despre doruri despre care nu am spus nimanui si simt dragostea Lui si imi place cu El ... . Gata, m-am decis. Voi merge cu El, voi pleca de aici. Imi ajunge atata miros. Plec, m-am saturat de viata asta. Vreau o alta viata, vreau viata despre care vorbeste Isus. Vreau sa merg cu El la Tata.
"Cu toate ca eram morti in greselile noatre, El ne-a adus la viata" Efeseni 2:5.
Ceva pulseaza in mine altfel, ciudat. Nu mai vad lucrurile la fel, nu mai gandesc la fel, mi-i dor de o alta lume despre care nu stiam ca exista, mi-i dor de Tata, vreau la El, vreau la cel ce a platit pretul meu de iesire din cimitir, nu mai vreau sa traiesc aici ... daca exista o alta lume care e mai buna ca asta eu acolo vreau sa merg ...
Isus imi explica ca am inceput sa invii, ca acum am viata in mine, ca nu e ciudat ci ca e fenomenul normal de transformare ...
Un dor de care nu stiam incepe sa isi faca loc in inima mea si ii spun Lui Isus despre asta, El imi explica ca e dorul de Tata ce ma asteapta ACASA.
Acasa ... abia astept sa ajung la Tata, mi-i dor de El. Nu pot explica cat de dor mi-i de El si cat de mult vreau la El ... dar abia astept sa plec la El ...
Si acolo o sa vad doi ochi albastri, la fel ca ai mei, de care mi-i dor, doi ochi ce straluceau cand ma vedeau - sunt ochii tatalui meu, ma voi intalni cu bunicul cu care eu seaman, cu ceilalti bunici, cu matusi si unchi, verisori, cu prieteni, cu oameni ce si-au pus amprenta in formarea mea.
Sunt vie, am viata in mine, am un Tata ce ma striga sa merg acasa: "Cella, vii? Totul e pregatit pentru petrecere, vii? Hai sa mergem acasa".
"Taataaaaaaa!"

3 comentarii:

Anonim spunea...

Într-o zi, Fratele meu Cel Mare plângea
Citea si nu stiu de ce plângea când citea
Era ceva sfâsietor în plânsul Lui
Durea cum nu duruse plânsul nimanui

De parca lumea stelelor bocea si ea,
Când El, Isus, citea plângând din cartea mea.
Plângea în lacrima-i de Dumnezeu si Om
Amurgul peste univers si peste-atom.

Priveam la El si auzeam în departari,
Cum plâng viori la rasarit de înserari,
Cum salciile plâng peste iubiri si vis,
Cum îngeri nu gasesc nimic mai bun de scris.

I-am spus: "Nu mai citi în cartea mea!
Ce daca-n ea povestea vietii mele-i rea?"
Dar El citea mereu, plângând de neoprit.
Iar eu zaceam înfrânt sub visu-mi pârjolit.

"As vrea s-o scriem iar, L-am auzit soptind,
Sa-ti scriu din suferinti un nestiut colind.
Hai, spune-mi despre tine orice ar fi de spus,
Vreo lacrima de dor, vreun gest umil rapus.

Ceva de bine pentru ca, în ceruri cartea ta,
Cât timpul tau grabit nu va pleca.
Va fi curând întunecat de prea târziu
Si-n cartea ta, macar ceva frumos sa scriu.

În seara asta, nu stiu când, mult prea curând,
Se va citi raportul Meu de pe pamânt.
Si-as vrea, când Tatal Meu de tine-o fi citit,
sa nu mai plânga, ci sa fie fericit.

Cella spunea...

Poezia asta o stiu de muuuuult ... si astazi m+a impresionat cand ai postat-o
Aaaa, La multi ani pentru cei 25 de ani de casatorie:D si sa iti dea Domnul inca 50 pe deasupra celor 25 si ... grija cimitirului sa o poarte cei din administratie nu tu.

vyky spunea...

multumesc de urare ....si de scumpa mea floare-
sa fii vesela senina ,viata de slujire lina
Domnul te pazeasca intruna,sa ai neincetat arvuna Duhului de viata sfanta si cuvinte ce ne incanta inimile insetate de adevar si de dreptate-