luni, 13 iulie 2009

vreau sa fiu erou ...

Sunt mai bataioasa si baietoasa pentru ca am trei frati, in familie au predominat baietii si cum ei sunt mai competitivi iar mie nu mi-a placut sa fiu lasata ultima, am vrut sa stiu si eu ce se petrece, sa fiu cu baietii cand ei nu m-ar fi vrut acolo, sa ii imit cum merg, cum gandesc, ... sa fiu mare.
E o diferenta mare intre mine si cel mai mare dintre frati insa ... imi aduc aminte ca veneau acasa si ... mama ii ruga pe cei mari sa repare cate ceva iar eu voiam sa stiu cum se repara, ce e acolo, ce surubaresc ei acolo asa ca ... ma urcam in spatele unuia dintre ei si de acolo de sus urmaream ce se petrecea ...intr-un fel eram mare.
Am fost o provocare pentru familia mea, asta e sigur. Nu numai ca am venit la ceva diferenta de fratii mei, insa eram singura fata aparuta in urma multor rugaciuni facute de parintii si bunicii mei. Mi-am inceput aventurile de mica, nu aveam un an cand am reusit sa degust niste soda caustica (invatasem cumva sa deschid usa), invatasem sa merg si sa descopar lumea ... cand bunicul meu s-a lecuit sa sape ca sa aibe o fantana in curte pentru ca eu am vrut sa descopar ce e acolo si am aterizat in groapa de vreo 10-12 metri din care m-au scos cu galeata. Oarecum am fost un copil cuminte insa cand copilul tau coboara ca o maimuta cu capul in jos din copaci, banuiesc ca iti cam vine sa il ajuti sa ii vina mintea la cap.
Primele lucruri despre Dumnezeu le-am aflat de la parintii mei, prima Biblie cu imagini am vazut-o la bunici, primele povesti despre crestinii persecutati tot de ei le-am aflat.
Insa ... am plecat la scoala si ... primele intrebari daca Dumnezeu chiar exista au inceput si-au facut loc in capul meu si ... chiar daca trebuia sa merg la biserica asta nu m-a ajutat sa si cred in El. In primul an de liceu deja era clar ca ... Dumnezeu nu exista sau daca exista, eu eram prea tanara pentru a ma ingrijora de El. Apoi nu mai stateam cu mama si tata, eram nu departe de casa insa ... nici atat de aproape.
Am auzit de o carte si am facut tot posibilul sa o citesc, e vorba despre Joni. Am savurat cartea, fata asta isi punea intrebarile mele, chiar daca nu voiam sa le recunosc. M-am rugat ca ea: Doamne, daca existi, fa ceva. Insa a fost un moment cand eram intr-o situatie jenanta si periculoasa si pentru ca nu concepeam sa se intample asa ceva in viata mea si nu aveam puterea fizica sa lupt, am facut prima rugaciune disperata si constienta: Doamne, daca existi cu adevarat, scapa-ma. In secunda imediat urmatoare, am scapat si ... am fugit. Atunci am realizat ca Dumnezeu m-a scultat, deci ...exista, e real si viteza luminii e incomparabila cu viteza cu care El raspunde.
Insa ... Dumnezeu despre care acum stiam ca exista parea ca un judecator ce abia astepta sa ma pocneasca si ... imi era frica si .. adolescenta cu miliardele de intrebari si framantari isi punea amprenta, asa ca ... decisesem sa imi iau viata. Am calculat cum, cand, unde. Totul era aranjat. Insa pana in ziua in care propusesem sfarsitul era o duminica la mijloc si ... in acea duminica dimineata suna la usa tata. El care nu lipsea de la biserica de la noi de acasa, venise in acea duminica sa ne vada. Nu pricepeam ce cauta, de ce a venit ...
Am mers impreuna la biserica si dupa masa, a vrut sa vorbeasca numai cu mine. Mi-a zis ca stie ca ceva nu e in regula cu mine, ca a venit sa vada ce e. Nu am vrut sa ii spun insa mi-a povestit de adolescenta lui, de framantarile pe care le-a avut ca adolescent si de faptul ca a inteles ca Dumnezeu e dragoste, ca il iubeste mai mult ca orice, ca moartea nu e o solutie de a scapa, ca Dumnezeu e langa mine, numa sa il chem, sa ii vorbesc, ca a lasat cerul, a murit pentru mine, ca vrea sa ma iubeasca numa sa il las.
