E prima data cand iau un interviu cuiva si mi-am facut debutul cu nimeni altul decat,
Chris.
Cella: Corabii, amagiri, petreceri, franturi de viata surprinse la cald, povesti ce par sa aiba si sfarsit….
Sunt cateva din cuvintele pe care le gasesc in cantecele tale si care spun cate ceva despre tine. Albumul la care lucrezi acum, anunta din titlu un sfarsit al unei povesti. Dar, dincolo de metafora titlului e o intreaga poveste. E povestea ta, a celui ce il cunosc ca si prieten, cantaret, artist, peregrin ….
Chris: Povestea mea, ca orice poveste, incepe cu “a fost odata, ca niciodata …”, dar nu as putea spune exact, in aspectul ei “muzical”, cand anume a avut punctul de plecare. Una din primele amintiri din copilaria mea, daca nu chiar cea dintai, este aceea unde regasesc momentele in care mama ma legana pe picioare inainte de culcare. Cu siguranta eram foarte, foarte mic, dar pot auzi si acum vocea ei calda si molcoma inganandu-mi melodii pe care, in mod cert, nu le desluseam, dar imi sunau atat de placut incat mi-as fi dorit sa nu mai adorm, tot ascultandu-le. Cred ca chiar atunci, in momentele cele mai fragede ale vietii mele, undeva, in moleculele sufletului, mi s-a nascut dragostea pentru cantec.
Apoi, crescand, pot sa spun ca cele mai frumoase momente din copilarie au fost serile in care familia mea (sunt al doilea dintre cei sase copii) se aseza in jurul Bibliei si a carnetelelor cu cantari scrise de mana si petreceam momente magice de cantec si inchinare. Din nefericire, odata cu trecerea anilor, acele momente au fost din ce in ce mai rare. La varsta de cinci ani, parintii mei mi-au cumparat un acordeon. Era mult prea mare pentru mine si trebuia sa mi-l lege cu o sfoara la spate ca sa pot canta, dar atunci, am invatat, dupa ureche, desigur, sa acompaniez toate cantecele pe care le stiam. La scoala, profesoara de muzica ma dadea mereu drept exemplu pentru colegii mei, iar la serbari, eu eram intotdeauna solistul sau, dupa caz, dirijorul.
Dincolo de toate astea, stiu foarte bine ca, inca de atunci, tot ce insemna muzica, sunet sau cantec ma fascina, avea o rezonanta aparte in inima mea. Traind la tara, in natura, ma lasam adesea vrajit de cantecul ploii, de cel al vantului suierand in padure, de glasul grav al paraielor si de cantecele pasarilor. … Dar uite ce nostalgic am devenit. Si astazi, daca, de exemplu, conversez cu cineva si undeva, in apropiere, aud muzica, aproape ca nu mai pot sa ma concentrez pe subiectul conversatiei; toata atentia imi este captata de muzica.
Cella: Din ceea ce povestesti tu, cred ca muzica iti e imprimata in suflet din perioada de dinainte de a aparea pe lume, cea intrauterina. Se pare ca mama ta a fost primul tau mentor. Te-a provocat cumva si in ceea ce priveste versurile?
Chris: Da, cred ca inclinarea spre muzica, spre creativitate, in general, e un dar de la Domnul, si e pus in noi inainte de a fi noi insine constienti de el. Dar nu, mama nu m-a incurajat niciodata in directia asta; dimpotriva, cred ca a fost oarecum dezamagita ca am ales acest drum. De-a lungul timpului, a fost doar la doua concerte de-ale mele si atunci a plans de la inceput pana la sfarsit. Visul ei, in ce ma priveste, a fost sa devin medic. Asta a fost si motivul pentru care “m-a dat” la Liceul Sanitar. Dar vocatia mea nu a fost pentru o cariera in medicina. Asa ca … ne-am dezamagit reciproc. Dar hai sa continuam povestea!
In adolescenta, la liceu fiind, in Bacau, am trait o experienta care, pentru moment nu avea cum sa stiu, dar mi-a marcat viitorul. O doamna din biserica, cunoscuta in tara pentru activitatea domniei sale in materie de muzica, m-a invitat, intr-o dupa-amiaza, sa repetam pentru a canta impreuna la un program de tineret al bisericii. Desigur, am raspuns cu entuziasm invitatiei, dar dupa cateva incercari de a ne “armoniza” glasurile, mi-a spus ca ii pare rau dar nu putem canta impreuna, mi-e vocea prea “ragusita” si … “poate, cu alta ocazie … ”. Constient sau nu de ceea ce ar putea sa urmeze, mi-am promis ca voi demonstra ca “vocea mea ragusita” nu e tocmai de aruncat si, un an mai tarziu, castigam locul intai la faza nationala a concursului “Cantarea Romaniei”. Atunci a inceput si decaderea mea. O vreme nu am mai vrut sa aud de biserica, de Biblie si de tot ce invatasem pana atunci de la ai mei. Au urmat spectacole, concursuri, festivaluri, inca nu terminasem liceul si fascinatia scenei, a reflectoarelor si aplauzelor isi pusesera amprenta pe viata mea. In ascuns, profitand de faptul ca locuiesc in alt oras si ca nimeni nu ma poate controla, imi construiam traseul zilelor dupa propriul plac. Nu am ajuns atat de departe cat sa deprind anumite vicii, dar nu-mi refuzam nimic din ceea ce credeam ca-mi poate aduce un moment de fericire. Am terminat liceul, am revenit la Bicaz si am inceput sa cant cu o trupa locala. Uneori, pentru a salva aparentele, foarte rar, mai treceam, in cate o duminica, pe la biserica. Dar inima mea si toate planurile mele erau departe de Domnul.
