am nevoie de Tine

Cu vreo doua saptamani in urma, intr-o duminica dimineata, am coborat in bucatarie sa imi iau ceva ... nu mai stiu ce, si la televizor, pe OTV cred, era o predica. Nu stiu cum il chema pe nenea predicator, insa am prins o poveste care imi tot da de gandit.
Inainte de Revolutia din 1989, copilul unui pastor (nu-mi aduc aminte nici un nume) moare. Cel mai mic dintre copii din trei sau patru cati aveau ei vine acasa de la scoala, ii e rau, il duc la spital si diagnosticul a fost: moarte naturala. Trec anii, vine revolutia si pastorul primeste acasa o scrisoare in care un detinut il roaga sa vina la el in vizita la puscarie. Si, daca vine sa ii aduca ceva de mancare. Pastorul se duce (la Arad) la puscarie sa il viziteze pe asta. Nu il cunostea deloc pe detinut.
Dupa vreun an, primeste o alta scrisoare in care detinutul il invita din nou la puscarie si de data asta ii spune sa vina cu sotia si copii, scriindu-le numele la toti. Pastorul ramane uimit de unde stie asta atatea amanunte din viata familiei sale. Erau invitati la botezul acestui detinut, se convertise.
Pastorul Dugulescu aranjase sa se faca serviciul de botez in curtea puscariei, erau multi oameni veniti la eveniment si inainte de a intra in apa, Dugulescu il intreaba pe detinut. "Ai ceva de marturisit aici, in fata martorilor vazuti si nevazuti?"
"Da, am. Vreau sa ma adresez familiei pastorului ce i-am invitat azi aici si sa le spun ca cel mai mic copil al lor nu a murit de moarte buna. Eu sunt cel care l-am ucis. Asa mi s-a ordonat. Frate pastor, ani in sir v-am urmarit si trebuia sa va ucid. Mai am inca 17 crime de care sunt acuzat. Securitatea va voia mort. Eram bun in ceea ce faceam. Numai ca arma mea nu se declansa cand erati in vizorul ei, efectiv ramanea blocata. Am raportat superiorilor mei acest lucru si mi s-a spus sa ma ating de unul din copii, de cel la care mi se pare ca tineti mai mult, la cel mai inocent. L-am intepat in curtea scolii cand era aglomerat si elnu a stiut ce se intampla. Eu sunt cel ce l-am ucis. V-am invitat azi, aici, in public, in fata martorilor vazuti si nevazuti, in fata cerului ca sa imi cer iertare, dupa douazeci de ani."
S-a asternut o tacere de mormant si pastorul impreuna cu sotia au venit langa detinut si cu ochii in lacrimi i-au spus: "Te iertam! Hristos te-a iertat, te-a eliberat. Vrem sa facem si noi la fel"
Au fost intrebati daca sunt de acord acum dupa cele auzite ca detinutul sa mai fie botezat. Au raspuns: "Da, cum sa nu. Ne e greu, a fost cumplit sa treci prin decesul acelui copil, douazeci de ani sa stii ca a murit de moarte buna si acu sa stai fata in fata cu cel ce ti-a omorat copilul, nu e usor. Nu, nu e deloc insa in Numele Lui Hristos ce a murit pe cruce pentru pacatele mele si ale acestui detinut, a Hristosului ce a inviat a treia zi acum primesc putere de la El ca sa ii acord iertarea, acum dupa douazeci de ani."
De atunci, ma tot gandesc cum de oamenii aia au iertat? Cum as fi reactionat eu? Ce as fi facut eu? In mine parca curge legea ochi pentru ochi si dinte pentru dinte. L-as fi mancat cu tot cu pene acolo. Ma uit la mine ca stiu de Hristos inca din burta mamei, ca stiu povestea nasterii, mortii, invierii de cand ma stiu si L-am acceptat pe Hristos ca Domn si Mantuitor si cred in El insa tot ma trezesc vulcan ce spumega. Si daca as deschide gura as ucide din cuvinte in secunda unu.
Doamne, Tu zici ca faci toate lucrurile noi si cumva parca as vrea sa ma schimbi instant, sa ma faci calma, linistita, numai ganduri bune sa am, fara pic de rautate, gelozie, manie, razbunare, fara dorinte ce ma ingrozesc, fara ganduri de inavutire instantanee, fara dorinte de vedetism, fara sa-mi mai doresc un loc unde sa ma ascund si e o teama ce vine din neacceptare, din teama de respingere.
Incet, incet am invatat sa povestesc cu Tine, si-mi place sa iti spun cate in luna si-n stele si pot sa iti spun toate astea pentru ca Tu ma iubesti asa cum sunt, si uneori mi-i rusine de mine cum sunt, insa cand disperata si rusinata fugeam in ascunzatoarea mea am facut o descoperire colosala. Acolo, ma asteptai Tu sa plangi cu mine, sa imi iei suferinta, sa imi pansezi ranile, sa ma iubesti, sa imi dai odihna.
Nu ma vad o fiinta noua, ochii astia fizici nu ma pot percepe asa. Vad ca anii trec si eu inaintez in varsta si cate un fir de par alb se incapataneaza mandru sa fie deasupra celorlalte si ... vad in mine multe ce nu mi le doresc sa le vad. Insa ca un copil alerg la Tine, indiferent ca acum sunt om matur si cica cu capul pe umeri. Am nevoie de Tine, am nevoie disperata de Tine.

imagine preluata de pe http://www.flickr.com/