dragoste desavarsita

In liceu, eram intr-o clasa ce acum pare mamut, cu 43 de elevi. Vreo trei ani am stat cu acelasi baiat in banca, cu doi baieti in spate, doua fete in banca din fata, vreo zece baieti in stanga si 12 in dreapta, restul fetelor erau in fata. Imi placea sa stau cu Marius in banca, ma simteam respectata si baietii nu se legau de mine ca era jale, interveneau si cei din spatele nostru si ... nu era bine. Discutam cate in luna si-n stele cu ei, planuri de viitor, visuri realiste si mai putin realiste. Insa Marius avea un defect major, era posesiv. Era singur la parinti si familia lui era destul de instarita si ... numai cu el trebuia sa stau in banca, iar de pleca de la ore, eu trebuia sa stau singura in banca, se putea cu vreo fata insa nu cu vreun alt coleg. Dimineata facea scene cand apaream cu alti colegi la scoala, si eram vecina cu unul dintr-o clasa paralela si un alt coleg de clasa. "Ce ai vorbit cu ei, ce ti-au zis?"
Am incercat sa ii explic ca nu sunt proprietatea lui, nu sunt nevasta lui si nici nu voi fi, sa gandeasca un pic .... eram doar colegi de clasa si banca ... Si ne certam, ma enerva de numa si daca il pocneam nu mai zicea nimic dar nici nu pleca si asta ma enerva si mai tare. Insa ce ii convenea era ca nu aveam cu cine sa ma mut, ca toate locurile erau ocupate si nu primea pe nimeni altcineva in banca ...
Ma simteam prinsa ca-ntr-o menghina, imi placea sa stau cu el, dar ma enerva posesivitatea lui, ma sufoca ...
Am descoperit ca sunt iubita cu o dragoste ce imi ofera libertate, cu o dragoste ce ma invita sa descopar aceasta persoana intr-o multitudine de forme, culori; in diversitatatea naturii, fiintelor umane, o dragoste ce se jertfeste ... fara sa imi ceara nimic in schimb, nu imi cere sa ii suflu la lectii, sa ii accept mofturile, scenele de dragoste posesiva, sa nu am cale de scapare .... Sunt iubita cu o dragoste desavarsita, adica perfecta si mai mult de atata .... "dragostea desavarsita izgoneste frica", adica nu imi mai e frica ca o pierd, nu e posesiva, nu ma intreb mai mereu: ma mai iubeste?
Sunt iubita de cel ce a scris povestea intregului Univers, a intregii omeniri, a tuturor fiintelor umane, a animalelor, gazelor, plantelor ... Nu Il socheaza nimic din ce fac si gandesc, nu aduna ingerii sa discute despre atitudinea mea plina de neincredere sau nesimtire si sa le spuna: "daca as fi stiut ca Cella va face asta ... nici n-o mai concepeam si ... gandeste-te ca L-am trimis pe Isus sa moara pentru ea ... Pfuuuuui, daca as fi stiut ..."
Nu, asta nu se intampla pentru ca El e cel ce-a scris povestea mea, cu nebunii, cu dureri, cu bocete, cu rani, cu minuni. El stie TOT si inainte ca eu sa apar, a decis, a semnat si parafat ca ma iubeste si ma va iubi. Nu imi e teama in secunda doi ca pierd dragostea Lui.
Daca calcam pe bec, imi era teama de cum vor reactiona ai mei si stiam ca ma asteapta judecata si pedeapsa ... si imi aduc aminte ca odata mi s-a spus ca ma vor dezmosteni .... am facut ochii mari si am intrebat: ce veti face? Puteti sa ma dezmosteniti, puteti sa incercati sa uitati de mine insa ... nu veti putea pentru ca nu aveti cum ... Si parintii mei nu erau perfecti, si ei erau cateodata posesivi ....
Dar, sunt iubita de Creatorul Universului, ma vede prin ochii Lui Isus si eu inca sunt pe pamant si mai calc pe bec ... dar El ma vede perfecta, ma vede curata - fara pacat, frumoasa, nu mi-i teama ca imi iese vreun cos pe fata sau ca mi s-a rupt o unghie sau ca parul sta valvoi sau ca mintea la un moment dat pare in concediu. El ma iubeste asa cum sunt, dragostea Lui imi ofera libertate de actiune, gandire, visare, descoperire ...
Si cum sa nu il iubesc?