In Matei 18 citim despre pilda robului nemilostiv si recunosc ca am citit-o de multe ori. Acest rob, nu era unul de rand, unul din cei ce merge pe camp. Poate ca tinea contabilitatea, sau visteria, oricum avea un rol la curte, e clar ca nu era un rob de rand.
Merge in audienta si cere clementa, cere o amanare, el crede ca e in stare sa munceasca, sa isi puna mintea la contributie, sa gaseasca metode de a plati uriasa suma. Stapanul se uita la el, i se face mila si ii acorda iertare, efectiv iarta toata datoria. Dar ... robul nu aude iertare, aude amanare. El era setat sa auda ce vrea, adica amanare. Orgoliul lui nu voia sa auda de iertare, era prea mandru pentru a accepta dragostea, harul. I se pare umilire.
Pe drum spre casa, bucuros de amanare se intalneste cu un om, rob si el (aceeasi conditie sociala, poate difera postul unde lucra) ce ii datora o suma modica. Acesta din urma cere indurare, amanare (acelasi lucru este cerut) si nu primeste nici iertare, nici amanare ci ... puscarie.
Oamenii ce vad scena sunt atata de furiosi ca merg la Stapan si ii spun ce s-a petrecut cu omul nostru proaspat iertat. Pentru ca nu a acceptat iertarea si nu a dat-o mai departe este trimis la puscarie si obligat sa platesca toata datoria.
La cruce am primit iertarea. De ce oare traiesc ca si cum am primit amanare? Daca sunt om liber si Isus imi spune ca darul primit e HAR, de ce inca incerc sa platesc datoria? De ce nu accept dragostea, iertarea, eliberare?
Pentru ca asta m-ar face vulnerabila, m-ar duce pe carari pe care nu am umblat, mi-ar descoperi lucruri pe care mi-i teama sa le infrunt? De ce a primi dragostea pare un risc?
Ma duc cu gandul la ziua Cincizecimii. Toti uncenicii erau la un loc in Ierusalim, unii din ei fugisera rupand pamantul cand Isus a fost prins, Petru l-a tradat pentru a-si scapa pielea, dupa inviere, Toma se uita la ucenici si nu ii crede ca Isus a inviat. Insa se aude un vuiet si toti sunt umpluti cu Duhul Sfant. Din niste oameni timorati ii vezi vorbind cu indrazneala in piete, in sinagigi, in locuri publice, in fata politicienilor, judecatorilor, regilor. Au vestit Evanghelia cu indrazneala, au riscat totul pentru ca au inteles dragostea, harul. Au murit arsi, crucificati, mancati de fiare in arene pentru ca s-au lasat transformati.
Oare nu cumva cred acestea doar la nivel teoretic? Nu sunt o mumie ce se crede vie?
Hristos nu a murit pentru mumii mai mult sau mai putin cosmetizate, a murit pentru a imi da iertarea, pentru ca ma iubeste mai mult decat imi pot eu imagina. De ce mi se pare atata de riscant sa accept dragostea, harul ...? Oare teama de esec ma paralizeaza si ma mumifica?
Doamne, vreau sa risc, sa intru in procesul de demumificare, sa accept dragostea, harul. Vreau sa las Duhul Tau sa ma schimbe, sa aud IERTARE nu amanare si sa acord nu amanare, ci iertare. Sunt constienta ca voi esua de multe ori, ca voi cadea, vor fi multi ce ma vor "incuraja" sa stau comod in cochilia mumiei mele ... Voi fi prinsa in capcana perfectionismului ce va genera depresie, anxietate.
Risc insa totul pentru ca stiu ca port semnatura Lui Hristos in mine, am primit IERTARE nu amanare, am primit harul, am in mine Duhul Sfant. Toate astea le-am primit ... din dragoste de la cel ce e DRAGOSTEA adica de la Tatal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu