de moda veche

In prima zi din clasa a XII-a mama mi-a spus sa cumpar flori pentru diriginta si .... am inceput negocierile: "mama, am ajuns in clasa a XII-a, nimeni nu aduce flori. De ce numai eu trebuie sa aduc flori?" Replica venea imediat: "nu ma intereseaza ceilalti, ma interesezi tu si atat. Fara comentarii duci dirigintei un buchet de flori. Merita saraca un buchet de flori mai ales ca ii tot faci capul calendar." N-aveam de ales, ca ori ma trezeam cu mama la scoala, ori cumva afla ea daca i-am dus flori si nu voiam sa mint ca i-am dus.
Bineinteles ca din cei 43 de elevi cati eram in clasa, am fost singura ce avea flori si pe deasupra nu stiu de ce, cred ca tot de gura mamei eram in fusta si aveam si pantofi cu toc. Dar a fost pentru prima si ultima data cand m-au vazut colegii imbracata asa la scoala.
Se incepe festivitatea de deschidere a noului an scolar, ma grabesc sa dau florile ca sa scap de ele si de ironiile colegilor cand diriginta imi spune ca o sa le dau invitatului ce va vorbi la deschidere, adica domnului primar. Cred ca imi ieseau ochii din orbite: "Ceeeeeeeee? Eu sa le dau? Va dau florile sa le dati altcuiva, la alta fata ..... daaaa, sa le dea fata directorului". "Nu, o sa le dai tu, asa a spus domnul director. A zis ca tu esti cea mai potrivita".
Domnul director stia ca exist ca fusesem in cabinet la el pentru niste situatii crizate cu profesorii (era vina lor) insa nu credeam ca isi mai amintea de mine pentru ca la premierea olimpicilor ma dadusem disparuta din cauza ironiilor din partea colegilor.
Am dat florile domnului primar care nu s-a multumit numai cu o strangere de mana ci a vrut sa ma si pupe pe ambii obraji spre hazul colegilor mei. Dar acolo, in fata a peste 1500 de colegi, nu am uitat ca eu eram eleva din clasa a XII-a si omul cu care dadeam mana era Domnul Primar. Nu l-am batut frumusel pe umar si sa ii zic: ia sa discutam noi un pic problemele ce ne-au fost date la olimpiada (era profesor ) si sa il tratez ca pe unul din colegii mei. Chiar de am dat mana nu el, nu am uitat o miliardime de secunda cine e el si cine sunt eu. Sotia lui era profesoara la noi in liceu, ii stiam copiii, stiam unde preda el, unde sta, ce masina are insa nu aveam cum sa uit cine sunt eu si cine e el.
Daca cu un om nu imi uit raportul cum se face ca am nesimtirea de a uita ca sunt om si ma iau de sireturi si ma stropsesc si burzuluiesc la Dumnezeu. Pentru faptul ca ma lasa sa ii spun "Tata" si sa ma adresez cu "Tu" asta nu inseamna ca pot fi nesimtita, indolenta.
In adolescenta cand devenea din ce in ce mai modern sa vorbesti cu parintii la per tu am inceput negocierile cu ai mei despre acest aspect, insa raspunsul a venit promt de la mama: "o sa iti dau un modern, de-ai sa-l tii minte. Macar in formulele de politete sa iti aduci aminte cine e mai mare, cine ia deciziile si cine trebuie respectat. Am incheiat discutia". Mai grav a fost ca tata o aproba. Deci, nici o sansa sa vedenim moderni.
Am mai invatat ceva, ca nu pot iubi pe cineva fara sa il respect dar pot respecta pe cineva fara sa il iubesc. Iar pe Tata il iubesc ... si asta ma aduce cu picioarele pe pamant si daca parintilor mei am invatat sa le acord respect trebuie sa invat sa Il tratez pe Dumnezeu cu respect, acordandu-i onoare, reverenta ... (Maleahi 1:6)
Intr-un fel, sunt de moda veche ... dar aceasta moda veche m-a ajutat sa nu uit cine sunt, m-a ajutat sa inteleg ca raporturile trebuie respectate si ca pe cei pe care ii iubesc, ii respect ... nu ii respect, nu ii iubesc.
Tata azi am realizat mai mult ca alta data ca dragostea si respectul sunt impletite inseparabil, ca nu pot sa Te iubesc fara sa Te respect ... si Te rog iarta-ma ca mi-am uitat pozitia, mi-am luat nasul la purtare cu o nesimtire crasa. Meriti toata onoarea, tot respectul, cintea si dragostea mea.