Astăzi, este o zi de bucurie.

Am citit dimineață o poveste scurtă şi reală care mi-a mai destupat niște neuroni.

Un profesor de universitate merge la studenți şi le spune că o veste care i-a șocat. „La cursul meu toți veți avea nota 10. Nu vă stresați de notă. Vreau doar să vă bucurați de materie, de parcurs, de ceea ce învățați, asimilați, vă schimbă din materia asta.”

Așa face și Isus cu noi. Ne spune că suntem iertați când am acceptat că El este Mielul Lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. Ne invită să ne bucurăm de „materia” Lui, de Cuvânt, de El.

Sunt iertată!

Ce trebuie să fac?

Să mă bucur de Cuvânt, de relația pe care o am cu El, de colegii mei de „viață” care i-a așezat lângă mine, sau cu care doar mă intersectez.

Sunt iertată! Și sunt invitată să mă bucur!

Astăzi, este o zi de bucurie. Materia este vastă! 

țânțarii fac voia Domnului?

 Destul de recent, am fost invitată la o conferință, și m-am dus. Nu merg prea des la conferințe, dar mi-am spus că dacă nu-mi place tema , găsesc o scuză și ies la cumpărături.

La una dintre secțiuni ni s-a înmânat câte un vas mic de lut. Am primit vasul și imediat mi-a atras atenția praful care-mi rămânea pe degete. Mi-am adus aminte că pielea noastră se schimbă și o parte din praful din casa mea este de fapt de la mine. Apoi, mi-am studiat vasul. E așa mai robust, cu ușoare denivelări, cu o crestătură la bază, cu urmele degetelor olarului pe ea...

Mi-a plăcut vasul acela micuț.

Am auzit în alt context o întrebare cumva comică care a stârnit o furtună de idei în capul meu, „țânțarii fac voia Domnului? Când te bâzâie și te enervează, sunt ei în voia Domnului?” Este ceva din viața mea care nu este rânduit/plănuit de Dumnezeu?

Nu sunt influencer-ăriță, nu sunt o persoană vizibilă sau importantă. Din veșnicii, Dumnezeu a scris un plan/rol pentru viața mea. Și eu uneori aș vrea să fiu măreață, să fac și să dreg, și-L rog pe Dumnezeu să schimbe planul vieții mele. Dar dacă ar schimba planul vieții mele, nu cumva ar trebui să rescrie planul tuturor?

Viața mea, așa cum este ea, este influențată de viața celor cu care eu interacționez. Viața celor cu care eu interacționez este influențată de viața mea, de atitudinea cu care eu îi tratez, îi iubesc, mă las iubită de ei.

Am venit cu vasul acasă, și mă tot gândesc la el. Îmi plac vasele de ceramică, am văzut niște lucrări foarte frumoase la expoziții, i-am admirat și pe artiștii care le-au creat. Unele vase sunt pentru expoziție, vor sta frumos atârnate pe pereți și vor fi admirate de mulți. Alte vase sunt folosite pentru servirea mâncării, și la început te porți cu ele cu mare grijă, apoi se mai ciobesc și ajung la gunoi. Alte vase sunt pentru a spăla cartofii plini de noroi, pentru a face muncile mai murdare. Fiecare vas este folositor. Am nevoie de multe vase în casă și fiecare are rolul lui.

Olarul și-a pus amprenta pe mine, m-a creat cu un scop, și m-am liniștit abia când am acceptat rolul pe care El l-a scris pentru mine. Vasul meu e pe alocuri crăpat și fisurat, puțin ciobit, ros de la atâta hrășpănit (când razi sever pe fundul unui ceaun cu o lingură), uzat și tocit, pe alocuri pătat de la loviturile celor cu care am interacționat.

Dacă țânțarilor le-a fost scris să mă bâzâie, cu atât mai mult
mie mi-a fost scris rolul pe care îl am în viața aceasta. M-am luptat cu Domnul și am sperat că va mai ajusta planul meu, dar povestind cu El am înțeles că așa cum L-a scris El este cel mai bine pentru mine.

mulțumesc pentru ploaie

 Aveam nevoie de ploaie. Nu sunt agricultor, dar atât cât ştiu despre cultură şi nevoia de apă, era nevoie de ploaie. Mai mult de atât, suntem în octombrie, şi rare sunt sărbătorile Iaşului fără frig şi ploaie. În plus, plouă cu pelerini, iar statul în staţii sau în trafic aşa lipsă de bucurie îmi aduc….

Îmi vine să comentez, să mă plâng de confortul meu deranjat, să plâng că pierd prea mult în trafic, că e frig, că totul e ud, că …

Sunt copilul Lui Dumnezeu. Mă identific ca fiind copila Lui, dar uneori aşa mă prinde o stare de nemulţumire pentru vreme, pentru aglomeraţie, pentru că…. Şi nu ştiu cum se face că motivele se iţesc ca ciupercile după ploaie.

Dimineaţă, în drum spre serviciu, le-am zărit în inima şi mintea mea. Şi am decis să-l vizitez pe David, şi să-l întreb pe el ce făcea când îl lua nemulţumirea. Iată ce spune el:

„Pentru ce te mâhnești, suflete, și gemi înăuntrul meu? Nădăjduiește în Dumnezeu, căci iarăși Îl voi lăuda; El este mântuirea mea și Dumnezeul meu”. (Ps.42:11)

„Da, suflete, încrede-te în Dumnezeu, căci de la El îmi vine nădejdea.” (Ps.62:5)

Doamne, mulțumesc pentru ploaia asta bună care cade peste noi, care acoperă nevoia de apă a pământului, care va face să rodească sămânța din el.

Mulțumesc pentru pelerinii care ne vizitează orașul, Te rog să îi binecuvintezi și să le răspunzi prin minuni, căci Tu ești Cel ce Singur face minuni.

Mulțumesc că mă trezești, și mă ajuți să-i spun sufletului meu să fie mulțumitor, să nu uite că de la Tine vine nădejdea și mântuirea.

Domnul e bun!

De vreo săptămână citesc, studiez și meditez la Psalmul 136. Nici nu m-am trezit bine și primul gând care mi-a venit dimineață în minte a fost „Domnul este bun”.

Am o un fel de teamă de lucrurile care se termină. Îmi place când un anumit eveniment se încheie, când termin de citit cărțile de lectură obligatorie, când mâncarea gătită e savurată toată, când anumite probleme sau relații se încheie.

Dar îmi este teamă că X sau Y nu mă va mai iubi, că relația cu unii se va răci, că relațiile se vor finaliza, că... Sufăr de scenarită cronică. Iar Psalmul 136 mă aduce în realitate, în același timp mă teleportează în timp, în istorie, îmi reamintește de douăzeci și șase de ori „căci în veac ține îndurarea Lui”. Stai un pic. În veac înseamnă veșnic, fără sfârșit?

Mintea mea pricepe cumva ideea de veșnicie, fără început și fără sfârșit. Aici, în timpul meu limitat pe pământ sunt îndemnată să văd că Domnul este bun. Și nu doar să văd, că de văzut văd eu multe. Sunt chemată să recunosc în viața mea că Domnul este bun, căci îndurarea Lui ține în veac.

Domnul este bun când plouă afară și este frig, și nu-mi vine să ies din casă.

Domnul este bun când mă dor oasele, capul, când virozele mă lipesc de cana de ceai și de medicamente.

Domnul este bun când diagnosticul medicului îmi face creierul să ajungă în fază de electrocutare, iar inima pare să plesnească de teamă și de îngrijorare.

Domnul este bun când cei dragi ai mei își încheie călătoria vieții pe acest pământ.

Domnul este bun când veștile rele se țin scai de mine.

Domnul este bun când lumea se frământă și aud de războaie și vești despre revolte, asasinate, persecuții.

Domnul este bun când se rup norii și zone întregi sunt spălate de ape, când tot ce a rămas în urmă e doar noroi…

Domnul e bun când simt că pământul îmi fuge de sub picioare, când celulele din organismul meu își uită mersul lor, când aripa morții mă umbrește pe mine sau pe cei dragi mie, când trec prin valea umbrei morții, când stau în fața unui mormânt deschis așteptând ca cel drag mie să ajungă acolo.

Îndurarea Lui ține în veci, de dinainte de creație până după sfârșitul acestei lumi.

Îndurarea Lui ține în veci, nu este influențată de evenimentele din prezent.

Cât despre scenarită, aleg să-L las pe Domnul s o vindece.

Domnul este bun, căci îndurarea Lui ține în veci.

acum văd mat

În casa mea, am un loc unde citesc, meditez, mă rog. Este un balcon închis, luminos pentru că peretele exterior este doar din geam. Are partea de jos mată, iar partea de sus normală. Mă rog, așa am crezut eu că este normală.

Am crescut la țară, iar florile erau în grădina din fața casei. Pentru mine, florile cu greu au încăput în casă. Dar pentru că prietenii meu au crezut că trebuie să vorbesc cu cineva în casă, mi-au adus flori, și a trebuit să am grijă de ele. Cum să le spun că au murit florile? Adică nu am fost în stare să am grijă de niște flori?

Unele însă au murit oricât m-am străduit eu să le fie bine.

După ce am „înmormântat” câteva, am înțeles că de fapt nu eu eram vinovată de moartea subită a acestora, ci lumina din casă. Locuind într-o construcție nouă, ni s-au pus geamuri complexe. Prin ele intră lumina, însă nu și UV-ul necesar plantelor.

Eram gata fericită să le înmormântez și pe ultimele când din greșeală, le-am pus jos, pe gresie. Plantele au înviat și radiau de fericire. Na, cum să le mai „înmormântezi” acum?

Și așa conviețuim de ceva ani.

Dar dimineață admirându-le, am mai realizat ceva legat de lumină, de ceea ce văd, înțeleg. Este un verset cu care tacit l-am tot confruntat pe Pavel. Cum adică eu aici pe pământ nu înțeleg totul? Adică nu mă duce mintea? Ce a văzut el în vedeniile lui de eu nu aș înțelege?

„Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea față în față. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaște deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin.” 1 Corinteni 13:12

Acum, după ce am descoperit că UV-ul și lumina trec prin geamul mat, și așa reușesc plantele mele să trăiască, are sens ce spune Pavel. E drept că am lumina, că pot vedea, dar nu total, nu pe deplin, văd cumva mat. În cer, în casa pregătită de Isus, acolo unde voi merge, voi vedea pe deplin, curat, în tot spectrul de lumină, în tot întregul și înțelesul.

Mulțumesc prietenilor mei pentru flori. Încă nu vorbesc cu ele, dar mulțumesc Domnului că mă învață lecții prin aceste plante care se încăpătânează să caute lumina, să rămână în viață.

un abur și o mână de țărână

Sunt ahtiată după cărţi şi după informaţiile din acestea, particip la cursuri şi seminare, uneori mai merg la conferinţe şi întâlniri. Mi-i viaţa plină cu evenimente trecute în calendar. Evenimente pe care nu vreau să le ratez, nu trebuie să le ratez. În acelaşi timp, trag cu coada ochiului la ştiri, încerc să fiu la curent cu evenimentele din ţară, dar şi cu cele internaţionale.

Aud despre creştinii care mor persecutaţi cu sutele în Africa sau Asia. Dar ei sunt departe de mine. Informația mă afectează puțin în funcție de cât de mare este numărul morților. Războiul din coasta noastră uneori intră într-un con de umbră, deşi uneori tresar când restaurentele din zona mea dau artificii. Sunetul artificiilor îl conexez cu un sunet pe care nu mi-l doresc în realitate.

Cu toate informaţiile acestea alerg să prin autobuzul, să ţin termenele în frâu, să nu ratez întâlnirile unde mi-am dat cuvântul că ajung, că ...

Ieri, am aflat că fratelui unui prieten i-a cedat inima. Era un bărbat de seama mea. L-am cunoscut cu vreo douăzeci de ani în urmă. Mi-am amintit unde și cum l-am cunoscut.

Realizez mai mult şi mai mult cât de fragili suntem. Iacov, fratele lui Isus (Yeshua) ne scrie „Căci ce este viața voastră? Nu sunteți decât un abur, care se arată puțintel, și apoi piere.” Iacov 4:14

S-a răcit vremea la noi, și dimineața îmi pot vedea aburul respirației. Pot vedea durabilitatea unui abur pe viu.

Ce sunt? Un abur.

Ce cred eu că sunt? Oh, asta este o altă poveste. Mă cred și mă dau măreață, puternică. Visez și muncesc să am un corp și o imagine de invidiat, îmi vreau capul plin de informații, uneori ajung la întâlniri unde găsesc oameni care se șochează că ajung și eu în sferele lor.

Ce sunt?

Mă duc în cartea Geneza și recitesc povestea povestea facerii omului. „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață, și omul s-a făcut astfel un suflet viu.” Geneza 2:7

Sunt o mână de țărână, adica o mână de praf, amestecată cu apă, care are o forma unică, căreia i s-a suflat în nări suflare de viață. Amestecul de pământ și apă creează un lut. Iar eu, fără viață, sunt doar o bucată de lut care se dezintegrează.

Ce sunt? Un abur, o bucată de lut căreia Dumnezeu i-a dat viață, un rost și cu care are un plan. De ce? „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” Ioan 3:16

Am nevoie de penele și de aripile Lui

În ultima perioadă, aripa morții face mai multă umbră decât mi-am imaginat. Aseară, am aflat despre o cunoștință că i-a murit și tatăl, mama a murit cu puțini ani în urmă. Dimineață, am văzut că undeva în timpul nopții am primit un mesaj vocal. Soțul unei prietene din copilărie este aproape gata.

Este multă durere și suferință lângă mine, lângă noi.

La cine să alerg când vine durerea, necazul suferința, boala, trădarea?

La cine mă duc când simt o durere profundă din care nu știu cum și dacă voi trece peste ea?

Cui să mă jeluiesc când simt că mă destram de durere fizică, psihică, emoțională?

Și, este posibil să ies din casă arborând un zâmbet de invidiat, iar cei din jur habar să nu aibă de furtunile mele.

La cine mă plâng sau alerg când simt că mă sting în mine?

Este un om care a scris despre astfel de dureri, despre ce a simțit și experimentat în astfel de momente, și mă refer la David. Iov a făcut și el asta, dar mă simt mai aproape de David.

În Psalmul 91, David spune „El te va acoperi cu penele Lui și te vei ascunde sub aripile Lui. Căci scut și pavăză este credincioșia Lui!”

Penele mă duc cu gândul la ceva moale, impermeabil, care mă ajută să mă încălzesc, sub aripile Lui sunt protejată.

Am ales și aleg să vorbesc cu Creatorul meu, cu Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov. De ce? Răspund ca Petru, „"Doamne", I-a răspuns Simon Petru, "la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice. (Ioan.6:68)

Am nevoie de cuvintele vieții veșnice, de cuvintele Lui scrise în Scriptură, am nevoie să cred aceste cuvinte ca să nu-mi pierd mințile, am nevoie să-L cred pe Dumnezeu pe cuvânt ca să pot trece prin ceea ce trec, ca să pot sta lângă cei care simt că li se destramă viața.

Am nevoie de penele și aripile Lui, iar sub ele încapi și tu...

Uneori, nu sunt cumva ca şi soţia lui Lot?

Pentru o viaţă mai bună, părinţii m-au trimis la şcoală la oraş pe când eram doar o copilă. La oraş a trebuit să-mi schimb obiceiurile, să-mi cizelez limbajul, să dobândesc un alt nivel de cunoştinţe, să discern care-mi sunt anturajele bune, şi care sunt prieteniile pe care să le menţin.

Citeam dimineaţă despre soţia lui Lot în Geneza 19. Probabil că avea nume, însă nouă nu ni s-a lăsat scris care ar fi fost acesta. Plecase ca şi mine dintr-un loc. Probabil că a consimţit această plecare din locul lor de baştină. Nu erau săraci când au plecat, dar au ajuns bogaţi.

Când Avram şi Lot au ajuns să se despartă, a fost extrem de mândră de soţul ei. Lot a ales locul care arăta ca şi o grădină a Domnului.

Aici, lângă Sodoma putea să înveţe alte maniere, să solicite slujitoarelor să-i facă haine după ultimele trenduri din Sodoma, să aibă parte de cele mai eficiente creme, de cele mai sofisticate feluri de mâncare.

Soţul ei se dovedeşte un om înţelept, şi în timp devine unul dintre liderii cetăţii. Ea şi-a schimbat statutul. Era respectată. Era o doamnă!

În adâncul sufletului ei ştia că este văzută ca o venetică, ştia că unii o văd ca o parvenită, dar îi plăcea aici. Era mulţumită.

Într-o zi, Lot apare acasă cu doi străini. Din cauza lor, se creează hărmălaie mare în faţa casei lor. Şi în seara aceea află că trebuie să plece dis de dimineaţă în Zoar/Ţoar. Trebuie să plece acolo ca să-şi scape viaţa.

Dar ca să plece acolo însemna un fel de retrogradare a tuturor standardelor la care trăia acum, să piardă casa, slujitorii, avutul care îi dădea o prestanţă, un statut. Aici era o doamnă, acolo cine ştie ce statut va avea. Pleacă pierzând tot ce era mai drag inimii ei.

Trasă de Lot, a plecat. Simţea că i se rupe inima. De când a ajuns aici, în Sodoma, i s-a lipit inima de lucruri, de casă, de confortul sporit, de avuţiile care tot creşteau...

O judecam aspru pe doamna Lot, dar astăzi am vrut să o analizez altfel.

Eu ce aş fi făcut? Dacă iminent ar trebui să-mi părăsesc casa, ce aş simţi?

Eu nu am confortul ei, dar e confortul meu. Cum aş reacţiona?

Statutul, avuţiile, funcţia şi confortul sunt identitatea mea? Dincolo de toate acestea, cine sunt eu?

Uneori, nu sunt cumva ca şi soţia lui Lot?

mă prăbușesc în dragostea Lui

 Vin zile când durerea parcă nu mă mai lasă să respir, când mă simt sfâşiată şi împrăştiată, când Dumnezeu pare departe,când nu Îl mai aud, văd, simt. Sunt amorţită în simţurile mele şi mă mişc ca un automat... Mi se pare că sunt o ciudată, că nu e normal să fie viața mea aşa, încep să cred că pe mine m-a greşit cumva Dumnezeu.

Dar deschid Scriptura în astfel de moment şi mă duc la David,

„Doamne, Tu mă cercetezi de aproape și mă cunoști, știi când stau jos și când mă scol, și de departe îmi pătrunzi gandul. Știi când umblu și când mă culc, și cunoști toate căile mele. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, și Tu, Doamne, îl și cunosti în totul.

Tu ma înconjori pe dinapoi și pe dinainte și-Ți pui mâna peste mine. O știință atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă ca s-o pot prinde.

Unde mă voi duce departe de Duhul Tău și unde voi fugi departe de fața Ta?

Dacă mă voi sui în cer, Tu ești acolo; dacă mă voi culca în Locuința morților, iată-Te și acolo; dacă voi lua aripile zorilor și mă voi duce să locuiesc la marginea mării, și acolo mana Ta mă va călăuzi, și dreapta Ta mă va apuca. Dacă voi zice: "Cel puțin întunericul mă va acoperi și se va face noapte lumina dimprejurul meu!" Iată că nici chiar întunericul nu este întunecos pentru Tine; ci noaptea strălucește ca ziua, și intunericul, ca lumina.

Tu mi-ai întocmit rinichii, Tu m-ai țesut în pântecele mamei mele: Te laud că sunt o făptură așa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, și ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!

Trupul meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic, țesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; și în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele.

Cat de nepătrunse mi se par gândurile Tale, Dumnezeule, și cât de mare este numărul lor! Dacă le număr, sunt mai multe decat boabele de nisip. Când mă trezesc, sunt tot cu Tine.” Psalmul 139

În întunericul durerii și suferinței, în zilele mele bune, când umblu sau când stau, când dorm sau sunt trează, Dumnezeu este cu mine, lângă mine. Sunt imersată în prezența, cunoașterea și dragostea Lui.

Și da, sunt momente când parcă imersia pare că nu-mi mai atinge pielea... și mă prăbușesc în brațele Lui, în dragostea Lui.

noi aici plângem...

În ultimele șase zile, două dintre prietenele mele au trebuit să își ia rămas bun de la mamele lor. Realizez din nou cât suntem de efemeri, de fragili, de trecători. Ne credem invincibili, ne dăm măreți, muncim de uităm de noi, suferim de parcă s-a scufundat lumea, rămânem uneori blocați în situații complicate. Uităm că suntem oameni, uităm că nu suntem noi Dumnezeu, Îl învinuim că nu face și drege cum vrem noi, când vrem noi, ce vrem noi... Dacă nu ne răspunde, tragem concluzia că ne-a uitat, că nu Îi pasă, că a scăpat lucrurile de sub control.

Știm ce se întâmplă cu acest trup, ajunge în mormânt. Dar sufletul ce face? Unde se duce? Noi suntem oameni, creați după Chipul și asemănarea Lui Dumnezeu. Că o recunoaștem sau nu, suntem limitați în timp și spațiu.

Am ales să cred promisiunea Lui Isus Christos (Yeshua HaMashiach), „Să nu vi se tulbure inima. Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în Mine. În casa Tatalui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi.” Ioan 14:1-3

Suntem tulburați când moartea își întinde aripa, când boala macină încet, când necazul și durerea vin furtună peste noi. Dar aleg să cred că moartea nu e un punct final, moartea este doar o virgulă în axa timpului, a veșniciei. Când murim, ieșim din bula/clepsidra timpului pentru a intra în veșnicie. Aleg să cred că după moarte mă duc la Domnul, că voi locui în Casa pregătită de Isus.

Și unora li se pare că delirez. Dar asta este credința, „o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.” (Evrei .11:1)

Așa îmi place că Domnul nu ne-a lăsat așa în aer despre cum e acolo la El. Ne-a lăsat scris despre ce și cum este în cer, citim asta în Scriptură.

Isaia ne spune: „ am văzut pe Domnul sezând pe un scaun de domnie foarte înalt, și poalele mantiei Lui umpleau Templul. Serafimii stăteau deasupra Lui, și fiecare avea șase aripi: cu două își acopereau fața, cu două își acopereau picioarele, și cu două zburau. Strigau unul la altul și ziceau: "Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!" Și se zguduiau ușorii ușii de glasul care răsuna, și Casa s-a umplut de fum.” Isaia 6:1-4

„Si iată că în cer era pus un scaun de domnie, și pe scaunul acesta de domnie ședea Cineva. Cel ce ședea pe el avea înfățisarea unei pietre de jasp și de sardiu; și scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatra de smarald la vedere. ....

"Vrednic ești Doamne și Dumnezeul nostru, să primești slava, cinstea și puterea, căci Tu ai facut toate lucrurile și prin voia Ta stau în ființa și au fost făcute!"” Apocalipsa 4

Nu i-am pierdut pe cei dragi, ei doar sunt într-o dimensiune ce nu mai este supusă timpului și spațiului. Ei sunt la Domnul, la Cel pe care L-au slujit, L-au iubit, la Cel în care și-au pus încrederea, la Cel pe care L-au văzut și simțit când chimioterapia nu își mai făcea efectul, când simțeau că organele cedează, când vedeau că trupul lor devine ca cochilia unui fluture. Iar El, Cel Credincios i-a luat de mână și i-a condus ACASĂ la El.

Iar noi aici, la fel ca Isus când era la mormântul lui Lazăr, plângem. Despărțirea e grea.

Vestea bună este că această despărțire este numai pentru o vreme.

uneori sunt ca Sara...

Citeam dimineaţă despre vizita celor trei la familia Avram&Sara (Geneza 17) – încă îi chema aşa. După întâlnirea asta, cei doi vor primi nume noi, nume care le va schimba identitatea.

După ce Avram şi Sara au muncit repede ca să pregătească masa pentru cei trei vizitatori, Sara s-a retras în cortul ei. Se pare că cortul ei era destul de aproape de cortul lui Avram.

Soţul ei serveşte musafirii şi povesteşte cu ei.

Ştia despre Dumnezeu de la Avram, acesta îi spune despre fiecare întâlnire a lui cu El. Mai mult de atât, Hagar s-a întors la ei, spunând că i-a vorbit Dumnezeu. Cred că a fost un pic geloasă pe Hagar.

Ea era soţia legitimă şi legală a lui Avram. Ea însă nu L-a auzit şi nici nu s-a întâlnit cu El până acum. Vizita asta are loc în mijlocul zilei, pentru a nu lăsa loc îndoielilor, pentru a nu se mai întreba apoi, oare am auzit bine, oare erau trei, oare nu visam, oare…

Acum, în cort, nu îi vede pe cei trei musafiri, dar îi aude. Realizează că nu sunt trei musafiri simpli când aude că aceştia îi ştiu numele. Apoi aude promisiunea despre care îi tot spusese Avram.

Ea să mai nască? A descoperit din tinereţe că nu poate avea copii, apoi a sperat că ceea ce îi spune Avram e adevărat. Dar au trecut douăzeci şi patru de ani de atunci, iar speranţa ei de a avea copii… se stingea.

Uneori, nu Îl văd pe Dumnezeu. Aud promisiunile Lui şi cred că sunt bune, apoi încep să cred că doar de unii se îndură. Ajung uneori să cred că de mine a uitat…

Dar El se arată, El vorbeşte, El promite şi ce promite împlineşte. El nu-şi ia cuvântul înapoi.

Uneori, am nevoie să Îl aud eu cum spune promisiunile. Uneori e nevoie să-mi reamintească promisiunea ca eu să Îl cred.

Uneori sunt ca Sara… 

m-am simțit bătrână

Astăzi, dis de dimineață, am citit despre moartea unui om pe care îl admiram, eram una dintre urmăritoare lui, mă fascina faptul că nu îl pufnea râsul când era întrebat ceva, asculta atent. Nu dădea un răspuns amplu și sofisticat, ci punea întrebări simple apelantului, și din aproape în aproape încerca să îl aducă la adevărul Scripturii.

Charlie Kirk a fost întrebat cu vreo două luni în urmă ce ar vrea să se spună despre el, ce anume l-a caracterizat. L-a șocat întrebarea, dar a răspuns „curajul credinței”.

Tot astăzi, am fost la înmormântarea mamei unei prietene. E multă durere și moarte în jurul meu în ultima vreme. La astfel de evenimente, aud cuvinte frumoase spuse despre cei care pleacă dintre noi.

Nu pot să nu mă întreb, care cuvinte îmi caracterizează viața? Ard pentru credința mea? Este ea molipsitoare? Știe cineva despre credințele mele?

Citeam astăzi înscrisurile de pe pietrele funerare, 14 ani, 5 luni, 20 de ani, 30 de ani, unii erau mai în vârstă. Eram într-o parcelă nouă, și mulți dintre cei îngropați acolo erau tineri. Citind acele cifre m-am simțit... bătrână.

Realizez mai mult cât suntem de trecători, cât de rapid ne degradăm, și ce repede trece viața asta.

Mă întreb la fel ca Iov, ”Ce este omul, ca să-Ți pese atât de mult de el, ca să iei seama la el,” (Iov 7:17)

Un răspuns mi-l dă Solomon „Ce este omul se cunoaște după numele care i s-a dat demult: se știe că este din pământ, și nu poate să se judece cu Cel ce este mai tare decat el.” (Eclesiastul 6:10)

mai mult ca perfect la început de an școlar

Mi-am construit în ani o expresie, dar și o explicație. Când era întrebată cum sunt, răspundeam „de la excelent în sus”.

Sunt tot cu Avram, dar între timp, mai citesc și alte cărți. Citesc despre perfecționism, despre perfecțiune și excelență, despre efectele devastatoare ale perfecționismului și excelenței în viețile noastre.

După ce am citit acele explicații, am realizat că expresia construită de mine înseamnă că nu mă mulțumește perfectul, nu mă mulțumește excelentul, ci eu vreau să fiu mai mult decât excelent. Mi-am impus un standard dincolo de excelent, o iluzie devastatoare.

Normal că vorbesc cu Avram despre asta și el îmi spune că pe când avea 99 de ani, i s-a arătat Domnul din nou. Îl cunoaște pe Domnul de 24 de ani și realizează câte a învățat despre El. Când i se arată acum, Dumnezeu se prezintă „Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic. Umblă înaintea Mea și fii fără prihană.” Geneza 17:1

El Shadai, Dumnezeul Cel Atotputernic, Dumnezeul a tot-suficient alege să se arate omului, lui Avram, și vine la acesta spunându-și Numele. Apoi Îi dă o poruncă, „ Umblă înaintea Mea și fii fără prihană”

Înaintea cui umblu eu? În căile cui îmi aleargă gândurile, ideile, credințele, picioarele?

Sunt la mulți ani distanță de Avram, și mi se cere același lucru, dar spus altfel. „Fiți sfânt, căci Eu sunt Sfânt.” Și porunca aceasta o găsesc dată mereu și mereu pe paginile Scripturii.

Nu mi se cere mai mult decât excelent, nu mi se cere mai mult decât perfect, mi se cere să fiu sfântă, adica perfectă. Nu mi se cere să fiu preasfântă.

Realizez că mi-am pus o povară care nu mi s-a cerut, și de care acum vreau să scap. Știu cu cine să vorbesc despre asta.

Astăzi, copiii încep școala. Și am fost întrebată dacă sunt entuziamată de un alt început de an școlar. M-a șocat întrebarea. Fiecare zi este diferită. Fiecare zi are bătăliile, înfrângerile și succesurile ei. Fiecare zi e plină de descoperiri mai bune sau mai rele. Fiecare an este o provocare la creștere, dezvoltare, descoperire. Fiecare an are binecuvântările lui.

Ce îmi doresc în acest nou an școlar? Să fiu ca Avram care nu se ascunde în mulțime, nu este la fel ca ceilalți, ci alege să asculte, să plece și să-L lase pe Dumnezeus să scrie istorie cu el. Îmi doresc să umblu înaintea Lui, și umblarea mea să fie întreagă înaintea Lui, îmi doresc să nu-mi mai pun standard de neatins, ci să mă las reparată și restaurată de Dumnezeu. Îmi doresc să mă bucur de unicitatea mea, să mă bucur de darurile cu care Creatorul meu m-a înzestrat. Îmi doresc să las binecuvântările primite să curgă mai departe, și să nu le adun doar pentru mine. Îmi doresc să am urechile deschise ca să aud ce-mi spune Domnul, ca să-L las să schimbe.

Îmi doresc un an școlar de umblare înaintea Lui, fiind ceea ce El îmi cere. Mai mult ca perfect vreau să rămână un timp a limbii române.

Avram a crezut pe Dumnezeu

Uneori parcă mă pierd, parcă nu mai știu cine sunt, ce cred, ce e cu mine. Când intru în astfel de perioade, mă întorc în Geneza ca să mă întâlnesc cu Avram care va deveni Avraam. Și fac asta pentru că este un personaj care mă fascinează. „Avram a crezut pe Domnul, si Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihanire. (Fac.15:6)”

Avram a crezut pe Domnul. Punct. El a crezut pe Domnul, a crezut orice cuvânt pe care i L-a spus Domnul. Da, el cere semne și dovezi ale legământului, dar Avram a crezut pe Domnul.

A crezut că urmașii lui vor fi ca pulberea pământului și ca stele cerului, a crezut că și cei care nu sunt urmașii lui fizici vor și urmașii lui. „Tot așa și "Avraam a crezut pe Dumnezeu, și credința aceasta i-a fost socotită ca neprihănire." Înțelegeți și voi, dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credință.” (Galateni 3:6-7)

Ce mă leagă pe mine de Avraam? Credința. Îl cred pe Dumnezeu, și sunt parte din familia lui Avraam – tatăl multor națiuni.

„Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: "Avraam a crezut pe Dumnezeu, și i s-a socotit ca neprihănire"; și el a fost numit "prietenul lui Dumnezeu."” (Iac.2:23)

Mi-ar plăcea să beneficiez de toate privilegiile lui Avraam, dar fără să trec prin luptele lui, prin căderile lui, prin frământările și îndoielile lui. Mi-ar plăcea să fiu prietena lui Dumnezeu înțelegând prin asta că viața mea este pe un norișor pufos, cu îngeri care-mi sunt slujitori devotați, fără furtuni, fără dureri și necazuri, fără pierderi, fără frângeri și îndoieli.

Avram a crezut pe Dumnezeu, și a devenit prietenul Lui Dumnezeu.

Cum a fost viața lui Avram? A plecat din țara lui, dintre neamurile lui, din casa tatălui său, s-a luptat pentru nepotul său, a avut parte de pierderi umane și materiale, a avut temeri, a avut un copil cu o mama surogat, a așteptat douăzeci și cinci de ani copilul promis, a locuit într-o țară care era a lui verbal, dar pe care nu avea acte. Avea țara doar pe promisiunea și legământul Domnului cu el. A fost chemat să-și sacrifice fiul iubit, pe cel așteptat și dorit, pe fiul promis.

Avram a crezut pe Dumnezeu, credința i-a fost socotită ca neprihănire și a devenit prietenul Lui Dumnezeu.

Aleg astăzi să cred pe Dumnezeu așa cum a făcut și părintele meu Avraam.

  

El, Creatorul cerului și al pământului este aici

Furtunile de probleme, supărările, necazurile, bolile, trădările, decepțiile și suferințele nu-mi trimit mesaj de atenționare. Nu primesc SOS ca să mă avertizeze. Numai mă trezesc că au venit.

Aleg să stau la povești cu Avram care tocmai s-a întors de la o bătălie. Și el suferă puțin de scenarită, și deși s-a întors învingător, se așteaptă la o revanșă.

Bătălii am și eu. Nu cuceresc fizic ținuturi, nu mă bat cu săbii sau alte arme. Dar adrenalina luptei este și în mine. Temerile sunt parcă parte integrantă din mine. Sufăr de scenarită cronică.

La fel ca Avram, aud o voce și mă înspăimânt. Scenariile din capul meu se bat între ele.

Îmi vorbește cineva care îmi știe numele, dar știe și faptul că mă tem.

În actele de identitate am un nume mai lung, dar mai am un nume scurt/de alint. Și Cel ce îmi vorbește îmi știe numele, știe la ce inflexiuni ale glasului îmi tresare inima.

Mai mult de atât, astăzi, vine cu îndemnul/porunca de a nu mă teme.

El îmi știe numele, știe furtunile, durerile și necazurile mele. El știe trecutul, prezentul și viitorul meu. Știe că mi-i inima cât un purice, că nu-mi place să-mi pierd sănătatea, avuțiile, serviciul, relațiile, pe cei dragi, sau viața mea. Nu-mi place să pierd. Mi-e teamă să pierd. Mi s-a lipit inima de sănătate, de lucruri, de oameni, de locuri.

Ca să cresc în maturitate, ca să Îl cunosc pe El mai mult trebuie să pierd, să dau drumul la ceea ce am apucat cu mâinile și mă ține într-un loc. Uneori stau ca paralizată în emoții, frică, resentimente, amărăciune, așteptare...

Lui Avram i s-a cerut să iasă din țara lui, dintre rudele lui și din casa tatălui său. Mie mi se cere să ies din zona mea de confort, din ceea ce am apucat cu mâinile și țin strâns, din temerile, îndoielile și fricile mele, dintre cei care mă opresc din creștere.

Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov îmi știe numele, îmi știe temerile. A ales să se coboare să-mi vorbească. El, Creatorul cerului și al pământului este aici, spunându-mi pe nume și cerându-mi să nu mă tem.

El este un Dumnezeu credincios

Sunt tot cu Avraam. Dumnezeu îi vorbește, iar Avraam crede fiecare cuvânt rostit de El.

Și nu pot să nu mă-ntreb, ce soi de om era Avraam? Ce avea el, și eu nu am? Cum a crezut tot? Nici o umbră de îndoială nu a avut?

Citesc Scriptura, cred ce scrie în ea, uneori știu că Domnul îmi spune să fac asta sau cealaltă. Și apoi, vine furtuna îndoielilor. Nu mai știu ce să cred, nu mai știu dacă ce am crezut e bine, dacă ceea ce mi se pare că am auzit/citit/crezut e bine.

Am citit promisiunile Lui Dumnezeu, le știu, dar când văd că Îl rog ceva și nu se întâmplă, parcă nu mai știu ce să cred.

Oare mă mai aude, mă mai vede? Oare Îi mai pasă?

 „Să știi, dar, că Domnul Dumnezeul tău este singurul Dumnezeu. El este un Dumnezeu credincios…” Deuteronom 7:9a

Dumnezeu este credincios și când eu nu mai știu ce să cred, și când eu mă îndoiesc și de mine, și când furtunile vin în viața mea iar greul și necazul par a fi lipiți de mine, și când durerea mă face să nu mai pot respira, și când moartea-și întinde aripa.

Dumnezeul în care mă încred este credincios, este vrednic de încredere. Uneori, credința mea pare ca un spin purtat și măturat de vânt. Dar Cel în care mi-am pus încrederea mă adună, mă repară, mă vindecă, mă eliberează, mă regenerează, mă iartă.

De ce?

Pentru că El este credincios.

Iar eu aș vrea să știu totul, să înțeleg totul, să fiu în controlul vieții mele. Aș vrea să știu rostul a ceea ce se întâmplă cu mine, sau cu cei dragi mie.

Numai că El îmi reamintește astăzi, "Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea." Ioan 13:7

scutul și răsplata mea cea foarte mare

Povestesc cu Avram și astăzi, mi-a reamintit un text "Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău și răsplata ta cea foarte mare." Geneza 15:1

Dumnezeu I se arată lui Avram, îi vorbește, la fel cum face și cu mine astăzi, și îmi reamintește să nu mă tem. 

De cine să mă tem?

Temerile mele ar fi războiul, boala, sărăcia, durerea, pierderea celor dragi, a locului de muncă, a casei, a sănătății, a relațiilor cu prietenii, a calamităților naturale, a relației cu El. Și lista poate continua.

Să nu mă tem! Dar cum să nu mă tem când sănătatea mea sau a celor dragi se deteriorează, când simt că mă pierd, când cei dragi mor când parcă sunt singură în fața potopului de probleme, când totul pare că se destramă?

”Eu sunt scutul tău și răsplata ta cea foarte mare.”

Tu ești scutul în care, și după care mă adăpostesc când potopul de durere, necaz, sfâșiere vine.

Tu ești scutul care mă apără de furtunile ce-mi răvășesc viața.

Tu esti scutul care mă apără de săgețile vorbelor, atitudinilor și faptelor celor care mă vor distrusă.

Tu ești scutul când totul pare că se destramă.

Mai mult de atât, Tu ești răsplata mea cea foarte mare.

Nu-mi promiți o viață perfectă așa cum îmi doresc eu. Îmi promiți că Tu ești răsplata mea cea foarte mare. Nu ești doar răsplata. Nu ești doar o răsplată mare.

Tu ești răsplata mea cea foarte mare.

uneori sunt ca Avraam, alteori sunt ca Isaac

 Uneori sunt ca Avraam, şi trebuie să sacrific ceea ce iubesc.

Uneori sunt ca Isaac, ridicat din somn şi chemat să merg undeva. Unde? Nu se ştie.

De ce merg acolo? Eu nu ştiu. Dar se pare că chiar trebuie să ajung acolo.

Pun întrebări cui trebuie, cred eu. Primesc răspunsuri... de mai bine tăceam.

Mai sunt şi alţii lângă noi ajutându-ne pe acest traseu interesant, nou, tăcut şi parcă dureros.

Suntem nevoiţi să lăsăm oameni în urmă, şi să ne continuăm drumul. Şi devine mai dureros, mai greu, mai împovorător.

Sus, pe Muntele Moria misterul parcă se dizolvă.

Uneori sunt ca Avraam care are de adus o jertfă, uneori sunt ca Isaac care trebuie să fiu jerftă.

Când lupta interioară a lui Avraam şi Isaac ajunge la apogeu, se aude o voce, care aduce o interdicţie şi o indicaţie. Apoi se lasă tăcerea...

Uneori sunt ca Avraam care trebuie să jertfesc ceea ce iubesc cel mai mult, alterori sunt ca Isaac care se simte jertfit.

Acolo, pe muntele Moria, Domnul intervine şi poartă de grijă.

Acolo, pe muntele Moria, vieţile lui Avraam şi Isaac se schimbă. Nu mai coboară la fel.

Uneori mă simt ca un naufragiat

Uneori mă simt ca un naufragiat.

Mă simţeam bine în barca vieții mele, dar au venit furtunile, apa a intrat în barcă şi a trebuit să înnot. Nu ştiu să fac asta, dar am găsit o Stâncă.

Stau aici pe Stânca, şi vin furtunile, apa uneori urcă ameninţător, vânturile par a mă dezechilibra. În mijlocul necazurilor, durerilor, pierderilor, trădărilor, vorbelor ce taie-n carne vie, eu stau pe Stâncă.

Iar Stânca mea este neclintită. Nu o mişcă valurile, furtunile, evenimentele care par că-mi dau viaţa peste cap, sau ca mi-o iau.

Stânca mea este Dumnezeul în care mi-am pus încrederea, Cel ce este veşnic şi vrednic de încredere, Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov.

„Pot să se mute munții, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine, și legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are mila de tine.” (Isa.54:10)

El nu mi-a promis o viață pe un norișor pufos, cu adieri și brize blânde și calde. El a promis că va fi cu mine când vin cutremurele, furtunile, când moartea-și întinde aripa, când boala mă macină, când totul pare că se destramă.

El a promis că înși prin toate acestea dragostea Lui nu se va muta de la mine, iar legământul Lui de pace nu se va clătina, pentru că are milă de mine. El are milă și de tine.

Hagar și Dumnezeul care mă vede

De câteva zile mă tot frământ cu un personaj feminin mai „neimportant”. Este vorba de Hagar. Povestea ei o găsim în cartea Geneza.

Conform Scripturii, ea este dată Sarei  ca și cadou când Faraon nu știe cum să scape mai repede din Egipt de ea și de Avraam.

Conforma tradiției iudaice, Hagar era fiica lui Faraon născută dintr-o țiitoare neimportantă. Din istorie știm că fiicele erau folosite pentru alianțele din țări.

Cum se simțea Hagar?

Neimportantă, neiubită – tatăl ei a dat-o unor străini, iar a trebuit să învețe o altă limbă, să stea cu niște necunoscuți, mai apoi să devină soția unui bărbat care clar nu o iubea, dar pe care nevasta îl cicălea că vrea copii.

Dacă Faraon nu îi era tată ci stăpân, atunci a fost dată unor oameni de care Faraon voia să scape, să uite de ei. Ce deduc eu? Voia să scape și de Hagar.

Neimportantă, neînsemnată, nu putea lua nici o decizie legată de propria-i viață. Trebuia să meargă acolo unde i se dicta, să facă ce i se spunea, să-și nege sentimentele, ideile, credințele, pentru a fi o bună servitoare/angajată/soție.

În proprietatea lui Avraam și a Sarei află că ei se închină unui alt Dumnezeu. Ea tocmai pleca dintr-o casă și o familie plină cu zei muți și reci. Probabil că le-a urmărit comportamentul celor do soți, i-a observat și analizat. Probabil că și-a dorit să audă și ea cum vorbește Dumnezeul lui Avraam.

Rămâne însărcinată cu soțul ei, Avraam. Dar Sara nu este mulțumită de situație, și o alungă.

Este undeva în pustiu, fără apă, fără mâncare, iar în jurul ei este numai nisip cât vezi cu ochii. Moartea stătea după fiecare dună de lângă ea.

Deodată, aude o voce care o strigă pe nume și o întreabă unde se duce și de unde pleacă. Mai mult de atât, vocea asta îi știe numele și statutul social, știe și de copilul care îi crește în pântece.

Deci așa vorbește Dumnezeul lui Avraam.

Dar stai puțin.

Dumnezeul acesta a lui Avraam i-a vorbit ei. Iar ea este egipteancă, sclavă și nevastă, străină, alungată, neiubită, nesemnificativă, aruncată și alungată de ici colo.

Dumnezeul lui Avraam este cel care vede, El este El Roi.  "Tu esti Dumnezeu care mă vede!" căci a zis ea: "Cu adevărat, am văzut aici spatele Celui ce m-a vazut!" Geneza 16:13

Lângă noi sunt mulți bolnavi, oameni cuprinși de disperare, de temeri, oameni care au frământări și întrebări. Unii se simt singuri, triști, părăsiți, abandonați de oameni, se simt uitați de Dumnezeu, se simt ca și Hagar.

Dar Hagar îmi reamintește astăzi că Dumnezeul ei este Cel care vede, Cel care mă vede și pe mine, indiferent de starea în care sunt, de situațiile prin care trec.

Arta de a muri, Rob Moll

Bunicul de pe tată a rămas văduv înainte  de a mă naște eu, și iubea tare mult dulciurile. Locuia la câteva case de bunicii materni, iar bunicii erau prieteni. Eu stăteam la bunicii materni. Îmi aduc aminte că bunica gătea, ne așezam la masă, iar după ce mâncam urma o plimbare scurtă până la celălalt bunic. Îi duceam mâncare caldă.

Aveam patru ani și ceva, știam că bunicul patern era bolnav, și acum locuia la una dintre surorile tatei. Într-o seară, părinții erau în vizită la bunicul, dar tata s-a întors să mă ia cu el. Bunicul voia să mă vadă. Ne-am certat pe o bucată de ciocolată, rupsese o bucățică din ciocolata mea. Mi-a dat-o pe a lui întreagă, dar eu tot nu l-am iertat că îmi luase din ciocolata mea.

Bunicul era un mare pupăcios, și pe deasupra avea o mustață scurtă care-mi înțepa fața când mă pupa.

Am plecat de la bunicul în acea seară după ce mi-am luat porția de pupături înțepăcioase. Tata a ales în acea seară să stea cu el, să mai povestească...

Bunicul, la un moment dat, l-a trimis să îi aducă din camera de alături o cană cu apă. Când tata s-a întors la el, bunicul murise.

Cu câteva ore înainte își văzuse, pe rând, toți copiii rămași în viață, și o parte dintre nepoți.

La câțiva ani distanți, eram adolescentă, am aflat că bunicul matern era bolnav. Fata lor cea mai mare era venită acasă, fratele mamei fusese să îl viziteze. Bunicul a trimis pe cineva să-i spună tatălui meu să meargă la el. Mama era și ea mai mereu pe acolo.

Tata fusese la serviciu, mama venise o fugă acasă. Imediat ce a auzit de rugămintea bunicului, tata s-a dus la el. Au stat de vorbă doar ei doi, pentru fiecare dintre noi bunicul a spus câte o vorbă – ca o binecuvântare. Și i-a spus să o trimită pe mama că are să îi spună și ei ceva. Mama urma să se ducă din nou la el a doua zi.

A doua zi, înainte cu puțin ca mama să ajungă la el, bunicul a murit.

Mereu, mama se întreabă ce a vrut bunicul să îi spună. De ce nu a ajuns mai devreme la el? De ce a vrut să termine treaba, și apoi să se ducă la el? De ce nu a așteptat-o?

Cu douăzeci de ani în urmă, de ziua tatei, eram la el și așa din senin ne spune că el va muri. Am râs cu toții. I-am spus să o lase mai moale cu amenințările, și apoi toți murim într-o bună zi.

A mai trecut o lună și ceva, iar pentru tata a venit acea bună zi. La fiecare întâlnire ne mai spunea câte ceva, parcă știa că va pleca. O dublă comoție cerebrală a adus pentru el acea bună zi.

Mama îl lăsase acasă să aducă lemne pentru seară și ea s-a dus până la fratele meu, la câteva case distanță.

Cartea „Arta de a muri” de Rob Moll mi-a adus aminte de faptul că moartea face parte din viață, că oricât am trage de noi... tot murim.

Înainte de muri, una dintre bunele mele prietene, mi-a spus: „Cella a început să miroase ca-n cer!” Iar eu am bombardat-o cu întrebări. Mi-a spus senin, „nu pot să-ți explic cum miroase cerul.”

De ce vrei să sărbătorești Paștele?

Mâine este mare sărbătoare! Dar te rog să îți faci puțin timp ca să meditezi la ce s-a întâmplat de Paște, în Ierusalim, pe vremea Lui Isus-Yeshua.

A cui era sărbătoarea?

De ce o celebrezi și tu?

Ce rol ai tu în această sărbătoare?

Ce trebuie să faci tu acum la această sărbătoare?

De ce vrei să o sărbătorești?

Cine este Mielul jertfit pe crucea din Golgota?

De ce un miel? De unde vine tradiția asta? Care este rolul mielului?

Cine te-a invitat la această sărbătoare?

Sub ce pretext o celebrezi?

Și chiar așa, de ce sărbătorești Paștele?

Știu, am pus aceeași întrebare de trei ori. Nu e o greșeală.