Eram socata, de unde stia tata ce era in capul meu? Ce l-a facut tocmai acum sa vorbeasca despre asta?
Am inceput sa plang si am povestit cu el de framantarile mele, de ceea ce voiam sa fac. Acolo, pe marginea "prapastiei" am aflat ca Dumnezeu nu sta cu sabia in mana sa imi taie capul daca nu sunt sfanta. Am inteles ca El e dragoste, ca in momentul cand Il caut pe Dumnzeu, vine si Diavolul sa isi spuna povestea si ... povestea lui era si este morbida.
Dumnezeu, l-a trimis pe tata in acea duminica sa imi arate, explice ca El e dragoste, ca ii pasa, ca nu vrea sa mor, ca are un plan cu mine, ca vrea sa ma iubeasca. Am acceptat dragostea, inca invat sa Il las pe Dumnezeu sa ma iubeasca, inca il descopar si tot o sa fac asta, insa stiu ca sunt a Lui, ca e cu mine la orice pas, ca lupta pentru mine. Sunt iertata, libera, iubita ...
De atunci, au mai fost vremuri grele si uneori simt ca Dumnezeu e la ani lumina departare de mine insa chiar daca simt asa, stiu ca-i aici, in mine, cu mine, langa mine ....
Din acea zi, Dumnezeu e o realitate, nu e poveste, folosofie sau idee. E o Persoana, e cel ce stie cel mai bine ce ma bucura si ce ma doare, e cel ce vorbeste direct inimii mele, cel ce stie gandurile inimii, dorurile ...
Crezusem ca numa cei asa mai labili emotional si psihic, cei mai putin invatati, mai slabi de inger pot crede, se pot agata de Dumnezeu. Eu eram puternica, nu aveam nevoie sa ma agat de ceva sau cineva. Dumnezeu nu e o carja, un baston, un bandaj, o roata de rezerva.
In Gradina Edenului l-a creat pe om asemenea Lui ca sa se bucure de creatie, de partasie. Insa ... visul frumos s-a destramat. Dumnezeu a ramas cu dorul partasiei si ... noi fugim mancand pamantul.
E mai usor sa mergi pe apa, plutind oriunde merge raul, admirand peisajul, neiesind cu nimic in evidenta sau innotand sa ajungi primul ... nu se stie unde sau pentru cat timp.
Pentru ca imi plac povestile, uneori ma identific cu eroii din ele. Insa in viata reala, vreau sa fiu un erou, unul asa ca Avraam ce a lasat totul si a plecat. Avraam nu e erou pentru asta, nici pentru fantanile sapate, nici pentru victoriile din razboaie, nici pentru ca s-a rugat si Dumnezeu l-a salvat pe Lot si pe cele doua fete ale lui. Avraam e erou pentru ca a crezut in Dumnezeu si a ales sa il urmeze oricat de nebuneste suna chemarea.
Vreau sa fiu un erou ...

3 comentarii:

Eliza spunea...

Esti. O eroina a Domnului Ostirilor. Multumim pentru ca ne-ai impartasit marturia ta. Ma bucur asa de mult pentru ca tatal tau este un om calauzit de Duhul Sfant...altfel...poate nu te-as mai fi putut citi acum.

vyky spunea...

Situatiile de mare criza nu "ii fac" pe oameni eroi sau epave, ele doar descopere ceea ce eram deja fiecare in noi insine. Tacut si pe nesimtite, noi crestem sau descrestem in omul nostru launtric. Din cand in cand, se iveste cate o ocazie in care ceea ce am devenit iese la suprafata.
Eroii nostrii sunt oamenii care exceleaza in domeniile in care am vrea sa excelam noi. Se merita un buchet de flori pentru sinceritatea marturiei tale si speram sa -l putem onora curand- Maranata!

Cella spunea...

Eliza draga, tata a fost un exemplu pentru mine. De cativa ani, tatal meu e la Tata si acolo pe marginea mormantului Dumnezeu mi-a facut o promisiune: "De acum eu sunt Tatal tau".

Frate Luca! ce pompos suna ;)), adevarul e ca abia astept sa bem cafeaua aia si sa povestim ;).