miercuri, 20 octombrie 2010

lamentari ...

Ma distreaza sa aud pe unii ca sunt suparati ca e urat afara. Pentru unii e prea frig, prea cald, e ceata, ploua, e innourat, ninge, picura, bate vantul, adierille aduc polen ... radiatii ... E adevarat ca presiunea atmosferica apasa si ne influenteaza intr-o oarecare masura, dar daca eu am alte milioane de motive .... vremea pune capac si boooooom ... sunt suparata.
Unii carcotesc de la orice. Efectiv din orice gasesc motiv de a comenta. Iar unii sunt super suparaciosi. Parca ar fi oua fierte si fierbinti, iti trebuie manusi ca sa te porti cu ei. De regula, fug de ei. Nu-mi plac oamenii nemultumiti; orice ai face sau spune nu ii multumesti. Nimeni si nimic nu e bun. Desfiinteaza pe oricine, oricand, oriunde si din orice.
Am crescut cu ideea ca pe batrani si pe cei mai mari ca tine sa nu ii contrazici ca ei sunt intelepti, trecuti prin viata si au dreptate in ceea ce zic. Cineva comenta recent intr-o discutie ca oamenii de la tara sunt mai inapoiati si ca nu stiu sa isi exprime sentiementele unul fata de celalalt, sotul ca sa ii declare sotiei ca o iubeste trebuie sa ii dea o bataie buna si ca ea sa ii arate ca il respecta, merge cu cativa pasi in urma lui. Am intrebat: nu va suparati despre ce talibani vorbiti acolo? Eu nu am stat foarte mult la tara, insa parintii mei nu isi declarau asa dragostea si nici nu isi aratau respectul in public ca rudele noastre cu sange fierbinte. Raspunsul a venit direct: nu asa scrie in Ion a lui Liviu Rebreanu?
Dar cu nici un chip sa nu Ii pui intrebari Lui Dumnezeu, nici una, sub nici o forma. Insa asta era ca si cum mi s-ar fi pus un pumn in gura si sa mi se ceara sa zambesc. Nu suportam Psalmii pentru ca ma imbiau sa imi exprim sentimentele si ...ale mele nu erau in nici un caz frumoase, mieroase .... Mintea mea nu putea pricepe cum vrea Dumnezeu sa fim prieteni, sa am incredere in El cand eu nu am voie sa pun intrebari, cand nu ma lasa sa ma bocesc, sa stea cu mine cand urlu la luna, cand n-am chef nici sa respir ... Ce fel de Prieten e asta? Asa prietenie mi se pare fatarnica, duplicitara ...
Cand insa s-a facut si in capul meu lumina, am inteles ca El n-are nevoie de duplicitatea mea si de zambetu-mi meschin afisat ostentativ. El vrea sa discut cu despre orice, desi stie ce ma afecteaza, stie ce ma doare, cine m-a ranit, cum, cand, unde, cat  de tare ma doare ... vrea sa scot amaraciunea, sa vorbesc despre ea ...
Imi doresc sa ajung la Zidul Plangerii insa ideal ar fi sa nu fie prea multi oameni acolo ... si mai ales care sa priceapa limba romana. Pana ajung acolo, zidul plangerii e aici, in camera mea ....sau oriunde m-as afla.
O relatie puternica este bazata pe sinceritate, onestitate, incredere ... Uneori doar ascult, uneori imi exprim lamentarile, uneori tac, uneori radem de ne prapadin, uneori trebuie sa fiu luata de aripi pentru ca par a ma prabusi, alteori trebuie sa imi ajut prietenii luandu-i de aripi ...
Dumnezeu ma invita sa imi spun pasurile, off-urile, nemultumirile, visurile - chiar si cele ce par nebunesti ... Desi stie tot ce e cu mine, in mine, despre mine ... tot ce va fi, vrea sa auda astea de la mine ... sa comunic ...

3 comentarii:

vyky spunea...

Scoală-te şi gemi noaptea când încep străjile! Varsă-ţi inima ca nişte apă, înaintea Domnului! Ridică-ţi mâinile spre El pentru viaţa copiilor tăi
-am aflat căci tăticul meu iubea mult acest verset ,azi stiu căci tu te scoli devreme şi împlineşti acest verset împreună cu sfinţii din Casa Domnului ,Cella bucură-te caci sunt mulţi ce au un zid al plângerii în cămăruţe!

Cella spunea...

Tu stii ca eu ma bucur ca mai sunt si altii care recunosc ca plang, ca au un zid al plangerii ;)

Lavinia spunea...

Ai dreptate!