Cella: Cat din aspectul fizic te-a “ajutat” in luarea acestei dedicari pentru viata de spectacol? Sau, cat de mult te-a marcat acest lucru in adolescenta si perioada de dupa?
Chris: Ei, aici atingi deja un punct sensibil. E un aspect despre care nu prea am vorbit, nu e tocmai confortabil pentru mine. Sufar de o boala congenitala si anume: luxatie bilaterala de sold, care m-a facut dintotdeauna sa ma simt inferior si care a crescut in mine complexe uriase. Aceasta maladie ce ar fi putut fi rezolvata cu oarecare usurinta in copilarie, mi-a limitat multe din lucrurile pe care as fi dorit sa le fac. Nu am fost niciodata apt pentru educatie fizica, de exemplu; intotdeauna ii priveam cu invidie, de pe banca de la marginea terenului de sport, pe colegii mei care jucau fotbal sau handbal si se intreceau in diverse concursuri sportive. Aspectul estetic al corpului imi este modificat (am pierdut 7-8 cm din inaltime) iar mersul, specific acestei afectiuni, nu am avut cum sa-l ascund. De-a lungul timpului au aparut si complicatiile, legate de deformarea coloanei vertebrale. Durerea fizica a fost si este prezenta in fiecare secunda din viata mea. M-am obisnuit cu ea si am invatat sa o ignor, cel putin partial. Lucrul cu care nu m-am obisnuit insa, nici pana acum, sunt privirile curioase, a propos-urile deplasate, susotelile pe la colturi sau chiar manifestarile de compasiune lipsite de tact. As putea sa recunosc ca acesta este unul din cele mai delicate aspecte ale vietii mele. Am evitat sa vorbesc despre el. In general, oamenii sunt superficiali si ignoranti atunci cand incerci sa le impartasesti lucruri care dor. Fara un sprijin moral si sufletesc, complexele au sapat adanc in caracterul meu. Sentimentul valorii de sine mi-a fost intotdeauna la limita inferioara. Resentimentele fata de parintii mei, care daca ar fi intervenit la timp, m-ar fi salvat, inca le port cu mine; oricat m-am straduit, nu le-am putut ingropa.
Practic, in vremea cand am inceput sa cant, lucrurile nu stateau ca acum; talentul era mai important decat aspectul estetic, asa ca nu cred ca toate astea au cantarit prea mult. Iar eu am incercat sa-mi anihilez frustrarile tocmai folosind talentul in muzica. Premiile, aplauzele, succesul, au fost ca un drog pentru mine. Le cautam cu ardoare si ma hraneam cu ele. Ma ajutau sa ma simt valoros. Incercam, astfel, sa-mi dobandesc un echilibru interior.
Si totusi, in fata oglinzii, in noptile mele de singuratate, trebuia sa recunosc ca nu eram deloc fericit. Sentimentul inutilitatii si al fatalitatii din care nu puteam iesi m-au adus in pragul dorintei de a-mi lua zilele.
Cella: Noptile de plans, durere, remuscarile pentru raspunsurile sarcastice date celor ce nu gandesc duc la depresii iar multi asociaza depresia cu labilitatea emotionala sau chiar cu nebunia. Ce anume te-a oprit sa nu iti iei capat zilelor? Ce intrebari ii adresai Lui Dumnezeu? Ai reprosat verbal parintilor tai vreodata durerea ta?
Chris: Nu le-am reprosat verbal niciodata. Chiar daca si azi condamn indiferenta lor si refuzul lor de a lua o initiativa normala, fireasca, ca oricare parinte responsabil, in ce priveste problema copilului sau, consider ca vina esentiala nu le apartine. Parintii mei “au primit credinta”, ca sa folosesc o sintagma consacrata, intr-un cadru religios care i-a determinat sa ma duca, nu la doctor, ci la “prooroci”. Stiu, e un subiect delicat, care poate naste vii controverse. Dar atunci cand tu esti subiectul in cauza, lucrurile nu mai sunt asa de simple cum par atunci cand le privesti de pe margine. In felul lor, convinsi de anturaj si de principiile insusite dupa convertire (ei s-au intors la Domnul cu putin timp inainte de a aparea eu pe lume), au crezut, probabil, intr-o minune, o vindecare divina. Se pare ca anumite promisiuni si “lucrari” rostite de “profeti” le garantau acest lucru. Imi amintesc perfect, aveam in jur de 5-6 ani, si mergeam la asa zisele “staruinte”, in mod repetat. La una din ele, dupa un timp indelungat de rugaciune, persoana despre care se spunea ca are “dar de vindecare” s-a apropiat de mine si mi-a spus apasat: “Cristian, Domnul te-a vindecat; ridica-te si multumeste-I! … “. In entuziasmul general, atat cat eram capabil sa inteleg la varsta aceea, am facut ce mi se cerea, I-am multumit. Desigur, foarte curand, cu totii ne-am dat seama ca nimic nu se schimbase. “Te-ai indoit!” a fost replica “proorocului”, iar subiectul, pentru moment, a fost inchis.
Sa nu intelegi gresit, nu fac o pledoarie anti-minuni; stiu ca Domnul face si azi lucruri supranaturale, sunt specialitatea Lui, dar contextul in care am trait aceasta experienta si mai ales responsabilizarea mea pentru “esec”, cand, asa cum spuneam, nu aveam decat 5-6 ani, au pus, inca de atunci, o povara imensa pe umerii mei. Intrebarile fara raspuns care s-au nascut in mintea mea, confuzia, sentimentul de vinovatie si apoi resemnarea au devenit din ce in ce mai apasatoare. Imaginea pe care am inceput sa mi-o formez despre Dumnezeu, atunci, a fost ca despre o persoana ostila, cruda, gata sa pedepseasca si sa arunce blesteme, te forteaza sa platesti pacatele tale si chiar ale inaintasilor tai, se manie usor si Ii trece foarte greu, in atotputernicia Lui poate sa-si permita sa faca ce vrea cu oricine, ca nu trebuie sa-I pui intrebari ci sa iei lucrurile ca atare, iar ca sa-I intri in gratii, va trebui sa faci eforturi permanent si sa respecti standardele impuse fara sa murmuri, altfel vei fi din nou pedepsit.
Asa ca multa vreme nu I-am pus intrebari.
Cella: Cand ai avut prima discutie, ca om matur, cu Dumnezeu?
Chris: Asa cum spuneam, faptul ca implinirile din muzica si din activitatea scenica nu reuseau sa-mi dezamorseze sentimentul de profunda nefericire care pusese complet stapanire pe mine, m-a determinat sa-mi fac planuri de sinucidere. Dar inainte de a face pasul, in momentele acelea de ravasire si descumpanire ajunsa la paroxism, am vrut sa am o “discutie” cu El, cu Cel pe care-L consideram de neatins, de neinteles, de neacceptat. Am adunat toate cioburile de credinta care-mi mai ramasesera si L-am provocat la un dialog. Intr-o rugaciune (cu toate ca e greu s-o numesc asa) pe care n-am s-o uit niciodata, L-am acuzat deschis de tot ce “Imi oferise” pana atunci, de toata durerea mea, de toata copilaria mea nefericita, de toate vorbele jignitoare pe care le-am auzit, de toata rusinea pe care am suportat-o, de toata respingerea de care m-am lovit, de toata nepasarea alor mei, de toate visurile mele neimplinite, de toate ranile mele deschise. I-am spus raspicat ca daca nu a gasit El solutia potrivita pentru mine, am gasit-o eu!
Si atunci, … aplecat peste parapetul barajului de la Bicaz (200 m inaltime) cred ca I-am auzit, pentru prima oara, vocea. Mi-ar fi greu acum sa explic dar, a fost, cu adevarat, ceva supranatural. Un glas care venea atat din interiorul meu cat si din exterior, din toate directiile. Un timbru greu de descris, grav, asurzitor si bland in egala masura, extrem de concret dar fara sa-mi pot da seama in ce parte se aude. Nu a fost un inger sau ceva asemanator. Era o prezenta care m-a inconjurat si mi-a fixat trupul pe zid, care ma apasa cu o forta uriasa fara sa simt totusi vreo greutate. Mi-am dat seama ca sunt imobilizat si ca nu mai pot face nici o miscare. Pare lipsit de logica tot ce povestesc, nu? Poate unii o vor considera drept fabulatie, dar este experienta mea, unica, personala, pe care o impartasesc acum asa cum am trait-o atunci.
Ce mi-a spus Vocea? … Oh, deja cred ca am spus prea mult. Sunt unele lucruri prea pretioase si prea intime pentru a fi impartasite cu oricine (no offense!), locul lor este in inima mea.
M-am tarat inapoi si m-am intors acasa. Intr-o continuare a dialogului, la un nivel cat se poate de apropiat, am inceput sa inteleg ca planul Lui pentru viata mea este perfect. Si ca toate lucrurile sunt concepute de El pentru a lucra pentru binele meu (oh, cat de greu mi-a fost sa accept asta!).
Au trecut multi ani de atunci dar amintirea acestei intamplari este la fel de vie in mintea mea, uite ca, totusi, pot povesti amanuntit despre ea. Cred ca acela a fost primul meu dialog real cu Dumnezeu.
Vindecarea interioara este mai grea decat cea fizica. Nu sunt un credincios perfect. Uneori, ma confrunt si azi cu problemele din trecut. As fi fatarnic daca as spune ca, din momentul acela, totul s-a schimbat. Dar totusi, atunci pentru mine a inceput un nou capitol.
Cella: Ce anume ai simtit, realizat, ce lucruri s-au conexat? Pentru ca nu cred ca ai plecat de acolo intelegand brusc ca tot ce face El e perfect, ca asa a fost planul Lui cu viata ta.
Chris: Uite, vezi, de asta spuneam eu ca pare ilogic! Exprimarea mea a fost: “am inceput sa inteleg”. Mai intai am acceptat asta. Am inceput sa-L cred pe cuvant, daca pot spune asa. Cred ca, pentru moment, a fost o determinare la limita dintre constiinta si subconstiinta. Cred ca unele lucruri pe care le stiam din Biblie si care-mi erau intiparite undeva, au lucrat in secundele acelea. Oricum, in felul in care am perceput eu totul, cineva sau ceva ma oprise sa fac pasul. Nu cred ca o analiza amanuntita a acelor momente ar putea explica lucrurile suficient de limpede. Si nici nu e nevoie, subliniez, este experienta mea personala si unica. Oarecum, vocea si prezenta aceea apasatoare m-au speriat, m-au fortat sa capitulez. Am stiut ca nu sunt singur, ca cineva, mai presus de capacitatile mele de intelegere, vegheaza si controleaza lucrurile. Am mai avut o senzatie asemanatoare cand, pe o autostrada in Ungaria, in miez de noapte, la aproximativ 130 km/ora, soferul, in stanga mea, a adormit la volan. Ne-am izbit de parapetul de pe margine (tot despre un parapet este vorba) dar nu ni s-a intamplat absolut nimic. Cred ca Dumnezeu poate folosi situatii extreme in anumite contexte, pentru a ne deschide ochii.
Cella: Am insistat un pic deoarece … pentru mine a fost diferit ca si context momentul cand am realizat ca exista Dumnezeu, ca intervine mai rapid decat viteza gandului si strigatul dupa ajutor. Durerea de a te sti, simti si vedea neinteles, cea a complexelor se atenueaza, estompeaza … dar revin momente (si parca nu se mai termina) cand lovesc cu furie dezechilibrandu-ne. De regula sunt provocate constient sau nu de ceilalti. Ne stim iubiti de Creatorul cerului si al pamantului, suntem siguri ca ne-a iertat, teoretic stim totul.
Cum ai rezolvat tu problema complexelor, a amaraciunii? Cum faci fata sarcasmului mai mult sau mai putin deghizat? Lupta mai exista? Mai doare? Mai conteaza?
Cum reactionez eu, ai vazut, auzit si … nu e comic deloc.
Chris: As fi naiv si ignorant daca as spune ca problema complexelor si a amaraciunii sunt rezolvate pe deplin. Este vorba de un proces lung, anevoios, de o lupta continua care va dura, cel mai probabil, toata viata mea. Cred ca aspectul la care stau cel mai bine este acceptarea. Nu stiu sa fac intotdeauna fata sarcasmului, sunt, in continuare dezamagit de superficialitatea unor oameni, da, ma mai doare, ustura, sfasie, dar pot sa accept, pot sa suport mai usor, pot sa duc, impreuna cu El, asta. Intelegerea faptului ca Isus, la Golgota, a purtat si durerile mele, de tot felul, ma ajuta. Faptul ca stiu ca El nu permite sa duc poveri mai mari decat puterile mele si intervine, intr-un fel sau altul, atunci cand ma simt rapus si abandonat, iarasi ma ajuta, faptul ca stiu ca intr-o zi, toate ranile mele vor fi inchise pentru totdeauna si toate durerile mele vor disparea ca si cum nici n-au existat, ma ajuta mai mult decat orice. Am incredere in El si in promisiunile Lui.
E adevarat, adesea dezechilibrul e provocat de ceilalti. Lucrul acesta, revenind in mod repetat in viata mea, din pacate, m-a facut sa caut protectie in izolare si solitudine. Mi-a micsorat mult increderea in oameni, aproape pana la disparitie, m-a facut suspicios si, nu arareori, m-am trezit zdrobit de pacatul neiubirii. Recunosc deschis si repet, sunt un credincios imperfect. Nu pot sa ma bazez pe fortele proprii in stradania mea de a merge neclintit inainte. Adesea cad si esuez lamentabil. Singurul lucru pe care ma pot sprijini e harul Lui.
Cella: Acum cateva luni, ai primit un cadou simbolic care daca ar fi fost real, ar fi implinit visul tau de izolare si singuratate. Cadoul acela, desi era o gluma, nu era un act oficial, nimic real, a starnit controverse iar pentru noi doi a fost foarte comic. Putini insa, au fost cei ce au gustat gluma.
Sunt dispusa sa ii judec pe ceilalti prin prisma experientei mele de viata, a felului meu de a fi. Am fost aspru judecata pentru cadoul ce ti l-am facut si m-a durut modul dur de abordare a problemei insa si de faptul ca orice as fi explicat, era in van.
Iti amintesti de insula "Chris" primita cadou?
Chris: Cum sa nu-mi amintesc? Mai detin si acum certificatul de proprietate virtual al insulei imaginare. Crezi ca eu am scapat usor? Mi s-au reprosat atunci lucruri de genul: “Iti bati joc de Dumnezeu!” E unul din exemplele concrete de situatii in care, incercand sa-ti ascunzi durerea in spatele unui zambet, poti fi catalogat drept “dus cu pluta”. E bine sa nu ai asteptari prea mari de la oameni, in modul lor de a se comporta cu tine, si astfel nu vei mai fi dezamagit. Domnul ne invata sa nu aruncam margaritarele in gura porcilor. Fiecare din noi detine lucruri valoroase care poate pentru ceilalti nu inseamna nimic. Cred ca nu e deloc gresit sa ai insula ta in care nimeni in afara de El sa nu aiba acces. Iar visul meu de a trai izolat, pe o insula pustie, nu a murit, cu toate ca stiu ca, practic, e nerealizabil. E doar un vis in care uneori ma pot refugia, cu toate ca stiu ca nu sunt chemat la asta. Relatiile pe care le am, amicii, biserica sunt foarte importante pentru mine. Prin natura profesiei, interactionez mereu cu tot felul de oameni. Imi place sa descopar in fiecare ceva special. Chiar si atunci cand sunt neinteles si, la randul meu, nu-i pot intelege, sunt nevoit sa recunosc ca fiecare om este o comoara.
Cella: Crezi ca pe insula ta, fara factori de stres, cantecele tale ar fi la fel? Crezi ca versurile s-ar schimba? Profunzimea lor e data si de starea in care esti: durere, fericire, uimire, coplesit de har, ….
