Oameni nemultumiti de trai, de sistemul politic, social, administrativ, medical, educational, religios. Incep sa cred ca nemultumirea se mananca la micul dejun, pranz si cina. Nimic, nimeni nu ii multumeste. Nimic nu e bun. Nimeni nu e competent. Nimeni nu e asa destept ca ei. Nimeni nu ii apreciaza. Nimeni nu ii plateste la cate cunostinte au ei.
Tineri absolventi ce cu greu sunt in stare sa faca o cerere de angajare imi spun ca nu au mai mers la firma X sau Y pentru ca nu erau platiti pe masura cunostintelor lor. Intreb cat li se dadea si ii intreb: ai mai lucrat? Nu, insa eu abia am terminat facultatea, am o diploma ... "Si, relicvele de acolo primeau mai mult ca mine desi eu sunt mai calificat."
Unora am curajul sa le spun ca nu i-as angaja in primul rand pentru impertinenta. Si pentru ca fac ochii mari le spun: in primul rand nu esti in stare sa iti faci o cerere de angajare ... poti sa aduci un CV lung cat zidul chinezesc dar daca nu esti in stare sa faci o cerere, ma indoiesc de cunostintele tale. Apoi, vii la interviu imbracat ca si cum te-ai duce la piata? Pai du-te la piata draga, nu la un birou unde esti asteptat pentru o slujba. "Dar, conteaza ce am in cap nu cum ma imbrac si ma port." Serios? In primul rand vezi omul si dupa asta il auzi, nu inversa lucrurile.
Nemultumirea pare a domni la toate nivelele. Nemultumiti de preturi, servire, ambalaj, produs, educatie, mancare, .... Nimic nu ne ajunge, nimic nu ne place, nimic nu ne face fericiti.
Sunt crestina si nu pentru ca parintii mei mi-au lasat credinta ca mostenire ci pentru ca asa am decis eu. Sunt o purtatoare de Christos si ar trebui sa fiu o lumina acolo unde sunt. Insa din negura nemultumirii ce ma infasoara, se vede vreo scanteie de lumina? Locul de munca e un loc de a calca pe cadavre ca sa urc mai sus? E un loc de unde imi bat joc de altii?
Misiunea mea e sa duc lumina ce mi-a dat-o Hristos si celor de langa mine, acolo unde lucrez, traiesc. Daca nu o duc eu, atunci cine? Daca nu acum, atunci cand? Daca nu Hristos e lumina, calea mea catre Dumnezeu, daca nu prin El am iertarea pacatelor atunci despre ce lumina, cale, cheie vorbesc?
Sunt indemnata sa ma descurc, sa fac compromisuri ca doar n-oi fi eu acum Maica Tereza si n-or sa ma faca Sfanta Cella dupa ce ma duc la "locul de verdeata". Sau "fa pace cu dracul pana treci puntea". Insa ... cum sunt minte creata si intrebacioasa nu pot sa nu imi pun intrebarea: dar, daca dracul ma arunca de pe punte sau ma infasoara de nu mai am pace cu nimeni decat cu el? Scopul scuza mijloacele?
Am fost educati sa fim suspiciosi fata de oricine, fata de orice ... sa punem sub semnul intrebarii efectiv orice. Insa cand asta devine mod de viata si e impletita cu nemultumirea devine un calvar pentru cei din jur.
M-am tot intrebat cum sa fiu eu lumina unde sunt? Ce sa fac? Cum sa fac? Cum sa ma port? Cum sa ma raportez fata de suspiciosi, nemultumiti, cei inecati in ranchiune, rautate, invidie, nesimtire? Sa ii arunc pe geam? Sa imi musc limba? Sa ii iubesc chiar si cand imi vine sa le pun leucoplast la gura si sa ii inchid undeva pana s-or trezi?
Dar, ma uit la Isus ca nu a pus leucoplast nimanui la gura si nici n-a aruncat pe nimeni nicaieri ci i-a iubit pe toti la fel. Unii au acceptat dragostea Lui si s-au schimbat in licurici ce dau farmec lumii prin dragostea pe care o emana fata de oricine, prin lumina pe care o emit fara ca ei sa realizeze asta.
Multumesc pentru licuricii ce mi i-ai dat ca exemple si care ma ajuta sa merg mai departe cand lumina mea pare ca se stinge, multumesc ca ei se strang langa mine si ma aduc la Tine ca sa imi reincarc bateriile ca sa pot lumina cand cararea e incarcata cu suferinta, durere, tristete.
imagine preluata de pe http://www.flickr.com/photos/37675905@N06/5041067892/sizes/l/in/photostream/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu