vineri, 17 iulie 2009

un nume nou

In momemntul in care m auzit vocea lui Dumnezeu, am ascultat, am incercat sa inteleg ce imi spune, am analizat si ... am inceput sa Il urmez. Cu alte cuvinte am inceput o calatorie. Ma simt la fel ca Iacov. Iacov nu avea puterea sa asculte de ceea ce ii spunea Dumnezeu asa ca a tebuit sa plece de langa mama sa, sa faca fata "singur" pericolelor, sa il intalneasca personal pe Dumnezeu, sa invete ce e durerea, tradarea, dragostea, devotamentul insa ... imi place cand decide sa se intoarca acasa. Am crezut ca acum devenise si el barbat in toata firea, invatase ce trebuia sa stie, avea o relatie cu Dumnezeu, era un discipol.
Insa pleaca de la Laban si merge spre "acasa". Are o teama teribila de intalnirea cu fratele lui pe care il pacalise sa ii dea dreptul de intai nascut si apoi ii furase binecuvantarea. In noaptea dinaintea intalnirii cu Esau, Iacov nu poate dormi. Ii e frica. Asa ca se plimba si se roaga. Apare un om cu care se lupta si ... lupta tine pana dimineata. Pentru ca Iacov stia sa lupte bine, era antrenat, "omul" il loveste in coapsa si il lasa schiopatand dupa ce il binecuvanta si ... ii da un nume nou.
Acea noaptea ... il transforma. E noaptea intalnirii cu Dumnezeu, e intalnirea care i-a schimbat perspectiva, i-a schimbat imaginea despre Dumnezeu. Pana atunci era Dumnezeul parintilor lui, acolo Dumnezeu devenise Dumnezeul lui personal.
Intalnirea mea cu Dumnezeu m-a schimbat? Am devenit un discipol, unul ce urmeaza un set de regului? Unul ce isi da viata pentru ceea ce crede? Sau am ajuns sa il cunosc pe El, pe cel ce vorbeste, pe cel ce imi da un nume nou? Poate ca nu merg schiopatand ca si Iacov dupa intalnirea cu El insa ... ceea ce stiu sigur e ca ... am un nume nou si ca il iubesc pe Cel ce mi l-a dat pentru ca ... Il cunosc, e Dumnezeul meu personal nu numai al parintilor mei.

2 comentarii:

vyky spunea...

Tu eşti chemata, oricit ti-ar fi de greu, să faci primul pas
Ca să ierţi, chiar când ţi-a fost pătată haina albă,
Căci unui creştin doar aceasta i-a mai rămas,
Ca să aibă-n suflet o floare a vieţii în salbă!

De nu ierţi, ai o boală în suflet ce te micşorează
Şi-ţi face orgoliul să ţi se întindă şi te depărtează
De idealul etern de nemurire şi de sfinţenie curată,
Căci neiertarea-ntotdeauna îţi lasă conştiinţa pătată!

Hotărăşte-te să ierţi pe oricine,
Că aşa, în viaţa asta, se cuvine,
Ştiind că esenţialul fiind negativ,
Nici sufletul tău nu poate fi fericit!

De poţi să iubeşti pe cel ce l-a creat Dumnezeu,
Indiferent de-l consideri mai bun sau mai rău,
Ori de-ţi iubeşti vecinii, prietenii sau pe inamici,
Ai urcat o treaptă cerească încă pe glie, de aici.

Iertând, vei deveni cronicar de vieţi şi de soartă,
Un dăltuitor de suflete sfinţite-ntr-o viaţă curată,
Cu fericirea că poţi să-ţi păstrezi inima ta nepătată,
Ţinând ţintă privirea la Farul credinţei tale-ndreptată!


Iertarea e cea mai frumoasă floare a sufletului,
Este roua de dimineaţă şi-o pâine proaspătă,
Care-ţi aduce pacea şi fericirea reală lăuntrică,
Când fiinţa ta intră-n Împărăţia sfântă a Cerului!...

Cella spunea...

meriti un premiu pentru poezi asta, stii?