Chris: Nu as duce lucrurile atat de departe incat sa afirm ca prietenii sunt factori de stress. Toti avem nevoie de prieteni. Intre “a fi solitar’ si “a nu avea prieteni” e o diferenta. Intr-adevar, consider ca “prieten” e un cuvant urias si nu este neaparat antonimul cuvantului “dusman”. Prieteni, in adevaratul sens al cuvantului, am foarte putini; ii pot numara pe degetele de la o mana. Iar influienta lor in cantecele mele nu este deloc mica. Mai ales atunci cand vine vorba de a aduce cantecul in forma finala, ma refer la aranjamentul orchestral, inregistrarile in studio, prezentarile live, etc. contributia celor cu care interactionez este esentiala si ma ajuta sa capat o viziune mai larga asupra felului in care poate fi receptat acel cantec. Insa modul in care se nasc aceste cantece, radacina lor tine, intr-adevar de trairile mele, de starea in care sunt la un moment dat, de experienta mea de viata, de relatia mea directa cu Domnul. Nu pot canta si mai ales compune ceva ce nu simt. Mi-am dat seama, de-a lungul timpului, ca cel mai mare impact asupra celor care asculta muzica mea, il au cantecele care s-au nascut in momentele mele de framantari, descumpanire, poate deznadejde si resemnare. As putea da multe exemple in acest sens. Toate cantecele mele au in ele cate o poveste. Cunosc istoria fiecaruia, in parte, si imi amintesc perfect ce intamplari sau momente anume din viata mea au generat aceste cantece. Atunci cand s-au nascut, multe din ele, nu mi-am imaginat niciodata ca le voi impartasi cu cineva, ca le voi canta in fata oamenilor. Sunt, pur si simplu, rabufniri ale sufletului meu, modul meu de exprimare, forma prin care comunic cel mai usor cu Cerul. Faptul ca unii oameni isi regasesc in aceste cantece propriile trairi, intrebari, nostalgii sau explozii de incantare, mie imi confirma, daca mai era nevoie, ca ele sunt adevarate, nu sunt un “fake” facut la comanda sau urmarind un nu stiu ce interes.
Am un mare respect pentru cei care imi asculta si apreciaza cantecele. Nu tine de o alimentare a propriei mele vanitati. E vorba despre faptul ca acesti oameni nu sunt superficiali si au trecut dincolo de invelisul acestor cantece, sunt suficient de onesti si, de ce nu, curiosi, cat sa descopere profunzimea mesajului lor. Asta cu atat mai mult cat, atunci cand caut sa aduc un cantec in fata lor, pe un album sau la un concert, preocuparea mea nu este in primul rand pentru forma lui comerciala. Stradania mea e ca ei sa perceapa cantecul in starea interioara pe care acesta mi-o expune. E un fel de chimie a sufletului, o forma de comunicare care trece dincolo de o insiruire de versuri si note muzicale. Unii o deprind mai greu, altii refuza din start, asteptand sa li se ofere totul intr-o forma usor digerabila.
Cella : Stii ca ti se spune “cantaretul pentru inima albastra”? Si asta pentru ca in versurile cantecelor tale ne regasim atunci cand vin depresiile si starile de care oricat am fugi, tot ne ajung? Cu acele versuri ne alinam inimile, sufletele, durerea si tot cu ele ne agatam mai strans de Cer.
Chris: Ei bine, asta n-o stiam. De-a lungul anilor, mi s-a intamplat de mai multe ori ca, oamenii sa ma intrebe, atunci cand ma vedeau pentru prima oara: “Tu esti Chris Corabier?” sau “Chris Amagire?”, dar cu “Chris Inima Albastra”, pana acum nu mi s-a adresat nimeni, in mod direct. E interesant cum, ca si artist, esti asociat automat cu “opera” ta si judecat prin prisma acesteia. Faptul ca spui ca te regasesti in versurile cantecelor mele atunci cand treci prin momente de care ai vrea sa fugi, nu este o noutate pentru mine. Primesc continuu tot felul de mesaje si reactii din partea multora care imi spun la fel. La inceput, lucrul acesta m-a surprins; aveam impresia ca experientele mele sunt doar ale mele si nu se compara cu ale celorlalti. O persoana se intreba si m-a intrebat, odata, cum e posibil sa exprim, in cantec, atat de fidel si cu atata intensitate, chiar trairile si simtirile ei cele mai adanci? Oricat as incerca sa analizez si sa caut explicatii, concluzia mea este una singura: e Darul Domnului. O spun cu toata convingerea, cu toata modestia si cu tot simtul raspunderii. Studii muzicale de specialitate, in afara de Scoala Populara de Arte, nu am facut, desi mi-as fi dorit, deci nu pot pretinde ca sunt un muzician sau un compozitor experimentat, poet nu sunt; daca imi separi versurile de linina melodica, nu au nici o valoare literara, despre voce … ce sa mai zic, asa cum spunea doamna din Bacau, e ragusita si nu sunt capabil de performante. Asa ca singura explicatie ramane aceasta, e Harul Domnului, e un talent care mi-a fost dat, care trebuie folosit cu responsabilitate si pentru care voi da socoteala.
Cella: Spuneai ca daca separ linia melodica de versuri, nu au valoare literara. Insa, da-mi voie sa te contrazic. Valoarea versurilor e data de mine ca cititor, ascultator, de starea in care ma aflu, de imprejurarile prin care trec … Aminteste-ti ca atunci cand imi dai cate o melodie noua, iti cer si versurile …
Multe dintre melodiile tale sunt pline de intrebari. Semeni cu David insa in varianta contemporana. E unul din modurile Tale de a comunica, discuta, dialoga cu Dumnezeu?
