dezactivez masti

Eram intr-un retreat, si cineva ne recomanda un film indian foarte educativ, care chiar merita vazut.

Mi-a dat laptopul si am ramas singura sa vad filmul. Numai ca mai avea treaba prin camera si m-a gasit plangand. Seara, in discutii mi-a zis ca nu si-a inchipuit ca eu as putea sa plang, sa imi arat emotiile, sa fiu impresionata de ceva ... a fost un adevarat soc sa ma vada ca am emotii.
E drept ca am lucrat la asta. O masca prin care sa nu treaca emotiile, sa nu se vada ca sunt emotionata, sa nu ma vada nimeni plangand, sa nu rosesc, sa nu par surprinsa, sa nu imi manifest emotiile ... Gandeam ca  asa voi fi o femeie puternica, asa voi fi eu mare si tare. Voiam sa par ca o locomotiva ruseasca careia nu ii pasa de aluziile tampe din partea unora sau a altora, pe care nu o atingi nici daca te urci pe Everest, careia poti sa ii spui ce vrei ca oricum nu o impresionezi ... un fel de Goliat in varianta feminina.
Insa, in coltonul meu lucrurile era exact invers. Paginile se umpleau de vise, de tanguiri, de versuri, muzica clasica, linistitoare ... imi tineau companie pana intra cineva in spatiul meu.
Dimineata, imi fixez masca pana ies din camera, uneori o inghesui bine pe drumul catre lucru, uneori chiar cand intru in birou si ma gasesti zambareata, voioasa insa rece ... dincolo de masca e furtuna, e jale .... Cei ce ma stiu bine, stiu ca mi se schimba culoarea ochilor si ca liniile de comunicare sunt scoase din functiune.
Insa atata am exersat fixarea mastii incat ajunnsesem sa nu mai fac deosebirea intre real si ireal, intre vis si realitate .... iar pe Dumnezeu L-am tratat la fel. Ieseam din colton ca sa ma rog, imi fixam masca pioasa si credeam ca Il aburesc cu ceea ce ii spuneam. Terminam repede ... nu aveam multe sa ii spun ca nu cumva sa ma tradez, nu cumva sa se sparga carapacea si sa reiasa ca nu sunt bine. Cand m-a intrebat de colton, am negat ca as avea asa ceva, am negat de masti, de ipocrizie ... ma pierdeam in colectia de masti cu mare usurinta .... Nu voaim sa arat ca sunt o visatoare, ca ma dor ironiile, ca sufar, ca stiu sa plang, ca am nevoie de ceilalti, ca sunt impresionata de ceva, ca ma emotioneaza situatii de viata, ca ma bucur si dansez de fericire. Credeam ca sunt echilibrata si cerebrala in mastile mele ....
Insa m-am intalnit in cu David, cel ce a scris Psalmii, intr-un studiu-poveste: "David, omul pasiunii si al destinului" si am ramas socata cand am descoperit cat de bine ma aseman cu el. Insa Cella cea reala se asemana cu David, insa nu Cella cea pe care o afisam eu ...
Provocarea era sa las mastile, sa le dezactivez si sa i le dau Domnului insa ... ce? E asa de usor?  Anii de munca, anii de chin ca sa le fauresti, sa le spoiesti, sa te muncesti cu tine insati ca sa apari inexpresiv nu se duc in secunda doi ... vulnerabilitatea e socanta ...
Numai ca David a renuntat la masti si ifose si a fost om dupa inima Lui Dumnezeu ... nu e facut sfant, nu e pomenit ca un erou demn de invidiat insa e un om ce isi pune sufletul pe masa si spune ce simte ...
Doamne, mi s-a acrit de masti, mi s-a acrit de propria fatarnicie, nu mai vreau sa fiu locomotiva ruseasca ce trece peste toate, peste toti fara sa para afectata, imuna la orice, oriunde si oricand ... Recunosc ca am un colton unde imi pansez ranile ...unde sunt eu, unde ... visez, meditez, gandesc ... scriu ... sunt fericita si emotionata ...
Vreau sa scap de carapace, de masti ... vreau sa Ti le dau Tie ... nu mai pot sa ma mai mint cu atata nesimtire si nerusinare .... mintindu-ma pe mine, pe Tine, pe ceilalti ....
Ajungeeeeeeee!

imagine preluata de pe http://www.flickr.com/photos/exfordy/128576390/sizes/o/in/photostream/