miercuri, 1 decembrie 2010

moartea e o realitate

Cand aveam patru ani, s-a facut consiliu de familie si mama ne-a anuntat ca va merge la operatie si ... e posibil sa moara. Au trebuit sa imi explice ce e aia moarte. Mama a plecat, s-a intors si stiam ca trebuie sa avem grija de ea, ca medicamentele s-ar putea sa nu fie cele mai bune sau organismul sa rectioneze exact invers. In acelasi an a murit bunicul de pe tata. Avea mustata si cand ma prindea ma pupa de numa iar eu fugeam de el ca imi intepa fata.
Acum insa, statea serios intr-o cutie mare si urata pe masa, toata familia era acolo si vorbeau soptit, unii plangeau. Eram in brate la tata si vazand ca toti soptesc am inceput sa intreb incet: de ce bunicu e asa serios? Nu se ridica de-acolo? Nu ii e frig? Unde mi-a pus bomboanele? Nu mai are? Cum sa nu mai aibe bomboane, el avea tot timpul pentru mine ceva dulce, stiu eu unde le tinea ... pot sa vad? De ce nu se ridica sa vorbeasca cu mine? Am venit la el si el nu vorbeste cu mine si nu deschide ochii? Se joaca cu mine? Nu e frumos jocul asta acum. Tata era cu ochii in lacrimim si m-a scos de acolo ... prea multe intrebari. M-a dus in camera alaturata si a incercat sa imi explice unde a plecat bunicul. Am inteles ca nu se va mai intoarce ... si nu o sa il mai vad pana nu merg si eu in cer unde a plecat el deja.
Spre disperarea parintilor mei, nu ratam nici un mort de vazut, de orice ar fi murit. Mama isi spunea povestea de fiecare data: "sa nu te uiti la mort, sa nu te sperii, sa nu ramai cu sechele. Promiti ca nu te uiti?". "Deloc? Adica sa merg la inmormantare fara sa vad mortul? Pai atunci stau acasa. E ca si cum m-as duce la nunta fara sa vad mireasa sau mirele." Ne targuiam pana ajungeam sa promit ca ma uit numai un pic.
Mi se tot spune sa nu ma gandesc la moarte deloc, ca sunt tanara, ca moartea e pentru cei batrani si satui de zile, ca moartea e o rupere dureroasa de cei din familie, ca e o insulta adusa vietii, ca se lucreaza la inventia unor medicamente ce ne-ar face sa nu mai murim.
Stiu ca suna nebuneste insa moartea e o realitate. Si pentru mine vine o zi in care voi pleca ACASA. Nu vreau medicamente care sa ma faca sa traiesc vesnic in corpul asta. Ooooh, nu. In nici un caz in corpul asta, cu dureri ce imi taie respiratia, cu migrene de mi-i greata si de apa ... Si cand ma asteapta Tata pemtru o alta viata, una vesnica, una fara dureri, fara despartiri, fara lacrimi si jale, de ce sa vreau una chinuita aici?
Aud de oameni ce si-au luat ziele pentru ca i-a parasit cel drag, ca se ingrasau, ca visul lor se naruia, visul de fericire, vis in cariera, in bunastare, in ... vedetism.
Mi-am asezat capul langa inima Lui Isus si i-am ascultat bataile inimii. Stiu cine sunt, stiu unde ma duc, sunt in mana Lui in orice miliardime de secunda, prin mana Lui trece durerea, suferinta, El stie numarul lacrimilor mele, stie dorurile, stie visele, stie nevoiele. ACASA la Tata ma voi intalni cu tata, cu bunicii, unchi, matuse, verisori, prieteni, familia mi-i acolo si ma asteapta. De ce sa imi fie teama? De ce sa fug de o realitate?
Da, mi-i dor de tata, de cei plecati .... mi-i extrem de dor uneori si despartirile sunt grele insa sunt de o perioada mai lunga sau mai scurta. Mi se spune ironic ca pot vorbi usor despre moarte pentru ca nu am familie, nu am copii, nu am responsabilitati, obligatii. Parca as fi Fata Morgana, aparuta de nicaieri, fiind a nimanui si ... traiesc cu aer, ma imbrac cu frunze sau mai stiu eu cum imi apar hainele iar corpul nu mi-ar fi afectat de boli si dureri. N-are rost sa le raspund, nici nu-mi racesc gura.
Tot felul de prezicatori, teologi, contabili ai cerului si harului, vazatori calculeaza cand si cum va veni sfarsitul. Dau date si detalii, totul spus bombastic. Dezbat asta in ziare, tv si in toata media. Va veni o mare calamitate si au ei detalii destule si suficient de infricosatoare ca sa te faca sa nu mai adormi noaptea. Ma uit la oamenii ce vad stirile astea si efectiv sunt terifiati. Si ucenicii intreaba cand si cum va fi sfarsitul iar Isus le raspunde ca acest lucru Il stie Tata si numai El.
Pai, eu sunt preaiubita Lui, sunt in Mana Lui, stiu unde ma duc, a cui sunt. De ce sa imi omor zilele temandu-ma la orice pas de preziceri si pronosticuri? De ce sa nu ma bucur de statutul ce il am?
Moartea e o realitate care ma va duce ACASA la TATA, oricand ar veni, oricum ar veni.

4 comentarii:

Danny spunea...

xD am ascultat odata o predica a unui predicator celebru (niciodata nu le-am retinut numele) care spunea asa "Mi-e dor de cer... Defapt, mi-e dor sa scap de trupul acesta, mi-e dor sa mor aici, ca sa traiesc cu El in vesnicie!" asta vreau si eu si presupun ca si tu:D dar predicatorul a continuat "Dar nu eu decid cand ma voi duce la El ci chiar Dumnezeu o face. Pana atunci eu pot sa-mi continui lucrarea pe care El mi-a incredintat-o, si astfel sa il fac mandru de mine!"
ok, nu stiu daca chiar asa a spus dar asta e cam atat ce mi-amintesc din din predica respectiva. tot asa ic si eu : vreau sa-l vad cat mai curand:D dar intre timp poate il las sa ma mai slefuiasca putin, poate asa ajung acolo ca cel mai scump diamant:D

liapoem spunea...

" Adica sa merg la inmormantare fara sa vad mortul? Pai atunci stau acasa. E ca si cum m-as duce la nunta fara sa vad mireasa sau mirele."
:)
Cella, am ras cu lacrimi !
Iti citesc deseori articolele si sincer ai imaginatie si penita de mare scriitor a' la Creanga. :)
Sa-ti daruiasca Dumnezeu
Multa Pace si multa binecuvantare!.

Cella spunea...

Da, vreau ACASA insa pana atunci sunt dispusa sa fiu slefuita;)) si sa sflu mai multe despre El ;)

Cella spunea...

Lia, mersi frumos;).
Era fain sa vezi si ce fata faceau ai mei cand le ziceam asta =)).