am inviat

Pot sa refuz sentimentele de vinovatie ce le simt, pot sa le ascund, pot sa ma mutilez sufleteste, pot sa ma prefac ca nu sunt puternice in mine, pot sa cred ca sunt un surogat al religiei, pot sa Il scot pe Dumnezeu din ecuatie si sa traiesc cum ma taie capul ... dar vine moartea cu pasi repezi sau vin momente cand efectiv trebuie sa fac fata realitatii si atunci trebuie sa imi infrunt vinovatia, victimizarea, sa ma infrunt pe mine. Ce fac atunci? Ca vreau sau nu, trebuie sa stau fata in fata cu Dumnezeu.
Nu stiu de ce nu pot sa nu relationez cu cei pe care societatea ii da deoparte, nu pot sa ii vad singuri oricare le-ar fi vina ... oameni ce au recunoscut ca au gresit si de care oamenii fug, sunt considerati mizeria societatii si se zbat in regrete si isi suporta consecintele. Nu pot sa uit remarca uneia dintre cele mai bune prietene ale mele: "Cella, daca Dumnezeu m-a iertat, cine sunt ei sa nu ma ierte. Lor nu le-am gresit cu nimic. De ce ma trateaza asa?".
Am fost sfatuita: "cauat-ti prieteni bine vazuti, prieteni cu nume bun, prieteni ce nu au trecut". Dar ca un facut, nu stiu cum se facea ca mai toti prietenii mei fusesera "leprosi". Cu ei puteam vorbi lucrurile clar, fara perdele, puteam plange, puteam spune ca ma simt mizerabil si am nevoie de iertare. Cu ei pot povesti ca sunt ghetar si ma inteleg si nu fug de mine crezandu-ma dusa cu pluta.
Ce ma distreaza cel mai tare e ca "trecutul" lor e de fapt inventat de altii. Si cum barfa e la ea acasa iar oamenii prefera sa creada ce-i negru despre altii, ajungi de poveste in secunda doi ... te si miri ce auzi si te intrebi: e cumva vorba despre vreo clona de-a mea? Insa ca vrei sau nu, trebuie sa traiesti cu povestea ce ti se aplica. Si asa te trezesti vinovatul fara vina ce trebuie sa traiasca cu o vina ce nu o are si sa ierte povestile inventate.
Numai ca nu e atat de usor precum pare.
Doamne, ce se intampla? As vrea minuni, miracole ... as vrea sa ma trezesc la realitate insa traiesc un cosmar ...
Isus nu a venit sa faca faca vraji si sa transforme oamenii rai in oameni buni. Ci a venit sa transforme mortii ce umbla in oameni vii. Iar eu, eram moarta fata de El, de ceilalti si de mine... A pus Duhul Lui in mine si am inceput sa vad, am inceput sa fiu socata de dragostea Lui, de nevoia mea de iertare, de povara vinovatiei sub care am murit si .... am plans disperata dupa ajutor.
La fel ca David cand a fost confruntat de Natan am cazut si am plans cerand iertare, eliberare, cerand viata ...
Mi s-a acrit sa imi neg vinovatia ascunzand-o. Mi s-a acrit de atata mandria prosteasca ce ma impiedica sa traiesc. Urlu de durere refuzand sa imi confrunt vinovatia .... Doamne, am nevoie de Tine, nu pot fara Tine.
Consecintele alegerilor si greselilor le port si sunt amare si au grija altii sa le faca mai amare ca pelinul dar in marea asta de pelin in care trebuie sa inot sunt libera, sunt fericita, sunt iertata, eliberata, iubita.
La cruce, am ales sa imi las vinovatia reala si imaginara, sa las povara sub care murisem, sa-L las pe Isus sa topeasca gheata sufletului meu asa cum numai El stie sa o faca.
Sunt vie, sunt in proces de vindecare, mai are multe de schimbat in mine si vin perioade in care iar intru in operatie ca sa inlature cangrenele si doooooaaaaaaaaaaaaaaaaare .... si plang. Insa si plansul e un semn al omului viu.
La cruce ... am inviat.