Chris: Da, versurile sunt extrem de importante, ele transmit, in mod direct, mesajul unui cantec; chiar daca acesta este completat de o linie melodica si un invelis orchestral. De aceea sunt tot timpul atent cum leg cuvintele, tin foarte mult la originalitate si, chiar daca uneori spun, in cantece, lucrurile care s-au mai spus si inainte, incerc sa o fac, totusi, intr-un mod unic, personal, sa pun acolo ceva ce e numai al meu, amprenta sufletului meu. Din pacate, in zona evanghelica de la noi din tara, majoritatea cantecelor contin in versuri o sumedenie de expresii uzate, care si-au pierdut prospetimea si chiar relevanta, un limbaj de lemn care a devenit, dupa opinia mea, plictisitor si ne face sa parem oarecum ciudati, in ochii celor din afara. Caut sa evit tiparele in exprimare si sa fiu autentic. Uneori reusesc.
Dar, repet: consider ca valoarea, strict din punct de vedere literar, in piesele mele, nu este punctul forte. Daca as fi facut muzica folk, atunci ar fi fost imperios necesar ca textele cantecelor sa fie, defapt, poezie pura. Daca as fi facut muzica de lauda si inchinare, in termenii general acceptati, atunci as fi avut grija sa folosesc expresiile consecrate in domeniu, daca as fi facut house, m-as fi rezumat la doua-trei fraze intr-un cantec, si exemplele ar putea continua. Dar cum nu m-am gandit niciodata neaparat sa incadrez muzica pe care o fac intr-un gen anume, preocuparea mea a ramas sa las cantecele in forma in care au prins ele viata. Si asa cum corect presupui, pentru mine, fiecare cantec e un mod de comunicare cu Dumnezeu. Se realizeaza o conexiune cu Cerul, in cantec, o relatie intima ca si atunci cand cunosti o persoana in modul cel mai adanc si atunci comunicarea se desfasoara “din priviri”, dincolo de cuvinte, de formule si tipare. Eu asa simt si asa imi traiesc cantecele.
Un cantec este, mai presus de toate, o emotie. Daca poti transmite emotia, in starea ei primordiala, atunci cand canti un cantec, inseamna ca ai reusit!
Asemanarea cu David ma onoreaza la extrem dar cred ca e, totusi, prea mult; David a fost un titan al muzicii si un titan in relatia lui cu Dumnezeu. Psalmii lui, de la care ne-au ramas doar versurile, ma inspira ca nici o alta Carte din Biblie. Imi regasesc disperarea in disperarea din caderile lui David, indoiala si neputinta in infrangerile lui, dar si increderea in Domnul si strigatul de biruinta. Am afirmat odata ca daca nu ar fi compus el Psalmul 131, l-as fi compus eu. Sunt atat de fascinat de incarcatura acestui text incat, plecand de la el, am compus, nu unul, ci doua cantece. Cel mai recent da si titlul albumului la care lucrez acum si care face si obiectul acestui interviu, nu? “Sfarsit de poveste”.
Cella: Legat de “limbajul de lemn” atat de comentat… stii ca nici eu nu il folosesc, apoi mediul in care am crescut nu era imbibat de si in el iar acum ... nici nu se prinde de mine .
Ia sa te provoc un pic. Crezi ca limbajul de lemn este folosit de semenii nostri pentru ca se ascunde dupa o masca? Sau … pentru a evita sa isi puna intrebari? Sau e frica de a afla adevarul?
Chris: Adevarul! Ce cuvant urias! Spunea cineva ca “Atunci cand biserica ta afirma ca e singura care detine adevarul, e timpul sa-ti cauti o alta biserica!”. Suntem oameni, deocamdata suntem limitati in tot ce facem, gandim, percepem sau putem exprima; e ridicol, din punctul meu de vedere, sa pretindem ca detinem ADEVARUL complet, in complexitatea lui. Cel mult, putem sustine ca avem privilegiul de a cunoaste ADEVARURI, ca putem sti, din adevar, acea parte care ne este necesara pentru mantuire si care ne permite sa avem o relatie vie cu Creatorul. Acum cunoastem si vedem totul “in parte”. Daca Pavel insusi a spus acest lucru, mi se pare ca nu suntem deloc indreptatiti sa afirmam altceva. Din nefericire, mi s-a intamplat sa intalnesc, nu de putine ori, persoane care au pretentia ca stiu totul si asta, poate fara sa-si dea seama, le face sa para mandre si arogante. O astfel de atitudine ne indeparteaza de oamenii care au nevoie de mantuire, ne izoleaza in cercul nostru lipsit de caldura, ticsit de formalism, tipare si sabloane, in limbaj si nu numai.
E trist si uneori am impresia ca unul din motivele pentru care suntem atat de putin relevanti, ca si crestini nascuti din nou, pentru societatea contemporana, este exact atitudinea noastra de superioritate, ascunsa dupa masti si tot felul de tipare preluate din trecut sau impuse de pe la unele amvoane. E mai comod asa decat sa-ti folosesti propria materie cenusie, nu? Biblia ne invata sa nu ne comportam ca si magarusii pe care ii “manipulezi” usor cu un frau si o zabala. Nu as vrea sa fiu catalogat drept razvratit si rebel, pentru ca nu sunt, dar pot spune, cu toata responsabilitatea, dar si cu toata durerea, ca Dumnezeul pe care Il cunosc (in parte, desigur), nu este cel pe care mi l-a servit biserica in care am crescut.
Cella: Cum e Dumnezeul pe care Il cunosti tu?
Chris: Este Cel care, oferindu-mi mantuirea, prin jertfa lui Christos, a rezolvat problema pacatelor mele trecute, prezente si viitoare, fiind dintotdeauna prezent in orice punct al unitatii de masura pe care eu o numesc “timp”. Este Cel care permite incercarii sa vina peste mine, nu pentru a-mi testa “abilitatile spirituale” pe care, oricum, El le cunoaste mai bine decat mine, ci pentru ca, trecand prin ea, sa cunosc eu mai mult bunatatea si credinciosia Lui. Este Cel care ma iubeste neconditionat asa cum un artist isi iubeste capodopera. Este Cel care m-a sapat in palmele Sale si nimeni si nimic nu ma va putea sterge vreodata de acolo. Este Tatal care a alergat in intampinarea fiului risipitor si l-a primit acasa fara sa-I faca vreun repros si fara sa-I puna vreo conditie. Este Cel care umbla peste galaxii, prin gaurile negre, in nemarginirea universului, dar e langa mine oridecateori Il chem. Este tunetul in furtuna si soapta unui cantec de leagan, foc si gheata, rasarit si apus, sabia inflacarata care-mi strapunge inima si mana intinsa a unui prieten, infinitul si secunda, inaltimea si adancul, zbuciumul si odihna, frenezia si linistea, strigatul si tacerea, cutremurul infricosat din explozia unui vulcan si gingasia atingerii unei aripi de future … El este toate acestea la un loc si mult mai mult decat atat.
Simt o oarecare frustrare; incercand sa-L descriu, realizez ca ceea ce pot spune despre El este atat de putin fata de ceea ce este El, defapt!
Cella: Vreau sa ma intorc un pic la Psalmul 131 si spuneai ca daca nu il scria David, il scriai tu si ca e legat de ultimul album cu titlul “Sfarsit de poveste”.
Stim amandoi ca titlul a starnit reactii pro si contra. Poti sa imi cum anume te-a inspirat Psalmul 131 pentru acest titlu care ... lansa multe ipoteze.
Chris: Sunt fascinat de felul in care David a putut sa spuna, cu atata seninatate si sinceritate debordanta: “Doamne, eu nu am o inima ingamfata si nici priviri trufase. Nu ma indeletnicesc cu lucruri prea mari si prea inalte pentru mine…” Am incercat sa ma analizez in lumina acestor cuvinte. A trebuit sa ma fac una cu pamantul si sa recunosc ca de prea multe ori inima mi-a fost plina de ingamfare si privirea aroganta, ca lucrurile pe care le-am facut de-a lungul timpului si pe care le-am considerat marete si suficient de importante, cat sa ma pot sprijini pe ele pentru a inainta, sunt defapt, mici si neinsemnate. Mi-am dat seama (pentru a cata oara?), ca stradaniile mele si efortul continuu de a face lucruri care sa ma ajute sa capat valoare in ochii mei, in ochii altora si chiar in ochii Lui, au dus la orgolii ascunse, infumurare, egoism, … intr-un cuvant: faliment. Si ca singurul lucru pe care ma pot, cu adevarat, sprijini, este dragostea Lui neconditionata, pentru mine, harul Sau total. Astfel, versurile au devenit: “Te las pe Tine sa zdrobesti, / In mine, inima ingamfata / Si sa ingropi privirea mea / Trufasa, rece si de piatra, / Iar lucrurile mele, mici / Sa le darami, cum se cuvine …”. La prima vedere, ceea ce am scris eu, nu seamana deloc cu ceea ce a vrut David sa spuna, cele doua texte par antagonice. Dar eu cred ca starea in care ambele s-au nascut, trairea care razbate dincolo de cuvinte, este aceeasi. “Dimpotriva, sufletul imi este linistit si potolit ca un copil intercat care sta langa mama sa.” echivaleaza cu “ … Si daca viscolul e in toi / Si toate merg spre inapoi, / Ca un copil adorm plangand, si-n gand / Nimic nu mai este … “. Dar uite ce am ajuns; sa analizez asemanarea intre textul meu si al lui David! Ai un dar subtil de a scoate de la om si ceea ce nu vrea sa spuna …
Reactiile pe care acest tilu de album, foarte sugestiv, dealtfel, le-a starnit deja, sunt destul de predictibile. Unora nu le vine sa creada, altii ma sfatuiesc sa ma mai gandesc … cineva chiar mi-a spus ca “seamana a sinucidere”.
Eu cred ca e bine sa stii cand sa spui “Stop!”, cand sa pui punct unei lucrari pe care consideri ca ai dus-o la bun sfarsit. Nimic pe aceasta planeta nu este vesnic. Toate au un final. Chiar si povestile.
Cella: Acest “Sfarsit de poveste” va insemna sfarsitul carierei tale de cantautor? Adica, gata viata cu valiza in mana printre trenuri, nopti mai mult nedormite, mancare fast-food din greu. Gata concerte, spectacole, serate? Poate ca e un sfarsit pentru aceasta viata de alergatura nebuna si epuizanta, insa imi e imposibil sa cred ca nu vei mai scrie, compune, nu vei mai merge ca si invitat la concerte, serate provocare si te vei retrage din sfera muzicala, artistica.