Împăratul intră în Ierusalim

De aseară, evreii sunt în sărbătoare. Este Paștele, și suntem încă în 14 nisan.

Creștinii, astăzi, celebrează intrarea Împăratului în Ierusalim. Nu era prima dată când Isus-Yeshua intră în Ierusalim, dar conform planului Său veșnic, acest Paște era altfel. Era Mielul care se aducea jerftă. Cred că Isus este Mesia – Yeshua HaMashiach, Fiul Lui Dumnezeu, Împăratul Împăraților și Domnul Domnilor.

Primul Paște și exodul nu a fost numai despre eliberarea din robie, ci este invitația Domnului la o relație între El și poporul Israel. Dumnezeu alege să își scoată poporul Lui din Egipt. Israel este al Lui, și nu îl mai voia sub robia lui Faraon. Fizic și vizibil, Domnul era în stâlpul de foc, sau în norul care îi acoperea ziua și noaptea. Domnul luptă cu alte poporare și face un loc pentru poporul Lui, îi dă o țară. Un pământ atât de controversat astăzi.

Isus este Fiul Lui Dumnezeu, Împăratul, și intră înainte de Paște în Ierusalim împlinind cuvintele spuse de profetul Zaharia „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit și biruitor, smerit și călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgărițe.” Zaharia 9:9

Dar și cuvintele lui Isaia „Iată ce vestește Domnul până la marginile pământului: "Spuneți fiicei Sionului: „Iată, Mântuitorul tău vine; iată, plata este cu El, și răsplătirile merg înaintea Lui.” Isaia 62:11

Ierusalimul era cunoscut ca și Sion (2 Samuel 5:7). Iar Împăratul intră călare în cetate pe un măgăruș respectând condițiile încoronării.

Mi-ar fi plăcut să fiu acolo, să văd cu ochii mei mulțumea, să îi văd rupând crengile copacilor, punându-și hainele ca și covor regal. Să-I văd pe copii strigând cât de tare puteau „Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului - Baruch haba b’Shem Adonai! Osana în cerurile preaînalte!”

Cei mai mulți veniseră să-L asculte, unii vedeau că e ceva cu El, se mirau cu toții de modul Lui de a interpreta Scriptura, erau uimiți de învățătura Lui, de puterea cu care vindeca, vorbea, scotea duhurile care-i chinuiau pe oameni.

Tot poporul Îl aștepta pe Mesia. Numai că Isus-Yeshua nu corespundea așteptărilor multora.

Înainte de a acuza pe alții, mă uit la mine. Nici pentru mine uneori nu corespunde așteptărilor. Aș vrea să nu mă doară nimic, să îmi asculte rugăciunile instant, să nu fie nevoie de perioade de deșert și pustiu în viața mea, să îmi instaleze bucuria și mulțumirea ca pe niște softuri funcționale, să îmi facă și să îmi dreagă. Sunt uimită și eu de învățăturile și de minunile Lui, dar uneori aș vrea să Îl manipulez ca pe duhul din lampa lui Aladin.

Intrarea în Ierusalim nu era în zi de sărbătoare, oamenii veneau în cete în cetate ca să se pregătească de sărbătoare, de Paște. Veniseră însă și cu dorința de a-L vedea pe Profetul despre care auziseră atâtea. Era oare chiar El, cel despre care spusese Moise?

Trăiesc în democrație și îmi este greu să înțeleg mornarhia. Cum să mă comport cu un Împărat? Împărarul intră în Iersalim hotărât să Își ducă planul la îndeplinire, împlinind profețiile.

Urmează o săptămâna care va schimba istorii omenerii, care va aduce eliberare unora și multă durere altora.

Cine îmi este Împărat?

Am prins câțiva ani din comunism. Nu au fost mulți, dar au fost suficienți cât să pricep că nu ne era bine. Nu m-a interesat politica niciodată, nu mi-a păsat nici de cine era la conducere. Îmi era însă frică de ei. Îmi era frică de ceea ce ar fi putut sistemul lor să ne facă. Am intrat apoi în democrație, am știut cine e președinte, uneori am știut și cine este prim ministrul, dar au fost prea mulți...

Despre monarhia din România nu am auzit povești prea frumoase, sau poate că cei ce le-au trăit nu au experimentat nimic roz. Pentru ei a fost amar...

Nu înțeleg monarhia. Și din acest motiv îmi este foarte greu să înțeleg unele aspecte ale Scripturii. Realizez că anumite porțiuni ale Scripturii le tratez ca pe niște povești din care alții să învețe...

Studiez cartea Matei, am ajuns în capitolul 22 unde Isus – Yeshua spune o poveste, pune întrebări, discută cu ucenicii, cu fariseii, cu elita intelectuală și spirituală. Textul începe cu o poveste a unui împărat care face nuntă fiului său, trimite slujitorii cu invitațiile. Dar aceștia se întorc doar cu refuzuri. Trimite alți servitori, iar unii dintre ei sunt bătuți, alții sunt uciși. Împăratul se supără pe cei răi care i-au ucis pe slujitori și nimicește cetatea, dar trimite slujitorii să cheme pe oricine găsesc la intersecțiile drumurilor. Și așa se face nunta.

Știam povestea asta...

În contextul nostru, dacă vrei să te duci la o nuntă, te duci. Dacă nu ai bani, sau nu vrei să te duci la nuntă, nu te duci. După logica mea, nu am înțeles de ce s-a supărat împăratul așa de tare. Poate că oamenii aveau chiar aveau treabă.

Dar uit niște lucruri din Scriptură. În seara aceasta, începe Paștele. Iar Paștele și exodul nu sunt doar o eliberare din robie, este o călătorie de învățare a unui popor, o relație a acestuia cu Dumnezeul lui. Dumnezeu Îi scoate din Egipt, și intră în relație cu ei. Ei sunt ai Lui. Cu această sintagmă merge Moise la Faraon ca să ceară eliberarea „poporului Meu” din Egipt. Erau ai Lui de la legământul cu Avraam. El era Împăratul poporului Israel.

Trec ani de relație, cu suișuri și coborâșuri, iar Israel își dorește împărat fizic, uman, acceptând toate condițiile impuse de acest statut. Voiau să fie la fel ca celelalte popoare. Doresc un împărat refuzând domnia Împăratului.

Neascultarea de Legea Domnului îi duce în mai multe perioade de robie. Așa erau și pe vremea lui Isus-Yeshua. Erau sub robie romană, plăteau biruri cu bani romani, iar darea la templu o plăteau cu bani evreiești.

Matei 22 capătă alt înțeles studiind acum pilda fiului de împărat, cât și plata birului.

Împăratul este Dumnezeu. El face o nuntă Fiului Său, iar la nuntă este chemat poporul Lui. Slujitorii sunt profeții trimiși de-a lungul vremii. Invitația la nuntă este din nou o chemare la relație.

După refuzul celor chemați initial, au fost chemați toți oamenii, și buni și răi. Cei care au venit la nuntă, au trecut prin protocolul de nuntă, și au intrat în sala de onoare. Au respectat protocolul Împăratului. Doar unul a intrat în sală fără să țină cont de protocol, de cerințe, de legile împărăției. Acela a ieșit imediat în evidență, iar Împăratul l-a trimis afară „Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor!  Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.”

Nu am înțeles pilda cum trebuie pentru că nu am știut să mă raportez la monarhie. Mai mult de atât, realizez că uneori sunt credinciosă, iar uneori sunt religioasă și țin tare mult la litera legii, interpretând-o după cum cred eu că e bine. Uneori sunt ca fariseii și cărturarii legii din vremea lui Isus-Yeshua.

Recunoscându-L pe Împărat, mă supun Lui. Recunosc că tot ceea ce am Îi aparține. În Împărăția Lui am o casă, dar casa Îi apaține Lui, toată Împărăția cu tot ce este în ea, este a Împăratului. Eu sunt administrator a bunurilor Lui, mă bucur de toate lucrurile și lucrările Lui.

Trăiesc aici în România, recunosc autoritatea statului, dar este democrație...

Cine îmi este Împărat? Dau Cezarului ce este al Cezarului, și Lui Dumnezeu ce este al Lui?

Creștinii, mâine, celebrează intrarea Domnului în Ierusalim.

În Ierusalum, atunci, a intrat Împăratul. I s-a cântat „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!”. Împăratul a intrat în Ierusalim ca să fie Mielul venit de Sus care moare pentru păcatul meu și-al omenirii.

Și uneori parcă informația asta nu se leagă în capul și-n inima mea. E prea mult. Aș vrea să pot plăti și eu ceva. Dar nu am ce, nu am cum…

Am primit invitația la relație, la nuntă. Acolo unde eram, m-a găsit Împăratul, și am ales să răspund invitației lui și Îl recunosc ca Împărat. Nu pricep încă bine monarhia, dar am decis să-L las pe El să mă învețe cum să mă raportez, cum să acționez, cum să trăeiesc în Împărăția Lui.

Vine Paștele, iar eu mă pregătesc să-mi revizuiesc relația cu Cel venit de Sus, cu Împăratul.

10 nisan - mi-am luat miel

 Ziua de 10 nisan conform calendarului evreiesc s-a încheiat în seara asta. Conform Scripturii, mielul a fost deja cumpărat, e la noi în casă.

Am vrut să mă dau mare că părinții mi-au luat animal de companie, dar toți vecinii mei sunt evrei și respectă legea Lui Dumnezeu, deci toți au câte un miel acasă.

Moise a venit din pustiu, de departe, și ne-a spus că a vorbit cu Dumnezul lui Avraam, Isaac și Iacov, cu Cel cu care noi suntem în legământ. De când a revenit Moise aici, în Gosen, viața a devenit ca un tobogan.

Moise se tot duce cu Aaron la Faraon ca să vorbească cu acesta. După ce iese de la Faraon, încep urgiile. La început, nu am mai avut apă. Toată fusese transformată în sânge. Și ce miros era…

Cumva îmi plăcea de Faraon, dar când am văzut că își cheamă vrăjitorii și transformă apa și ei…. Mi-am schimat părerea. Nu era de ajuns? La fiecare urgie, Faraon îi chema pe vrăjitori să facă și ei ce făcea Moise.

Apoi au venit broaștele, păduchii, apoi niște muște câinești sau tăuni.

După ce am scăpat de muștele acelea mari, noi, cei din Gosen ne uitam la ce se întâmplă cu vecinii noștri egipteni. Au venit peste vitele lor o ciumă/molimă care le-a ucis animalele. Parcă locuiam într-un cimitir în putrefacție.

Apoi au venit niște bube peste oameni, iar Faraon își tot chema vrăjitorii să mai facă și ei nișe bube.

Ploaia și pietrele au bătut tot. Nu a rămas nici o frunză pe ramuri, nici un fir de iarbă în picioare. A ucis tot ce era pe câmp, om sau animal. În Gosen, adica la noi, era liniște… Nici vrăjitorii nu mai erau chemați la Faraon.

Când s-a încheiat cu ploaia și cu piatra, a apărut un roi de lăcuste care a devorat tot. Nu mai vedeai pic de verde. Orice frunzuliță, frunctă sau cereală a dispărut mâncată de lăcuste.

Faraon se încăpățâna mereu și mereu și nu ne lăsa să mergem să ne închinăm Dumnezeului nostru.

Părinții noștri ne-au explicat cum a creat Dumnezeu lumea, cum era întunericul când a făcut lumina. Noi ne uitam la ei, și ne întrebam ce fel de întuneric era acela. Nu a trebuit să ne întrebăm mult, pentru că l-am văzut la vecinii noștri. Aprindeau lumina, iar aceasta nu se difuza în întuneric. Efectiv nu vedeai nimic, deși aveai lumina aprinsă.

În timp ce egiptenii se luptau cu întunericul, Moise i-a chemat pe bărbații poporului și le-a spus să își ia în casă un miel. Are Moise acesta niște idei…

Trebuie să îl ținem în casă. Mama se pregătea să vocifereze, dar tata i-a spus că așa e poruncă de la Dumnezeu.

În Israel, la ani distanță, un alt Miel se pregătea de Paște.

Dar până pe 14 nisan mai este un pic. Între timp mă bucur de mielul din casă.

Estera şi sărbătoarea de Purim

În seara asta, începe sărbătoarea de Purim. Şi povestea acestei sărbători o găsim în cartea Estera. Este vorba, în mod special, despre o fată din seminția lui Beniamin, care era deja în robie. Părinții ei au murit în timpul invaziei, iar verișorul ei Mardoheu a înfiat-o. El era scrib – adică un fel de secretar la curtea lui Ahashverosh. Era un om citit, învățat, manierat, educat și foarte bun la limbi străine, politică și diplomație. Mare parte din ceea ce știa el a învățat-o și pe Hadasa. Este cunoscută mai mult sub numele de Estera.

Deși erau în robie, Mardoheu a crescut-o pe Hadasa conform tradiției evreiești. Era o bună cititoare, iar Mardoheu avea acasă sulurile Torei, sau ale Scripturii. Mai mult decât atât, făceau dezbateri împreună, iar Mardoheu era un fel de lider spiritual al locului unde stăteau în Susa.

Ahashverosh nu era un împărat care reacționa bine la beție. Dă un banchet mare și vrea să se laude cu frumusețea nevestei lui. Curtenii lui erau mai beți decât el și voiau un spectacol cum găsești în barurile de noapte. Numai că împărăteasa refuză să apară la banchetul împăratului și refuzul acesta îl înfurie tare pe împărat.

Are loc un divorț rapid și se dă un ordin imperial prin care se caută o soție pentru împărat. "Să se caute pentru împarat niște fete fecioare și frumoase. Împăratul să pună în toate ținuturile din împărăția lui dregatori însărcinațti să strângă pe toate fetele fecioare și frumoase, în capitala Susa, în casa femeilor, sub privegherea lui Hegai, famenul împăratului și păzitorul femeilor, care să le dea cele trebuincioase pentru gătit.”

Mardoheu și ceilalți scribi au trebuit să scrie ordinul în toate limbile robilor din imperiu, dar, până să ajungă el acasă, Estera este răpită de armata împăratului și dusă la palat, în haremul acestuia.

Și noi am crede că stătea la solar sau în piscină, și-a pus gene și unghii false, se dădea cu cremă și se machia toată ziua.

Estera și celelalte fete au intrat într-un ritm intensiv de învățare. A învățat să se epileze, să se spele... peste tot, a învățat cum să folosească parfumurile, pe unde să se dea cu ele, cum să mănânce, cum să bea, cum să așeze o masă, cum să servească o masă, cum să zâmbească, cum să stea, cum să vorbească cu diferite oficialități.

Dar nu numai atât, a învățat politică, trebuia să știe despre religiile popoarelor din imperiu, dar și despre relațiile internaționale, maniere, muzică, dans, economie și filosofie, artă și cultură. Apoi a trebuit să învețe ce îi place și ce nu îi place împăratului, ce bijuterii se asortează cu hainele și materialele pe care le va purta.

Da, Hadasa era frumoasă. Dar a simțit că mâna bună a Domnului este cu ea și îi dă trecere. Înainte de a fi răpită și dusă la harem, visa să se căsătorească, să aibă copii care să-l fericească pe Mardoheu, care a fost făcut eunuc.

Visurile i s-au frânt brusc și a ajuns în casa femeilor din curtea împăratului.

Este aleasă de Ahashverosh și ajunge împărăteasă. Și aș crede că a trăit o viață de poveste, cumva aștept să aud că au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

Dar în împărăție era un om care ura de moarte poporul Israel. Reușește să ceară lichidarea/uciderea tuturor evreilor din imperiu, iar împăratul își pune semnătura și sigiliul pe acest ordin, neștiind că soția lui era condamnată la moarte.

Împărăteasa Hadasa nu devine o femeie fițoasă, cu nasul pe sus, care crede că ceilalți trebuie să-i fie la dispoziție. Este o împărăteasă care își iubește servitorii, care nu uită de unde a plecat. Când primește mesaj de la verișorul ei să meargă la împărat ca să-și ceară viața, toți servitorii ei stau împreună cu ea în post și rugăciune trei zile. Toți aleg să ceară Dumnezeului lui Avraam, Isaac și Iacov să intervină pentru poporul Lui.

Nu fusese chemată la palat de multă vreme, își risca viața dacă intra în fața împăratului. Dar nu mai conta. Viața oricum îi era în pericol.

Dumnezeu face o minune pentru poporul Său. Estera și poporul Israel își câștigă dreptul de a trăi.