Pe de alta parte, te stiu destul de bine si inteleg de ce vine acest “sfarsit de poveste” insa, … mai stiu ca deja visezi sa te implici in alte proiecte culturale ce incet, incet capata contur … cel putin ca si idee la acest moment.
Chris: Intrebarea ta, in felul in care ai formulat-o, include si raspunsul. Da, acesta va fi ultimul meu album; pun aici capat unei lucrari de mai bine de 15 ani care mi-a adus cele mai mari bucurii dar si uriase deceptii, impliniri si dezamagiri in egala masura. O buna parte din viata mi-am petrecut-o pe drum, in masina, tren sau avion, in gari si aeroporturi. Am sacrificat multe lucruri din ceea ce inseamna ca face un om obisnuit intr-o viata normala. Am castigat altele, la care poate nici n-am visat inainte. Nu am cerut niciodata recompense, de nici un fel, pentru slujirea mea, considerand ca e de datoria mea sa fac aceasta lucrare si, poate, rasplata va veni din alta parte. Nu mi-am dorit sa fiu in centrul atentiei, iar aplauzele si aprecierea m-au facut sa ma simt, deseori, inconfortabil. M-am straduit din rasputeri sa canalizez atentia “publicului” catre Cer, in inchinare si laude adresate Celui care este vrednic datorita maretiei Sale si a lucrurilor extraordinare pe care le face in fiecare din noi. Am cautat sa fac asta intr-un mod care sa insemne mai mult decat o atingere a unei corzi sensibile a sufletului (care este usor de atins), depasind barierele aparentei si superficialitatii. Uneori mi-a reusit, alteori nu. Am ajuns sa-mi cunosc si sa-mi recunosc limitele, caderile, infrangerile si esecul, agatandu-mi sufletul de inima Lui de Tata, ascunzandu-ma, in momentele mele de deznadejde, la adapostul aripilor Lui. Cu riscul de a fi respins si contestat, am vrut sa ascult de vocea Lui mai mult decat de cea a oamenilor. Contrar aparentei, viata “pe scena” nu e deloc usoara si stralucitoare. Implica multe eforturi, renuntare, stress, compromisuri, … e o lupta continua cu tine insuti. Daca te lasi dus de val, iti poti pierde usor echilibrul.
Consider incheiat un capitol important din viata mea.
Probabil, altele vor urma … Muzica va face parte, in continuare, din viata mea, dar intr-o forma mult mai lejera si lipsita de riscuri ca pana acum.
Cella: Avem impresia ca numai unii sunt pe scena. Si doar ei sunt cei vazuti, “actori” iar noi restul, simpli spectatori. Realitatea insa e alta. Unii urca pe scena si sunt vizualitati mai bine, au un impact mai mult sau mai putin mare. Dar sunt unii care stau dupa cortina si au un impact de nedescris asupra celor de pe scena si asupra celor din public. Oriunde ai fi, … in viata nu esti spectator.
Prin darul ce iti este dat si pe care l-ai folosit, i-ai ajutat pe multi sa isi lase coarda sensibila sa vibreze, sa isi planga rugaciunile prin cantecele tale, sa faca din ele propriile strigate. Ti-a fost dat ca sa il folosesti pentru altii, ai inteles si ai facut asta. Tu spui: “Gata!”. Eu cred ca in momentul cand o povesteste se termina, e un spatiu alb … gol si, incepe o alta poveste. Si, apoi nu uita ca Dumnezeu, e un Dumnezeu al surprizelor.
Chris: E adevarat, in orice pozitie ne-am afla, in fata sau in spate, suntem influientati de cei din jurul nostru si, la randul nostru, ii influientam pe altii, fie ca suntem constienti de asta, fie ca nu. Si, mai devreme sau mai tarziu, culegem roadele a ceea ce am semanat.
Dumnezeu stie cel mai bine sa umple spatiile goale. Imi doresc ca El sa faca acest lucru si cu viitorul meu. Si daca tot este vorba de cantecul “sfarsit de poveste”, cred ca dorinta mea este exprimata destul de sugestiv in textul lui: “Te las pe Tine sa cioplesti / In mine chipul Tau de soare, / Sa-mi smulgi tacerile din piept / Si n-am sa plang, chiar de ma doare; / Te las, cu focul Tau, sa-mi arzi / Si deznadejde, si rusine, / Iubirea doar sa mi-o inalti, / O, Domnul meu, Te las pe Tine!”.
Cella: In stilu-mi “egoist”, multumesc Domnului ca te lasi descoperit, modelat, iti lasi tacerile smulse, spatiile goale umplute, iti arati deznadejdile cand toti se dau mareti, recunosti ca ai nevoie de ajutor intr-o lume in care asta inseamna semn de slabiciune.
Stiu ca ma invinuiesti de tendinte “machiavelice” ca sa scot ce vreau eu sa aud. Insa te-am vazut dincolo de masti, carapace, … asa cum esti. Am invatat, plans, crescut cu tine si din ce am invatat de la tine si, vreau sa stie toata lumea ce prieten fain am gasit.
(Dar, nu te dau la toti =)) )
Am scris despre Iosua, micul Iosua cel ce a fost la Bucuresti ca sa fie operat. Stiam ca au venit acasa saptamana asta, stiam rezultatul la operatie si tratament insa nu am scris pentru ca voiam sa ma vad cu Sorin si Larisa, sa il vad pe Iosua si sa povesteasca pe viu cum a fost.
